Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Johnny RĂDUCANU - un mare muzician cu o distinsa personalitate




Doldora de epic, multi dintre cei născuti după 1930 străbat epoca de tranzitie tocmai la vîrsta potrivită evocărilor: si-au trăit copilăria în război, tineretea în stalinism, maturitatea sub dictatură. Au ce povesti, depinde ce povestesc. Proba memoriei oneste presupune un examen dificil, care trebuie mereu sustinut la două materii deodată: biografia si bibliografia. Materialul documentar despre epocă e departe de a-si fi epuizat dezvăluirile: una din ele, publicata in ziare din tara, se referă la o sedintă a Biroului Politic al PMR (PCR) din sept. 1953, unde Gheorghiu-Dej hotăra soarta unor "dusmani ai vietii noi" în termeni fără echivoc: "Toți merită, pe baza legilor tării noastre să fie împuscati, dar întrucît sînt prea multi si ar putea să arate ca un fel de măcelărie (s.n.), vom trebui să le administrăm pedepse cu închisoarea (...), numai în unul-două cazuri să fie condamnati la moarte".

În acel septembrie de odinioară, în capitală dura o vară fastuoasă. Ce i se întîmpla atunci unui bucurestean obisnuit, care împlinea 20 de ani în 1953, anul morții lui Stalin: apucase disparitia tiranului, văzuse Festivalul Mondial al Tineretului desfăsurat pe străzile capitalei ­ eveniment pentru care făcuse cîteva luni bune de foame si tot atîtea de "muncă voluntară" la construirea celui mai mare stadion ­ prinsese, stînd de cu noapte la coadă, bilete la Hamlet, cu Laurence Olivier si era, în felul său, fericit că e tînăr, liber, îndrăgostit si sănătos; uneori dansa la "Monj". Restaurantul cu terasă "Mon Jardin", aflat pe locul hotelului Dorobanti, avea o orchestră cu instrumentisti si repertoriu de zile mari: Summer time însemna cu totul altceva decît si una, si două, si Garofița, măi, piesa de rezistentă din toate localurile cu muzică. Tînărul contrabasist al formației, Johnny Răducanu, abia trecuse si el de 20 de ani si cînta cu o poftă si cu o bucurie a întregii fiinte, de parcă s-ar fi aflat nu în România unde pîndea teroarea, ci la New Orleans sau în Hawaii.



Silă si euforie

Cîntînd jazz în plin stalinism aveati constiinta subversiunii? Ascultîndu-l la "Monj" multi bucuresteni au trăit clipe bune în cel mai silnic timp: putem să recunoastem faptul fără să părem nostalgici?

Eu o să-ti răspund la asta. Muzica americană nu era greu de cîntat, fiindcă la comunisti dacă n-ai text poti cînta ce vrei. Iar momentele bune pe care le-am trăit atunci le-am făcut noi, nu le făceau comunistii. Noi le făceam din dorinta de a nu pierde frumosul care se duce. Că putea să se ducă din orice: tii minte ce păteai dacă purtai niste ochelari de soare mai acătării, sau dacă aveai unghiile de la picioare date cu ojă? Dacă fata cu care umblai arăta îngrijit, cu pedichiură civilizată si dacă mai era si o fiică de burghez sau de fost politician, trimis la-nchisoare, poti să-mi spui si mie unde nimerea? Motivele se inventau cu usurință. Îți spun eu unde nimerea: la pușcărie la Tîrgșor, am avut de-aface cu lume bine, am văzut multe fete din categoria asta duse acolo. Eu îți spun de ce nu trebuiau crezuți comuniștii, că vine unul și altul și-mi spun, "ei creau condiții", nu creau nimic, cînd le venea bine îți săreau în gît. De mine nu s-au luat în anii '50, în minirevoluția din '71 m-au înhățat. Că să-mi rad barba: "dacă-i merge mai bine țării fără barba mea, eu o dau jos, dar dacă văd că-i merge rău o las să crească iar". Mitocanii de comuniști trebuiau trosniți urgent, nu faci politețe cu ei, deloc, îi tratezi cu înjurături, atunci bagă de seamă "ăsta le știe" și, imediat își vin în fire: "să trăiți, vă respect".

Totuși, în anii de care vorbeam, "Monj" era un local de stat, unde putea intra oricine și nu se ruina plătind o masă.

Dă-mi voie, atunci Bucureștii aveau nouă sute și ceva de mii de oameni, sau un milion, dintre care mitocanul stătea pe strada lui, cu cîrciuma potrivită, cu grătarul și lăutarii lui, nu ne deranja. Noi aveam grijă între noi, aveam locurile noastre, vezi Mon Jardin, vezi Zissu, vezi Lido, unde înotam în bazin sau stăteam pe șezlonguri și citeam Paris Match pe sub mînă, citeam presă franțuzească; îți spun, clipele bune, atîtea cîte au fost, depindeau de noi, nu de regim, el le tolera, dacă n-avea încotro.

De ce ar fi fost tolerant cînd avea toată puterea?

De nevoie. Trebuia să fie. Trebuia să funcționeze și normalul pe undeva. De exemplu de Capșa și de Mon Jardin se ocupa vestitul Papacostea, mare patron de restaurante înainte, care acuma nu mai era patron total, dar știa să conducă la meserie un local de lux. Regimul avea nevoie de el cum a avut Ceaușescu nevoie de Ilie Năstase. Lichidezi categoria ­ că dacă ne amintim, foștii patroni săpau la Canal ori vindeau din casă, dacă rămăseseră liberi, ca să aibă din ce trăi ­ o termini total, dar păstrezi un specimen. Cine intra la Mon Jardin nu venea să mănînce un șnițel ca la Viena, venea într-o sufragerie unde cîntau cei mai buni instrumentiști care aveau cotă, cei mai buni din Europa, se zicea, de la Sergiu Malagamba, pînă la mine, care eram cel mai tînăr dintre ei. Lumea venea în sufrageria asta unde totul era un spectacol: pe-atunci noi n-aveam televiziune, nu erau alte distracții atrăgătoare și civilizate ­ unde să te duci? Asta vreau să spun: și atmosfera și decența și frumosul cu care se-ntîlneau acolo oamenii care intrau la "Monj" și pe urmă rămîneau cu amintiri de clipe bune în timpuri grele, nu erau creația sistemului. Mai dura ceva din amintirile României care, după 100 de ani de luptă pentru a aduce din Germania ștecher și glaspapir, iar de la Paris spirit, ajunsese prin '38-'39 să fie o țară și să aibă un stil.



Existențe la răscruce

Dar tînărul student la Conservator, Răducanu, se putea considera un produs al regimului?

Mi-a dat și bursă republicană. Comuniștii m-au ajutat să-mi fac studiile, că tata, de unde? ­ n-avea bani să mă țină la facultate. Căutau cu lumînarea băieți săraci și talentați, să se bată pe urmă în piept că i-au ridicat de jos. Aveau și ei tot interesul: dacă rămîneau numai cu analfabeții și-ar fi tăiat craca de sub picioare, nu-ți dai seama? Dar pe noi, care începeam cariera în anii '50, nu ne sprijinea în primul rînd regimul, chiar dacă eu eram băiatul unui tip de stînga, membru PMR, că i-au zis unii și alții "e nevoie de oameni ca dta"; a intrat și, cînd a cerut să fie trecut pe o listă, să ia aragaz, nu i-au dat nimic. Regimul m-a trimis la examen la Conservator la Iași, eu acolo mi-am început studiile, dar de primit în facultate m-a primit dna Ciolan, care urmase conservatorul la Leipzig: m-a așezat la pian, am cîntat un vals și mi-a spus "gata, dta vei fi studentul meu". Eram copilul unui muzicant (cu pian în casă, e drept) dar țigan și pe deasupra și trimis de comuniști la școală. Puteam să fiu și copil de milițian, de paznic la pușcărie sau puteam veni chiar de la șatră: ce era să-mi facă dna Ciolan? Să mă refuze, fiindcă mă trimisese cine mă trimisese? Din mine ieșea muzica, era clar că Dumnezeu mă înzestrase cu ceva. Aici lucrurile nu se mai discutau. Dna Ciolan venea dintr-o lume în care minciuna și impostura nu aveau trecere. Dar nu erau valori ale regimului instalat după 23 august '44, ca să spun că datorită lui în primul rînd aveam eu confirmări și bucurii profesionale. După aproape cincizeci de ani de dictatură, încearcă acuma să spui unuia de 20 de ani că poate să se sprijine pe unul de 40, îl strici, că ăla de 40 n-a mai prins ce trebuia, a deschis ochii și s-a format într-o lume anormală.

Biografic, Johnny Răducanu, tînărul din anii '50, aparținea unei clase biruitoare istoric; cum putea să comunice bucuros cu prigoniții acelei perioade?

Fiindcă în plin dezastru ei continuau să se comporte normal. Unii, mai norocoși, ajunseseră să stea într-un living în propria lor casă, separați de restul locuinței printr-un paravan, dar asta nu conta, oamenii erau civilizați, erau cultivați, aveau simțul umorului. Mă duceam cu Jancsi Körössy, care era căsătorit cu Pussy Callimachi, o persoană grozavă, suflet nobil cu slăbiciune la instrumentiști, înainte să-l ia pe Jancsi fusese măritată cu Joe Reininger, mergeam la doamne din astea "foste" în casă, unde se mai găsea cîte un pian; scoteau mobilele îngrămădite pe el, dădeau un "five o'clock" improvizat, puneau pe masă tot ce aveau, erau niște regine. Lumea asta mai exista și de aceea mai existam și noi. Parcă plutea deasupra oamenilor din București, sigur că și-n provincie era la fel, dar eu vorbesc de ce observam aici, parcă plana tot timpul un nor în care cultura, inteligența, libertatea umană funcționau aproape perfect. Nu ca înainte de '44, dar aproape. Te simțeai protejat.

La Conservator care era atmosfera?

Ajunsesem studentul celui mai grozav contrabasist din lume la ora aceea, Iosif Pruner, care cînta întregul repertoriu pentru violoncel al lui Pablo Casals la contrabas, aveam profesori minunați, maestrul Jora, Jianu, Andricu, dar stai să vezi apropo de condiții: aveam săli, instrumente, sigur, cantină, cămin, tabere gratuite de vacanță, dar n-aveam, dacă se poate închipui, partituri pentru tot ce s-ar fi cerut la cea mai bună școală din țară. Dincolo de romantism, nu mai găseai nimic: nici Ravel, nici Debussy, nici César Franck, nici Skriabin, din partea a doua a vieții lui, nici compozitorii de pînă la Bartók, în frunte cu ­ vai! ­ George Enescu. Nu vorbesc de cele două rapsodii. Vorbesc de muzica lui, care în mileniul următor își va lua galonul pe care-l merită. Cultura zisă socialistă bătea moneda pe școlile naționale: la ruși Glinka, la cehi Smetana, la noi săracul Ciprian Porumbescu; polonezii aveau noroc cu Chopin. Partiturile lor le găseai. Dacă erai curios să știi ce-i cu Pasărea de foc a lui Stravinski, trebuia să umbli prin case pe la profesori; cînd se făcuse "epurarea", Jora luase acasă tot, Andricu luase acasă tot, și ca urmare cursurile se desfășurau pe la ei pe-acasă, în înghesuială și cu prudență. Eu n-o să obosesc să spun că binele depindea de noi, nu ținea de condițiile oferite de noua societate. Care aparent erau bune, dar te țineau sub obroc...



Bucuria și răscumpărarea

Dar dacă nu depindea exclusiv de noi? Un ascultător al vestitei orchestre de la "Monj" putea să se afle acolo într-o seară fiindcă sărbătorea primirea unei locuințe de la stat, un premiu pentru cine știe ce invenție, care și azi funcționează, sau plecarea într-un concediu la mare, cu bilet gratuit. Ce facem cu aceste clipe posibile de mulțumire și seninătate, reale și ele? Ce explică acest om astăzi copiilor săi, care-l pot acuza de nostalgii comuniste?

Despre viețile oamenilor ăștia nu pot să spun decît atît: săracii de ei, mi-e milă de ei, îi respect pe toți care au murit, îi stimez pe toți cei care nu s-au realizat din pricina regimului trecut, și-mi pare rău că aceia care s-au realizat au fost împinși la compromis. Dacă toată lumea n-ar fi colaborat, comunismul n-avea cum să reziste.

Credeți că la 20 de ani, în plin stalinism, cineva ar fi ales deliberat riscul de a nu se realiza, chiar dacă nu-i stătea împotrivă nici un dosar de cadre încărcat sau nici o altă piedică?

Nu știu. Dacă n-aveam noroc, dacă nu-mi dădea Dumnezeu ce mi-a dat, dacă nu cîntam, astăzi nu mai aveam de ce să stăm de vorbă despre subiecte complicate.

După ce aflăm suferințele unei întregi categorii, cum mai apar momentele noastre bune de odinioară? Nu se modifică nimic?

Aici depinde de cum se raportează fiecare la sine. În ce mă privește ­ și respectînd scopul pentru care consider că am fost creat de Dumnezeu ­ eu n-am avut nici o vinovăție. Oriunde am cîntat, pînă și pe-o estradă în Cișmigiu, cu Oni Oroveanu, cu Gheorghe Rosetti, cu Bobiță Nasta, eu cîntam la bas și-aveam printre auditori și milițieni, or fi fost și securiști, poate, prin public, tot ce-i posibil, oriunde ­ față de Dumnezeu și de mine niciodată n-am cîntat fără bucurie. Or, cînd asta era în sufletul meu și în mintea mea și dădeam tot ce aveam eu mai bun, că pînă și pe ultimul tip care n-avea nici o informare despre muzică îl zgîndăream și-l scoteam din apatie, înseamnă că niciodată n-am cîntat decît cu mare bucurie și-am răspîndit starea asta și la ceilalți. Socotesc că astăzi am dreptul să spun că niciodată și nicăieri n-am cîntat decît cu mare bucurie.

Și asta răscumpără ceva?

O linguriță într-un ocean, da.

Despre ce bine din vremea noastră de tranziție credeți că-și va aminti generația de 20 de ani, care umple "Lăptăria lui Enache" ca să vă asculte?

Nu contez pe cei de 20 de ani, pe mine mă interesează viitorii pragmatici, cei care au astăzi 10 ani și-al căror bine mi-l pot închipui cu ușurință și de durată: dacă o să aibă pașaport și dacă o să fie liberi și dacă o să fie profesioniști, vor fi fericiți.

LAPTARIA LUI ENACHE
Muzica si text: MIRCEA VINTILA


Iti amintesti se inserase, Umblam pe strazi intortocheate, Mergeam firesc pana la urma La Laptaria lui Enache. Iubito, hai, prin poarta noptii, Sa trecem si-o sa-mi dai dreptate, Sa stam macar un ceas sau doua, La Laptaria lui Enache. Habar nu am, habar nu ai, Ca timpul trece, se prea poate, Pana la ziua sa ramanem, Deci iarasi suntem pusi pe fapte. Iti mai spuneam din cand in cand, C-o sa ma pierd cu tine-n noapte, Dar tot ne-oprim sa bem o bere, La Laptaria lui Enache. Erai usor infiorata, E-adevarat trecuse anu', O, Doamne, cat de mult doreai Sa cante Johny Raducanu. La umbra ochilor tai mari, Sa stau s-ascult e-o sarbatoare, Am reusit s-avem un loc Si asta este o mirare. Si fiindca te doresc prea mult Si casa mea nu-i prea departe, Te iau de mana si te duc Din Laptaria lui Enache.

Aflat intr-o forma de zile mari, Johnny Raducanu a fost un izvor nesecat de buna dispozitie la lansarea CD-ului "JAZZ MADE IN ROMNIA - Johnny Raducanu si Teodora Enache" si a filmului cu acelasi titlu.

"Dumnezeu a creat o armata de muzicanti, in care eu sunt locotenent major, iar Beethoven este un general", a precizat cu umor Johnny, fericit ca turneul pe care l-a intreprins, impreuna cu Teodora, in SUA, a fost un succes. Acest succes, prin mobilizarea comunitatilor romanesti din SUA, a putut fi imortalizat prin CD-ul si film.






***    3/14/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian