Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Despre limitele universale ale limbii românilor


(31 august, ziua natională a limbii române în Basarabia)

Mai ales în ultimii ani, adică în democratia revolutiei informationale, mai multi intelectuali români au pus cu insistentă întrebarea cu privire la limitele limbii pe care o vorbesc românii. Si chiar pe cea a imposibilitătii integrării românilor în spatiul de civilizatie vest-european din cauza acestor limite. Mai mult – si traditiile, si istoria, si religia, si miturile, si straturile proto-valahe, si substratul cultural indo-european, si cel al vechii Europe sunt „demitizate” cu insistentă, uneori cu modele de-a dreptul arogante, de felul celor utilizate de moderatorii mai multor emisiuni politico-culturale ale televiziunilor din România: „Ce-i pasă lui nea Nae de la Mărtinesti de ce a fost si cum a fost odată? El vrea acum o bucată de pâine mai mare si cu unt mai mult!”. Stranie punere a problemei, de-a dreptul comunistă: „Nu ne pasă ce-i în inimă, ce-i în minte, vrem să fie numai burta plină!”. Asa procedează si comunistii din Basarabia în lupta lor si cu democratia, si cu economia de piată, si cu limba, si cu istoria românilor spunând: „Democratii v-au dat limbă si v-au luat totul de pe limbă!”.

De fapt tocmai distrugerea câmpului unificator al limbii române au transformat Basarabia într-un câmp al plângerii. Sărăcia si amoralitatea, căderea în manifestările patologice si animalice sau în cele de iluzie, dar si violenta si crima, ura si mânia, invidia, goana după plăceri, avere si putere devin modele de fiintare într-o comunitate, inclusiv în cea etnică, tocmai prin anihilarea traditiilor si a substraturilor culturale si mitice. Dintre acestea substratul primordial, cel al mosilor si strămosilor, al întemeietorilor neamului (si al începuturilor celui mai vechi om modern pe pământ) este cel mai important. Fără el se pierde nu numai solul binefăcător prin care rădăcinile au putere dominatoare. Fără arhetipul primordial orice om se usucă, fără modelele lui morale si spirituale dispare orice individualitate.

Este bine să amintim aici că povestile populare ale românilor, urmând, desigur, o traditie universală, încep cu sintagma „a fost odată ca niciodată”. Această constructie lingvistică magistrală, de altfel o pildă exceptională de tert inclus, merită, după opinia noastră, nu numai interesul mai îngust al folcloristilor, ci, mai ales, pe cel al cercetătorilor de pe domeniul stiintelor exacte, orientati încă în secolul trecut de Stefan Lupasco si Basarab Nicolescu spre limitele în care energia se naste din paradox. Fără să discutăm aici depărtările acestea, reale, desi paradoxale, să remarcăm faptul că prin fraza de început a povestilor românesti modernitatea este pusă mereu, clipă de clipă, în limitele sacre ale rostului fiintării, limite în care traditiile fundătoare sunt armonizate necontenit cu starea de acum a lumii, cu necesitatea absolută a luptei acum împotriva răului, universal si el, care ne atacă de la limitele de fiintare. Inclusiv de la acelea pe care le are fiecare om în sine, chiar în gene, si pentru care nu există si nu va exista posibilitate de anihilare. Fiindcă asa de dihotomic este Cosmosul, si în partea sa macro, si în micro-agregatele sale.

De fapt, limitele de fiintare, acelea pe care, de altfel, traditia românească le-a trasat universal, de pildă în ciclul de basme „Tinerete fără bătrânete”, coincide si cu limitele universale de fiintare, limite pe care poporul român le-a exprimat si le exprimă exceptional anume prin limba română si prin traditiile poporului român, care o si ocrotesc. Alături de acestea, modernitatea acută (sic!) a unei alte sintagme existentiale românesti, care dă si tonul, si metrica poeziei populare – este vorba de „frunză verde”, pune vorbirea limbii române si în limitele biologice ale fiintării acum. Frunza verde este în spatiul european si metru al stării ecologice, si metronom al trecerii timpului, si măsură a securitătii alimentare, si prevestire a viitorului. Cu aceste două directorii de fiintare, axate pe armonizarea limitelor primordiale de fiintare cu cele ale acumului si ale devenirii, limba română asează mereu în devenirea omului si rostul fiintării în limitele de fiintare. Îndrăznim să spunem - chiar în limitele universale de fiintare.

Vom da, în acest context, doar câteva pilde, rânduite în sentinte si limite de fiintare anume de limba română, cum ar fi cel care l-a entuziasmat pe Alecu Russo (când a pus poezia populară a românilor alături de cele mai înalte mostre de poezie ale lumii): „Asterne-te drumului/ Ca si iarba câmpului/ La suflarea vântului”. Dar si altele, de tip „Păsărică, mută-ti cuibul,/ Că vine badea cu plugul...” în care traditia românească, prin bogătia de expresie a limbii române, intuieste echilibrul dintre om si natură tocmai în contextul revolutiilor industriale si informationale. Ca să supravetuiască în actualele limite, generatoare de sângeroase crize demografice, rasiale, religioase, economice, omul este obligat să inventeze plugul, adică tehnologiile, să rupă cu el bucăti din natură. Dar tot omul, spune versul românesc, trebuie să constientizeze necesitatea imperioasă a păstrării măcar a unor locuri ne-arate pentru cuiburile pasărilor. Ba chiar si necesitatea imperioasă a comunicării acestor decizii ale sale si celorlalte vietuitoare de pe pământ. În acest sens finalul din „Fratele răznet”, regăsit si în cealaltă „Doină” a lui Mihai Eminescu (Ce stă vântul să tot bată/ Prin frunza de tei uscată) devine punte universală dintre om si cer, si, prin ea, între omul de azi si cel care va fi sau nu va fi mâine; „Că de când ne-ai părăsit,/ Cărările-au înverzit,/ Sufletu-mi s-a amărât./ Fata mi s-a vestezit,/ Soarele s-a înnegrit”. Această legătură poetică sublimă între viata omului, a frunzei si a Cosmosului, ce pune si limite universale fiintării omenesti, realizată cu mijloacele limbii române (dacă s-a înnegrit soarele ce sens mai are să mai fii?), i-a si motivat pe Alecu Russo si Vasile Alecsandri să sustină, inclusiv în cele mai culte saloane parisiene, că poezia populară a românilor nu este mai lipsită de temei poetic si filosofic decât cea a unui Ovidiu.

Mai mult, limba română are o capacitate uriasă de a asimila noutatea lumii chiar si scoasă din contextul traditiei, chiar lipsită de motivările arhetipale sau istorico-literare, ca în textele textualiste ale lui Mircea Cărtărescu, axate doar pe pragmatismul zvârcolit al zilei. Hulită, marginalizată, atacată cu turcisme, nemtisme, frantuzisme, rusisme, englezisme, văduvită de cronicari sau de Eminescu (pentru că, adicătelea limbii române nu i-ar ajunge lexic sau dibăcie ca să apară si la noi vreun Nietzsche), chiar si atunci, si întotdeauna, ca în Miorita, Mesterul Manole, Chira, Doncilă, Voichita, Vidra, Dolca sau Mihu Copilul limba română se modernizează parcă de la sine, îsi îmbogăteste lexicul cu starea de acum a lumii si se armonizează cu ea, dar împreună cu ea. O multime de termeni fundamentali, ajunsi până în uzul zilei de azi din substratul indo-european si pelasgic (al vechii Europe), cum ar fi frunză, frumos, mândru, codru, plai, dor, doină, horă, temei, noimă etc, etc, o multime uriasă de verbe, propozitii, adverbe etc, dar mai ales termeni de o vechime uriesească, posibil primordială (apă, lapte, copil, sat - multi dintre care au fost trecuti iresponsabil de alcătuitorii DEX-ului în tagma slavismelor, de pildă vechiul termen hora, sau al etimologiilor necunoscute), încununează nimbul de universalitate a limbii vorbite de poporul român, realitatea universală a exprimării prin structurile ei a limitelor si posibilitătilor de fiintare, ba chiar si păstrarea pe domeniului vitalului a domeniilor de fiintare viitoare. Faptul că Blaga sau Barbu, Arghezi sau Rebreanu (ca să dăm numai câteva pilde) nu sunt pusi în manualele de literatură ale statelor civilizate nu e din cauza scrisului lor, ci din vina noastră. De ce ar veni francezul sau americanul să ne întrebe: care e mare, bă, pe la voi? Nu cumva ar trebui ca anume puterea politică a statului român, asa cum a făcut si face Rusia (să ne amintim cazul Gogol, în care tarul a investit sume colosale) să promoveze până la conditia de masă critică, prin traduceri realizate de mari scriitori străini, opera limbii noastre românesti? Si dacă „Craii de curtea veche” sau „Creanga de aur” nu au devenit la timpul lor opere mentionate cu premiul Nobel, iar trebuie să ne întrebăm, ce a făcut si ce face clasa politică si cea academică a României ca puterea colosală a limbii române să nu se piardă în iuresul invidiilor si al urâciunilor de tot felul, al tipălăilor si al ignorantilor? Ce facem noi, cu totii, cei cărora nu ne este rusine să ne denumim români, ca limba română să nu fie compromisă, ce dihotomie!, chiar de vorbitorii ei supra-inteleghenti?







Andrei Vartic    8/31/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian