Pe teme de psihologie ( X II ) - Personalitatea
In articolul inaugural al rubricii noastre, intitulat “Problematica generala a psihologiei”, aratam ca, dupa prezentarea proceselor psihice – ca demersuri generale ce urmeaza, in mod logic, ordinea abordarii faptelor, fenomenelor lumii inconjuratoare de catre copil si tanar in dezvoltarea lor, precum si de catre orice om matur aflat in fata diferitelor situatii – psihologia studiaza insusirile, particularitatile individuale ce-i diferentiaza pe oameni, constituite in trasaturi ale personalitatii. Asadar, deoarece am incheiat trecerea in revista a proceselor psihice, ne vom ocupa de acele particularitati individuale – si, in primul rand, de personalitate, notiune care le circumscrie.
Pentru a ajunge la “personalitate”, trebuie sa pornim de la “persoana”, concept prin care intelegem individul uman concret. Psihologia a statuat notiunea de personalitate ca o constructie teoretica menita sa explice functionalitatea persoanei. De la inceput, sa intelegem ca aceasta notiune este extrem de complexa si felurit definita, existand in prezent peste o suta de definitii ale personalitatii. Fata de complexitatea pe care o prezinta domeniul persoanei – si implicit personalitatea –, nu este de mirare ca psihologia, la inceputurile constituirii ei ca stiinta, intemeiata de Wundt si contemporanii sai, eludeaza problema persoanei, acordand atentie proceselor psihice elementare – senzatii, reflexe, emotii primare. Dupa parerea acestor inaintasi, persoana este o sinteza a proceselor si fenomenelor psihice, deci urma sa fie explicata prin partile care o compun. Psihologul roman Nicolae Margineanu, considerand ca o asemenea orientare este gresita, arata : “Sufletul, socotit ca unitate, nu e atat o sinteza a partilor, rezultat din parti si conditionat de ele, adica o realitate derivata, ci mai mult una primara care – dupa toata probabilitatea – a premers partile si, in cea mai mare parte, le explica. In consecinta, metoda sintetica nu trebuie sa fie posterioara, ci anterioara ; ea nu urmeaza celei analitice, ci o premerge.” (Psihologia persoanei, editia a II-a, Editura Universitatii din Cluj la Sibiu, 1944, p.4). De altfel, vechea psihologie experimentala – cu care se identifica intreaga psihologie academica de inceput – a ramas doar o stiinta a senzatiilor, perceptiilor si reprezentarilor.
Pentru a avea toate lucrurile clare, se mai impune sa comparam notiunile de “individ”si “personalitate”, acestea fiind, la omul real, doua notiuni de baza care, in vorbirea curenta, apar ca sinonime. Totusi, sunt entitati diferite corelate printr-un proces de integrare. Prin “individ” se intelege ansamblul trasaturilor, ereditare sau dobandite, care se integreaza intr-un sistem prin adaptare la mediu. De subliniat ca individul presupune unicitate si ca notiunea de individ se aplica tuturor organismelor vii – plante, animale, oameni.
In ceea ce priveste personalitatea, reproducem cateva definitii din multitudinea acestora.
Astfel, in Dictionarul de psihologie al lui Norbert Sillamy, personalitatea este prezentata ca “element stabil al conduitei unei persoane”, iar in Dictionarul de sociologie, coordonatori C.Zamfir si L.Vlasceanu – apare ca “expresia socio-culturala a individualitatii umane.”Interesanta este definirea personalitatii de catre psihologul american G.W.Allport – ca “organizarea dinamica, proprie fiecarui individ, a acelor sisteme psihofizice (referire la functionarea atat a spiritului, cat si a trupului in unitate deplina – n.n.) care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic. Manualele si materialele ajutatoare pentru studiul psihologiei in liceele din Romania, aparute in ultimii ani, prezinta personalitatea potrivit sensurilor sau acceptiilor ce i se atribuie. De pilda, Maria Halmaghi, in Memorator de Psihologie (Editura Booklet, Bucuresti, 2004), precizeaza : “In sens larg, termenul de “personalitate” denumeste fiinta umana considerata in existenta ei sociala si in inzestrarea ei culturala. In sens restrans, personalitatea este un sistem de insusiri psihice care se manifesta constant in comportament, indiferent de situatie, oferind o relativa stabilitate individului uman, matur. Sub aspect psihologic, personalitatea se identifica, in linii mari, cu sistemul psihic uman. In limbaj cotidian, atributul de personalitate se foloseste cu referire la persoanele care se remarca prin ceva deosebit, care reprezinta o valoare (de exemplu, personalitati stiintifice, politice, artistice etc.)” The Canadian Oxford Dictionary da cateva sensuri pentru termenul “personality”, acestea vizand totalitatea caracteristicilor care fac, dintr-o persoana, un individ distins (“the assemblage of qualities or characteristics which makes a person a distinctive individual – an attractive personality”), o persoana renumita, o celebritate dintr-un anumit domeniu (“a famous person, a celebrity”), o persoana care iese din comun prin virtute si caracter (“a person who stands out from others by virtue of his or her character”), calitati din punct de vedere social, dar nu oricum definitorii pentru personaltate (“socially attractive qualities – was clever but had no personality”), natura umana, identitatea, conditie pentru existenta unei persoane (“personal existence or identity, the condition of being a person”).
Dezvoltarea personalitatii se realizeaza in etape, prin integrare ierarhica, existand trei tipuri principale de legaturi in procesul general de integrare : legaturi primare, innascute, care tin de relatiile din interiorul organismului, legaturi secundare care apar pe baza semnalizarii stimulilor si legaturi tertiare care se formeaza pe baza intelegerii sensului lucrurilor, a categoriilor de situatii, prin raportarea lor la motivatia proprie si la normele elaborate social, atunci cand copilul face deosebirea intre realitatea obiectiva si cea dorita sau inchipuita in functie de trebuintele lui. Aparitia efectiva a personalitatii are loc, asadar, atunci cand se constituie “constiinta de sine”, cand copilul se vede in raport cu altii. Ereditatea conteaza in formarea personalitatii, insa factorul social are o deosebita importanta. Unii autori considera personalitatea ca un individ socializat. Sa mai spunem ca cea mai mare parte a conduitei care apare ca expresie a naturii umane permanente este un produs al culturii, prin “cultura” intelegandu-se cunostintele, credintele, conceptiile despre lume, obiceiurile, legile, arta, limba. In acelasi timp, “societatea” propriu-zisa inseamna institutiile si relatiile sociale. Deci, cultura si societatea, termeni greu de despartit, actioneaza impreuna asupra individului pentru formarea si dezvoltarea personalitatii. In societate, fiecare om, fiecare individ are un anumit rol si un anumit status. “Rolul” se refera la totalitatea obligatiilor individului, iar “statusul” inseamna ceea ce el, individul, asteapta de la societate, potrivit rolului sau, pozitiei sale. De retinut ca personalitatea nu se dezvolta simplu, doar prin crestere si maturizare si prin ceea ce se spune sau se intampla in jurul subiectului (copilul in dezvoltare), ci prin actiune, prin activitate in cadrul careia se formeaza priceperi, deprinderi si, mai ales, caracterul. Iata, anticipand, vedem cum apar particularitatile psihice individuale ale personalitatii : pe de o parte, temperamentul care tine de ereditate, ca si o parte dintre aptitudini, iar pe de alta parte – componentele activitatii, cele mai multe aptitudini si caracterul, particularitati dobandite. Nu putem omite faptul ca educatia, al treilea factor al dezvoltarii umane, pe langa ereditate si mediul familial si social, are o puternica inraurire asupra personalitatii. Rolul educatiei se poate constata, de pilda, in stapanirea, in infranarea temperamentului, in formarea si dezvoltarea aptitudinilor (chiar in dezvoltarea celor innascute), ca sa nu mai vorbim despre contributia covarsitoare a educatiei in formarea caracterului.
Dupa toate cele aratate, ne putem da seama de dimensiunile si importanta personalitatii, retinand urmatoarele :
Personalitatea este unica si originala, tipica ; este o constructie proprie prin care cineva se distinge ca individualitate, este un sistem bio-psiho-socio-cultural. Fiecare om este ca toti oamenii, dar, prin urmarea anumitor traditii, printr-o anumita mentalitate si modelare psihologica, el apare si ca un grup restrans de oameni – si, in final apare ca nimeni altul, adica are o natura umana, o personalitate de baza si o personalitate individuala. Omul este o fiinta sociala, deci personalitatea umana se formeaza prin socializare, iar sistemul psihic uman se formeaza si perfectioneaza la confluenta dintre biologic si socio-cultural.
Daca, asa cum am vazut, personalitatea se identifica, in linii mari, cu sistemul psihic uman, ea poate fi considerata subiect in trei situatii, in trei ipostaze – subiect al cunoasterii, al actiunii si subiect axiologic, purtator de valori, de elemente pozitive (frumos, bine, adevar etc.) Participand la cultura, omul isi insuseste o serie de valori, se conduce dupa valorile insusite si are capacitatea de a crea noi valori, atat in plan material, cat si spiritual. Creativitatea apare ca o dimensiune a personalitatii, avand contingenta cu toate procesele si fenomenele psihice, dar imaginatia este apreciata ca procesul central al creativitatii. Mediul familial, mediul social pot stimula potentialul creativ.
Personalitatea unui om poate fi apreciata dupa manifestarile sale din activitatea desfasurata si din relatiile sale cu ceilalti oameni, dupa atitudinea adoptata in anumite imprejurari, toate acestea plasandu-se la polul pozitiv sau negativ. Astfel, se poate manifesta competenta, constiinciozitate, simt al datoriei, spirit de colaborare, modestie, solicitudine si atentie fata de ceilalti, incredere, spirit novator, siguranta de sine, fermitate si echilibru in actiuni, dar si nepasare, neglijenta, grosolanie, agresivitate, izbucniri nestapanite, invidie, lipsa spiritului de colaborare etc.
Cu toate ca personalitatea se defineste prin existenta unei organizari stabile, ea presupune o anumita dinamica, anumite transformari care sunt conditionate de interrelatiile componentelor interne, ca si de variabilitatea relatiilor omului cu mediul ambiant, cu ceilalti oameni, cu societatea.
|
Prof. Silvestru MORARU 9/16/2006 |
Contact: |
|
|
