Triviala pedagogie a 'Universalismului Globalist' si lipsa lui 'de ce'
Analiticului ‘de ce”, nimic nu vrea, în acest moment, să-i răspundă.
Descrierea asa-numitului ‘eveniment’ (istoric) se face nu în parametrii motivatiei, ci în aceia, adesea patetici, afectiv-triviali, ai urii, controversei, precum si ai tuturor acelor nuante care vor să mascheze adevărata ‘natură a lucrurilor’.
Evenimentul - conflictul! - fie el 9/11, Holocaustul (cel fascist, dar si cel, în cazul României, rezultat din controversatul masacru din Basarabia si Bucovina), conflictul abrupt si agravant, al acestui mijloc de iulie, în Orientul Mijlociu, sau congestionata recrudescentă polemică sistemico-etnico-larg-culturală existentă în permanentă în presa româneasca de după ’90, deci, cum spuneam, ‘evenimentul’ ajunge pînă la noi drept un palid crochiu, desfigurat de infinitele linii de fortă care sînt interesele de tot felul si care, în crasă auto-reflexivitate, se feresc să facă altceva decît să se definească pe sine (în parametrii superlativi, desigur), lăsînd în ceată acel ‘de ce’ inquisitiv care, odată ancorat analitic, amenintă cu însăsi definirea motivatiei sale celei mai adînci; iar aceasta nu place, căci este chiar amenintarea cu reabilitarea celei devenite atît de promiscuă azi, în istorie - ‘clasa’…dar despre asta mai tîrziu.
Iată, deci, că nu ‘cum’, cît ‘de ce’ ar trebui să fie miza oricărei negocieri. Iar pentru aceasta, o bună ‘pedagogie’ ne este, încă, datoare.O anume ‘hermeneutică’ (instantă a ‘interpretării’) tinde să inducă un ‘semn cultural’ gata să corupă propria noastră constiintă; mai simplu spus, ‘construim’, imaginăm ‘o’ realitate - aceea care ‘trebuie’! – în marginea a varii practici nu doar etico-morale, dar strict legate de pedagogii mincinoase si manipulative. ‘Cine’ ne învată, ‘ce’ ne învată, ‘cum’ ne învată, si, mai ales, ‘de ce’ ne învată ce ne învată, iată întrebarea.
De la academicii cu emfază si cu acel stiff upper lip (un soi de buză de sus imobilă, spînzurînd acolo în actul vorbirii spre a da protocol si decenta selectă a ‘neparticipării’ si detasării regale), si pînă la învătătorii de ciclu primar, natura pedagogiei prestate e, cel mai adesea, lacunară si primejdioasă, căci ea nu reflectă decît propria ‘stare’ a dascălului prins în actul ‘livrării’ unei ‘mărfi’ ce trebuie consumată si subtil regurgitată, diseminată, la rîndul său, într-un lant al coruptelor circulatii de valori, pe care , vai, atît de multi le confundăm cu ceea ce nu sînt.
Am crezut întotdeauna, de 16 ani încoace cel putin, că o tară ca România, cu cît se cufundă mai adînc în confuzie, condamnată la maniheistul ‘albul’ e ‘alb’ si ‘negrul’ e ‘negru’, cu atît mai mult îsi va dovedi incoruptibila intuitie că, de fapt, ‘albul’ chiar este ‘alb’ si ‘negrul’ este chiar ‘negru’, iar expunerea la confuzie nu are decît sansa disparitiei totale sau…renasterea; o renastere de Phoenix, de Pluto a cărui ‘ardere de tot’, paradoxal, va lansa, deodată, tîssnirea în sus, cu violentă, a flăcării celei mai vii. România - si nu numai, dar trebuie ceva ‘stagiu’ în suferintă, confuzie, si iar suferintă pentru aceasta, o combinatie letală care nu a încercat multe popoare, si nu, nimic nu este aici partinic, nationalist sau limitativ - reprezintă una din acele pepiniere si intersectii unde istoria a încrucisat ‘atîtea’, încît pedagogia e, si ea, o cursă sisifică, iar esecul unei ‘bune’ pedagogii rămîne nu doar efectul abilelor, sistematicelor manipulări în constiintă, dar si expresia unei configuratii arhetipale aproape, în sensul în care, în timp ce arhetipurile sînt containere specific-umane care îsi asteaptă ‘substanta’, ei bine, istoria a generat, în cazul României, o lavă fierbinte, pîrjolitoare, dar în al cărei foc cele încălzite, fertile, vor fecunda încă odată.
Dar să configurăm, pe scurt, noua pedagogie a globalismului, cea care să traducă ambitiile si nevoile acestui nomad aventurier, si peri-patetic agent provocateur, responsabil pentru macdonaldizarea noastră nu numai în ‘gastronomic’ dar si în ‘ideologic’ – un soi de ‘pedagogie universalistă’ si ‘universalism pedagogic’ care vrea să descrie o omenire a acelorasi - repetate - istorii, tragedii, configuratii si delinieri de ‘viitoruri’ ale omogenizării;o pedagogie a ‘povestii’, a ‘fabulei’, a descriptivismului si a trivialismului, a ‘picanteriei’ si a qui-pro-quo-urilor de bal mascat.
Nivelele afectiv, sentimental, experiential si particularist fiind cu toatele un rezultat al relatiilor de clasă ce nu pot fi nici confundate si nici re-tribuite, nici a-tribuite si nici dis-tribuite aleatoriu sau cu un scop anume, sînt, în cadrele falsei, ludicei pedagogii a globalismului, simptome ale unei istorii imbricate într-o realitate ‘spontană’ (sic) ti care, în loc să unifice istoria din fiecare, monadizează, individualizează subiectul, înecîndu-l într-un particularism care-i va bloca accesul la unitatea de constiintă, la ceea ce face sursa comună a suferintei. Desigur, ratiuni clar (!) economice functionează aici, cu o miză care este foarte serios pusă, într-un joc pe viată si pe moarte (resursele sînt întotdeauna generatoare de asemenea culmi ale flagrantei, căci resursele sînt baza însăsi, obliterate cum ar vrea unii să rămînă, ascunse în spatele diverselor aparente de ‘estetic’, formal si ‘bon-vivance’ universalist). Mimetismul - în predarea istoriei României, spre exemplu - fata de alte, asemănătoare, instante cu grad general-uman, universalist si, deci, nivelator, nu fac altceva decît să întretină abolirea oricărei sanse la interogatie, la pură, genuină, sănătoasă interogatie asupra acelui de ce motivational care face din istoria unui popor – fie ea si aparent maniheistică – o ‘anume’ istorie si nu alta, căci realitatea este că a venit vremea să reabilităm Realitatea, iar nu acel ludic ‘real mai real decît realul însusi’!
va urma
|
Aurelia Satcau / Melbourne 8/1/2006 |
Contact: |
|
|
