Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Vacanta in Marmatia - Cimitirul vesel

Dacă portile de azi ale tăranilor maramureseni refac somptuos portile vechilor curti voievodale, etalând simboluri si semne de descendentă nobiliară, de rang, de cuget, de civilizatie străveche, fiind spatii memoriale, cam acelasi lucru îl putem afirma despre cruci: lemnele de căpătâi sunt fragmente ale amintitelor porti, cu deosebirea că strică voit somptuozitatea primelor, prăbusesc arcul de boltă aducându-l pe om la conditia lui muritoare.
Crucea devine, astfel, un laic remember, stâlp de intrare în somn, în repaos, în vis.
E ceea ce ne spun calm, pe tăcute nenumăratele cimitire însirate în spatiul ondulat al Marmatiei.
E ceea ce ne spune, cu violentă si har, nemaipomenitul cimitir din satul Săpânta, pe care l-am văzut de atâtea ori si unde mă opresc de fiecare dată când trec prin tara si in aceste locuri.
E de aceea, normal, să ne întrebăm ca orice tăran maramuresean: de ce marmura si bronzul? De ce numaidecât piatra? De ce neapărat metalul? E regula locului si de ce nu a jocului.
Întâi a fost dulgherul, omul Tării de Lemn. Cioplea porti, stâlpi de pridvor, furci, căpriori, cumpene, sindrilă dar mai ales lemne de căpătâi, arse de soare, bătute de vântul si de ploile nordului, care le patina frumos, aruncându-le, în neistovitul fluviu de lemn, cum poate fi numită civilizatia cioplitului la români.

Ion Stan Pătras, că despre el e vorba, naviga pe vigurosul fluviu ca oricare dintre tăranii satelor maramuresene, muncind înlăuntrul îndeletnicirii pe care o slujiseră bunii si străbunii lui, până la a nu stiu câta semintie. Cu deosebire că acestui Ion Stan Pătras, verigă anonimă în neîntreruptul lant al dulgherilor din Marmatia, îi lipsea picul de solemnitate al celor de dinaintea lui nu stia si nu voia să fie solemn, grav; omul nostru, fire iscoditoare, pusă pe sotii, avu chef să râdă cu dalta si râse nemaipomenit umplându-si spatiul de cioplire cu cele mai neobisnuite scene: cai zburând, mioare vorbind, stele căzând, sori suspinând, oameni asfintind, pomi arzând, munti scăpărând, păsări luminând, ape hohotind, case doinind, brazi trâmbitând.

Care va să zică, cioplea mai altfel. Cioplea cu stânga lui. Se simtea obligat să le aseze fierbinti si nebune, pe suprafetele de lemn, în fibră, tăindu-le pătimas, cu lama cutitului, adânc, ca nimic să nu le steargă de acolo – arsite, ploi, viscole, ani.

Erau tatuajele lui. Era JOCUL. Se întâmpla asta în urmă cu vreo 70 de ani. Timpul a curs si lungi nori de fum s-au întins deasupra tării întunecând cerul, îndoliind Europa si a venit războiul. Sculptorul a simtit mai mult ca oricând nevoia să se uite la cer. Aspira către puritate si limpezime, când a descoperit cea mai frumoasă dintre culori, culoarea sperantei, un albastru infinit, lunecând pe cerul nesfârsit, un albastru fosforescent-mătăsos, căruia avea să-i rămână fidel toată viata.
În anii aceia, cimitirul satului s-a umplut de morti, s-a înălbăstrit de crucile mesterului.
Crucerul satului zugrăvea cu o neistovită putere, îmbătat de acel bleu intens pastelat, împins spre gri-grege, cu care îsi inunda obsesiv lucrările. Era o născocire culoarea lui, pentru că strălucea neobisnuit si hipnotic printre culorile fundamentale ale locului: verdele-vietii, galbenul-fecunditătii, rosul-patimii si negrul-mortii. Le regenera pe acestea, dezicându-le sau afirmându-le, după împrejurare. Era termenul lor de referintă. Era mediul iradiant.
Zugravul nu stia toate acestea, le simtea însă condus de un mare si sigur instinct. S-a născut deci, albastrul de Săpânta, altul decât cel de Voronet, de care se desparte în nuante, dar pe care-l afirmă si-l confirmă, în fond tinutul de peste munti. Sculptorului i se adăugase irevocabil, pictorul.
Curând avea să li se asocieze – splendidă trinitate! - poetul; sculpturile zugrăvite îsi cereau a treia dimensiune, cuvântul. Mesterul a devenit rapsod. Ce spune el prin vers? Povestea vietii celor dusi fără întoarcere. Cum o spune? Ca orice poet popular, doinind.

Să pătrundem în „cimitirul vesel” al vrăjitorului din Săpânta. Ceea ce vă cer, e să intrati simpli, descărcati de ale voastre, ca niste copii, în acest tinut de mare densitate a misterului, unde gândul nu se poate misca decât îmbrăcându-se în tăceri rituale. Haloul nu trebuie destrămat si vraja locului vi se va etala ca o coadă de păun. Merită să priviti în jur cu ochi luminos si pupilă relaxată. Cimitirul e doar formal ceea ce efectiv vrea să fie sau ceea ce ne-am obisnuit că vrea să fie. Cine a spus că deasupra mormintelor stăruie un ocean de tristete?

Cimitirul Vesel de la Săpânta, capodoperă a mesterului popular Stan Ion Pătras. Pe fiecare cruce din lemn pot fi citite câteva versuri care-l caracterizează pe decedat. Acest lucru îmi aminteste despre o glumă făcută de colegul meu Iuliu Pertiu, pe când eram revizor contabil la Cluj, si care mereu era pus pe sotii.
Versurile pe care el mi le-a spus: „Sub această cruce grea/ Zace scumpă soacră-mea/ Voi acei care cititi/ Aveti grijă, n-o treziti!”, sunt credibile doar pentru cei care nu au vizitat acest cimitir.

Un fluviu de cruci de lemn, un fluviu de ani, un fluviu de nume vorbesc despre dusii în luturi. Crucile sunt crăpate, hâite, contorsionate de timp, mâncate de vreme, vechi sau foarte vechi, altele noi. Tărâna se ondulează în movilite fără orgoliu, părând coveti de testoasă, cu strat verde deasupra, cu flori sau nu. Aparent totul e în ordine. Dar am privit mai atent, am privit albastrul fosforescent-mătăsos, serpuind printre culorile grave. Am privit lemnul vibrat de forme si volume. Dar versul? Ar trebui să-i zic bocet, însă totul e exuberant, robust, solar. E dezlegat de ideea de tânguire si jale. Templul e curat, alb, pur. Doar realitătile primare urcă în cuvânt si nu pot să nu transcriu, mot-a-mot, literar, un sir de texte din laicul cimitir.
Curgerea timpului se ignoră. Se relatează, în cunostiintă de cauză, fapte si întâmplări petrecute după moartea fizică: „Aici eu mă odihnesc /Stan Vasile mă numesc. /Până în lume am trăit, /Am lucrat si-am necăjit. /Doi feciori eu am avut, /La mormântare n-au venit. /Toader a fost în regat, /Aci mormântat voi sta /Până Domnul m-a scula /La prima venire a sa /Că viata o lăsai la 59 de ai”. Unul stând călare pe doi cai, asemeni unui zeu păgân decupat dintr-un vitraliu îsi comunică adevărul vietii lui, în aceste versuri: „Aici eu mă aflu amu /Stan George Talianu /Din a mea copilărie /Cai multi ne-a plăcut mie /Si ne-a mai plăcut una, /Tot grădini a cumpăra /Când ne-a fost dragă lumea /Ne-a fost musai a le lăsa /Viata o părăsai /La 54 de ai”.

Totul e monolog interior, spovedanie. Cel din nefiintă devine convorbitor intim. Nimic nu tulbură spovedania, vorbele mari lipsesc, „povestea vietii” curge limpede, însirând lumesti fapte ale celui dus.. Doi, convorbesc, la granita dintre viu si neviu, ignorând distantele, abisul, acel necunoscut pe care îl îmbunăm în fel si chip, îl mistificăm zadarnic prin descântece si practici oculte. Aici măstile au fost aruncate, lăsând loc cuvântului de iertăciune al mamei către fiul ei care a ucis-o: „Aici eu mă odihnesc,/Braic Ileană mă numesc./Cinci feciori am avut eu,/Să trăiască Dumnezeu./Măi Gică să fii iertat/Si dacă m-ai junghiat/Când ai venit din sat bat/Că bine m-ai asezat/La umbra bisericii,/Îi veni si tu aci”.

Cimitirul Vesel din Săpânta, aici unde în măruntele cruci exultă culorile si, înainte de toate, albastrul fosforescent-mătăsos, luat din cer. A cincea culoare, cea de care maramureseanul are nevoie. Care sunt cele patru? Mi se pare normal să mă întrebati. Sigur, ele sunt în ordine galben, rosu, verde, negru, gamă coloristică în care se zice că sunt cuprinse cele patru vârste esentiale ale morosanului. Vârste? Exact, vârste, nu atât biologice, cât de spirit, de existentă nordică.! Am aflat toate amănuntele despre cele cinci culori de la un văr de-al meu profesor si fost director de scoală la Sighetul Marmatiei. El a avut ocazia să-l cunoască pe Ion Stan Pătras din Săpânta, mesterul, rapsodul a cărui versuri, compuse instantaneu povestesc viata celor dusi fără întoarcere. Doinind, ca orice poet popular acest cioplitor, zugrav, rapsod, este o sinteză folcloristică, un interpret al mitologiei nordului românesc, din care curg ritmuri, semne, motive, volume si culori maramuresene. Le stiu explica aceste culori, acum, cu lux de amănunte. Galbenul este culoarea candorii, curăteniei si fecunditătii, a gingăsiei si o poartă femeile tinere în zadii ori pe cămăsile crete, scrise cu acul, iar flăcăii în clopurile de pai. E culoarea smulsă din astrul zilei, să împodobească tineretea pură si fierbinte, ca soarele. E galbenul smuls din grâul copt în plină vară, când se împletesc la nunti groase cununi de spic mustăcios. E culoarea smulsă florilor de sânzîiene, simbol de agerime si vigoare de trup tânăr. Vine apoi Rosul, culoarea vârstei de plenitudine, când morosanul e aprins, în deplina sa putere, cu obrajii rosii ca mărul ionatan si iute la mânie ca focul si horinca de Turt. Rosul se găseste în hainele celor „abia asezati la casa lor”, în năframa femeii si pieptarul bărbatului. Vârsta gravă de dincolo de amiaza vietii, o vârstă în descrestere, plină de dulceata si otrava ce se adună în oricare destin, se vede în portul cu Verde. Acest verde simbolic luat din universul pădurii sade scris pe laibăre, zăbune si pieptare, sugerând sentimentul de împământenire si meditatie, proprie vârstei. Si, uite asa, în cele din urmă se ajunge la îmbrăcămintea cu mult Negru, sugerând iminenta unui apus, apropiata moarte întâmpinată fără frică de omul din nord, neclătinat în ale lui, ca un arbore gata să intre într-o lungă si iremediabilă iarnă. Patru culori. Cea de a cincea ar fi, asadar, Albastrul fosforescent- mătăsos a lui Ion Stan Pătras, culoarea sperantei si a visului, a neobositei încrederi a tot ce are frumos si celest fiinta umană. E ceea ce au înteles si călugării-tărani de peste munti, când au îmbrăcat în albastru Voronetul. E culoarea martor, culoarea etalon la care se raportează, din câte am înteles, toate celelalte. E dimensiunea de robustete, optimism, candoare, a morosenilor. E culoarea de care avem nevoie. Aceasta le reevaluează pe celelalte. Acest obicei s-a întâlnit cu foarte mult timp în urmă la daci si fără îndoială chiar si mai înainte. Dacii îsi conduceau mortii pe ultimul drum veselindu-se apăsat si cu încredere în viitor.

Nicăieri în lume nu există un loc de veci asemănător. Maniera proprie de realizare a crucilor de lemn a făcut din cimitirul din Săpânta un mit. Printre ucenicii lui Stan Ion Pătras s-a numărat si Pop Dumitru. El continuă si astăzi să cioplească si să vopsească crucile de mormânt, asa cum a învătat de la mesterul său. Foloseste albastrul ca fond iar pentru subliniere galbenul, albul si rosul.
Acest procedeu artistic cu totul original se întâlneste numai în localitatea Săpânta.

vom continua calatoria noastra in Marmatia





Rodica Lupu    8/16/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian