Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Despre clasa si patibularism




Am sugerat, în eseul precedent Triviala pedagogie a globalismului, abordarea chestiunii ’clasei’; și cum noi, cei proaspăt ’eliberați’ din penumbra confuziei valorilor așa-zisului comunism, ramînem, vai, atît de refractari la a admite ’clasa’, iată iată că Vestul, în înțeleptul său pragmatism (sic), nu-și permite s-o ignore (middle class rămînînd, pentru ei, marea utopie, dar și marea ’cacialma’ a sociologiei).

Categoria sociologică a ’clasei’ este, însă, profund restricționată la noi, de extrapolări si conotații in direcția ’politicului’ și a ’culturalului’; uneori, ’clasa’ rămîne chiar în umbra aparentei ostilități între ’politic’ și ’cultural’, o aparență cultivată deloc accidental de ’culturologii’ liberali ai post-al-ității - curentul post-al-ului proiectează o lume de ’după’, sau ’din afara’ istoriei, producției, culturii, realitații inseși; Francis Fukuiama, notoriul promotor al ’sfîrșitului istoriei’, extrapolează acest procusteanism în care membrele prea lungi ale istoriei se vor ajusta după nevoi...economice. Căci atunci cînd ne prabușim in mise-en-abime-ul istoriei, ceea ce ne va harțui rămîne ...economicul; și aici voiam să ajungem, în exact punctul în care ’clasa’, în vasalitatea ’politicului’ și în servitutea ’culturalului’ (acela preponderent ’estetic’, ’de formă’), ar trebui, de fapt, să defineasca exact ceea ce tentativele ludice o opresc la noi, ca și aiurea, să definească, și anume: hegemonia ’economicului’, tradusă, mai simplu, drept prăpastia generată de dihotomia ’bogat/sărac’. Iar pentru a constata expertiza dezvoltată la noi în a eluda această vie, dureroasă, abominabila schismă, ascultați manevrele ludice prin care un Patapievici, spre exemplu, incearcă s㠒abat㒠realitatea fie către zona abstractă a ’politicului’, fie către cea atractivă (prin natura sa, mai ales pentru noi, românii!) sau aparent incomensurabilă (prin simpla ei extensie) a ’culturalului’: ”Mă aștept ca luptei pentru reformularea politicii să îi urmeze lupta pentru reformularea culturii” (Patapievici, Politice). Și continuă, demonstrînd distanțarea stelară la care rămîne față de adevărata bază a politicii - egalitatea în drepturi a subiecților sociali, baza materială trebuind să fie, necesarmente si invariabil, punctul esențial de referință: ”...iar cultura tinde sa fie absorbită din nou de acțiune politică, ceea ce, fără a fi un rău, nu este în sine un lucru necesar”. Acum, conceptul de ’acțiune politică’, nu lasă, în sine, nici un dubiu cum că obținerea unui drept sau altul s-ar produce altfel decît prin genuina ’acțiune’, ’activism’, ’incident’ sau ’faptă’, cu toatele apte să materializeze teorii ale drepturilor în substanța lor profund istorică, dar mai cu seamă aceea a satisfacerii ’egalizării drepturilor la resurse’.

În cartea sa History Without a Subject (”Istorie fără un subiect uman”), David Ashley caracterizează acești postmoderni ’afirmativiști’ (affirmativists), acești postmoderni de tip New Age, acești liberali postmoderni, astfel: disconectați de ’acțiunea politic㒠propriu-zisă, dedați în exclusivitate la o monadic㠒transformare’ individuală (nu, nu de clasă, astfel ca unitatea de conștiința în realizarea propriei condiții la cheremul hegemoniilor economice, să rămînă tabu, căci aceasta ar perturba, nu-i așa, ’avîntul’ acestor ’modelatori’ de drumuri care nici nu vor să știe prăpastia amețitoare care-i separă de co-naționalii lor ’patibulari’, pe care ’numai o iubire enorm㒠îi mai poate extrica din ’urîțenia care îi locuiește’. Căci ”odata ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu îți mai poate face nici măcar milă. Numai un sfînt îl mai poate salva (dar acela dacă o va face se va pierde pe el)” (Patapievici, op.cit., pg.65).
Și nu uitați că un ’culturolog’ (sic) român de vremuri noi e cumulard: el nu doar cultura o veghează, perorînd meta-narativele unui individualism, cinism si monadism de clas㠒opac㒠la adevărata stare de lucruri, dar el este, deopotrivă, politicianul și economistul nației, a cărui creolitate, cum ar spune Artur Silvestri, se întrevede tulbure în iritarea că, admirînd civilizația celuilalt, a împărăției, precum și progresul orbitor, oh, atît de orbitor al acesteia, el suferă că s-a născut ”printre autohtoni iar nu între imperiali” (Artur Silvestri, Semne si peceți: șapte lecții despre originism, pg.24).

Concluzie: Rămîneți cu mine în interogația crucială care ar trebui să se nască în fiecare din noi, bieți patibulari la răscruce de mileniu: care este ’clasa’ economică (nu, nu doar vehiculata clasă politică, sau ’elita’, ’intelighenția’, ca și clasa cultural㠖 superioară) a poporului român? Gîndiți-vă fără rușine in termenii pragmatici ai lui ’a avea’: Ce avem noi? Ce (mai) este al nostru? Cineva încerca să răspundă, prin 1996, la aceasta, și sînt curioasă dacă ar mai face-o și acuma, afundat pînă la gît în fotoliul menit să reprezinte, suprem, tocmai starea ’cultural㒠a țării ăsteia; ascultați, vă rog, și țineți-vă răsuflarea, nu pentru mult, căci nu este decit o oglindă falsă: ”Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă străromâneasca, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavi; mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfirșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o bășică a udului mai mare (de, bețiile...), i-au dovedit. Noi ne-am zvîntat puțin între 1866 și 1940, cu intermitențe, apoi ne-au luat iar: acum însă, inovație, au început să urineze și unii români peste români, patrioții de la 1 ianuarie 1948, cînd, ca la start, au început crimele în masă și deportările. Valea plîngerii a fost transformată de români pentru români într-o vale a urinei corosive. Care era mai șmecher se suia pe capul vecinului și-l pișa. Și, cum toți românii e deștepți, urinarea a fost, din noul pașopt încoa’, generală. Românii devin stimabili prin generația de la 1848 și meprizabili prin cea de la 1948. O suta de ani, atît a durat România în spirit. In rest, valuri și valuri de urină. Ce mai e de adăugat?” (pg.63)...Ce mai e de adăugat?!?







Aurelia Satcau/ Melbourne    8/14/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian