Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mihai Eminescu - Te salut mică Romă...

Înainte de a-si continua studiile la Viena si Berlin, la Blaj, a învătat si cel mai mare poet român si unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii nationale, Mihai Eminescu.
În Transilvania, la revista enciclopedică si de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicatii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta si apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice si de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă si numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil si profund.
Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârsitul vietii o existentă tragică, supus unor conditii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit si a apărut în timpul vietii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creatia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei românesti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa constiintă si scrupulozitate artistică.
Profund natională prin izvoarele ei folclorice si prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintasilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creatia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogătia sufletească a poporului român. Poetul s-a format si a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice si ideologice, în conditiile procesului de desăvârsire a statului national român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o constiintă frământată de problemele veacului său, de aspiratiile de dreptate si libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influentată de această situatie si explică oscilarea sa între optimism si pesimism, protest si resemnare, în fond fiind un revolutionar însufletit de idealurile patriotice pentru care militaseră revolutionarii pasoptisti.
Însetat de fericire, puritate, frumusete si omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei si a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă si irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ametitoare a lunii si de blânda adiere a vântului, stabilind între om si natură o comuniune tainică si inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creatia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul”, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca solutie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor si rece”.
Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre altii, mai demult Paul Verlaine, programatic, si mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: asa cum se explicitează în analiza structurală a unui esantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos si solemn: „Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor, / Din valul ce ne bântuie / Înaltă-ne, ne mântuie, / Privirea-ti adorată / Asupră-ne coboară / O, Maică Preacurată / Si pururea Fecioară, / Marie!”
Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca si orientarea pregnant romantică, caracterizează si proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament si credintă neprecupetite cauza poporului, a cărui viată trebuie să constituie principala sursă de inspiratie a oricărui scriitor si modelul suprem al creatiei literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experienta înaintasilor si a contemporanilor si deschide un orizont nou pentru orientare poetilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche si-nteleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o fortă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat si continuă să exercite o influentă covârsitoare asupra dezvoltării poeziei românesti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi si comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.
Nedreptătit în timpul scurtei sale vieti, de numai treizeci si nouă de ani, si neînteles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanti ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n povesti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Si n-a fugit din Iasi la Bucuresti,/ Ci-n largul suferintei omenesti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă vesti/ Si piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei românesti.
Anul 2000, nu numai pentru că s-au împlinit 150 de ani de la nasterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci si pentru că ne-am obisnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de exceptie ca pe un reper ideal. Desi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiratia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tineretii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri si vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer si mai frumos; îl caută poetii si îl iubesc îndrăgostitii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” si se limpezesc astrii si „scapără”, copiii se copilăresc si bătrânii se înteleptesc.
Acesti psalmi ai românilor pe care îi găsim în poezia sa credincioasă si chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume si ei ne însotesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viata în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 157 de ani, dar Eminescu este vesnic tânăr; desi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă si dătătoare de vesnicie, iar acum în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre putinele certitudini si frumuseti.
Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inimă „În cele mai grele împrejurări ale vietii noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” si asa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine tării si lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiintă care îl numeste pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle... „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge, / Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ...”si nu stiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această, „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lună” – fără să fi stiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viată trebuie să treci si prin mari cutremure sufletesti. Fără aceste suferinte, suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.
S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-si pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis niste raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Asa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului...din dragostea ei mare pentru Eminescu.
* *
Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma muntilor, - mai cu seamă în Ardeal si Moldova de sus - sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjosi si mai aprigi, si arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcătuind traditia unei societăti, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza stiintei, cugetării, simtirii si instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual si local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generatiilor care se succedă ceva foarte vast si foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetătile si bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfătisări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăsite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fără Eminescu nu putem întelege bine, ca pe niste produse ale culturii românesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în acestia si în altii, lărgind orizontul lumii pentru noi toti. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naste în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu uiar acesta a fost si rămâne al nostru Eminescu.
Când un om este o glorie pe fruntea natiunii sale, natiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeste în jurul ei neamul omenesc.






Roena Wolf    1/15/2007


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian