Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


" Penultima calatorie " de Alina Diaconu,


,,PENULTIMA CĂLĂTORIE’’ este un roman de factură atipică, care a cules toate elogiile criticii și care m-a făcut să mă regăsesc în paginile sale, în care se pot recunoaște toți cei care au avut un destin la fel de neobișnuit. Descopeream un autor de o mare sensibilitate, demult consacrat, însă pe alte meridiane, unde s’a format și afirmat: Alina Diaconu

Acest roman nu este, așa cum s’ar putea crede, autobiografic, în strictul sens al acestui apelativ, întrucât realitatea este aici subtil îmbinată cu ficțiunea, în scop terapeutic. Pentru autor, acest scop consistă în vindecarea rănilor exilului prin literatură, în ușurarea de o emoție apăsătoare prin comunicare, prin transmisia ei cititorului, cunoscător sau chiar neofit. Sunt, precum spune autoarea, stări sufletești imposibil de povestit. Și totuși, Alina Diaconu găsește justa exprimare a mesajului său, al mesajului nostru, prin literatură.

Am profitat de scurta prezență a Domniei sale în Paris, spre a o cunoaște și a-i mărturisi sincera mea admirație. Doamna Diaconu a avut bunăvoința de a-mi acorda acest interviu, în urma căruia s’a relevat o comunicare de idei care durează și astăzi, prin prisma trăirilor noastre personale ale aceluiași fenomen: Exilul.

- Stimată Doamnă Diaconu, mă bucur că am șansa de a putea discuta, preț de câteva întrebări, vă propun să fie chiar douăsprezece, număr inițiatic, pe marginea admirabilei Dvs. cărți, ,,Penultima călătorie’’, care m-a impresionat atât prin mesajul ei cât și prin măiestria cu care ați condus acțiunea și dialogurile. Menționez că romanul Dvs. a primit premiul celui mai bun roman al anului 1989 în Argentina. Cartea a apărut și în Țară, în 1994, la Editura Univers, o lăudabilă inițiativă, întrucât deși sunteți o personalitate în lumea literelor argentiniene, ca romancier și poet, în România sunteți mai puțin cunoscută, din cauza cenzurii perioadei comuniste. Și voi începe chiar citându-vă:

- Alina Diaconu dixit: ,,Ce este literatura dacă nu proiectarea unei optici personale asupra a ceea ce am putea numi complexa substanță a omului?’’ Poate fi și altceva?

- Literatura este acest lucru și mult mai mult. O manieră de a învinge moartea și de a dobândi nemurirea… sau iluzia că acest lucru se poate înfăptui prin literatură. Credeam într’o vreme că scriitorul, asemenea oricărui alt creator în orice alt domeniu, prin ceea ce scrie, poate rivaliza cu Dumnezeu. Astăzi, cred că această rivalitate este imposibilă, că suntem cu toții purtătorii esenței divine și că literatura este doar una dintre manierele de a înțelege, la scară umană, Creația.

- Tot Alina Diaconu dixit: ,,Mi se pare evident că am tins, în toate cărțile mele, spre o concepție contravențională, de ruptură și, prin urmare, de provocare’’. Ați fi putut-o evita?

- Nu, nu aș fi putut-o evita. Această atitudine, această răzvrătire și ruptură de factură socială acceptată și acceptabilă era în mine și îmi urmărea îndeaproape trăirea personală. Conformismul, pentru un exilat, un desțărat este cvasi-imposibil, de neconceput.

- Și Alina Diaconu iarăși dixit: ,,Fantasticul mi-a permis să-mi asum mai bine haosul-cosmos din ceea ce este enigmatic și greu de captat, în care realitatea și visarea, viața și moartea sunt unul și același lucru’’. Este adevărat. Însă, dacă pentru ceilalți oameni visătorul este un om ciudat, pentru el însuși faptul de a fi visător este pozitiv, întrucât visul ușurează trăirea conștientă și este pentru visător reflectarea imaginii sale, ca într’o oglindă, deci șansa de a se cunoaște mai profund și mai bine. Dar, în principiu, visul nu poate fi constructiv și, departe de a fi activ, nu poate influența decât pe visător. Prin măiestria și talentul de care dați aici dovadă, convingeți de contrariul, romanul Dvs. influențând și pe cel mai sceptic dintre insomniaci. Care este intensitatea relației vis-veghe în trăirea Dvs.?

- De fiecare dată refuz din ce în ce mai mult a separa visarea de starea de veghe. Atunci când am plecat din București, am avut în primul an vise teribile. Erau precum o viață paralelă și-mi amintesc că pe vremea aceea îmi notam impresiile într’un caiet pe care-l intitulasem Nocheario (în loc de Diario - zilnic). Era jurnalul nopților mele, cealaltă viață a mea, cea… nocturnă. Într’o zi am rupt caietul și aceasta mi s’a părut un lucru excelent, pentru că toate visele mele sunt în mine, înlăuntrul meu, în starea mea de veghe și în literatura mea. Nu trebuie separate…

- Stimată Maestra, superbul Dvs. roman ,,Penultima călătorie’’ este o carte a dualităților, a contrariilor complementare și paradoxurilor fragilei condiții umane. Vă propun să analizăm, pentru înțelegerea cititorilor, unele dintre ele, prezentate ’’maestradamente’’ în acest roman. Care a fost scânteia care a declanșat explozia acestei răbufniri interioare?

- Nu, nu a fost, cel puțin în mod clar, explicit, o explozie. Și nu am avut așa ceva deoarece procesul necesita o gestație, o explozie interioară, mai degrabă o implozie. Am putut scrie această carte după aproape 30 ani dela plecarea mea din România (am plecat în 1959 și cartea a apărut în 1989). În acest larg răstimp, am găsit răgazul pentru a nu ,,exploda’’ cu violența durerii în carne vie. A fost rezultatul unei vaste meditații asupra a ce mi se întâmplase mie și altora, și de asemenea asupra a tot ce survenise în țara mea adoptivă, Argentina, în anii dictaturii militare. Erau lucruri pe care simțeam că aveam datoria morală să le povestesc.

- Este sau poate fi Alisio-Dragomir personajul principal al acestui romanului?

- Alisio se numește astfel de la vântul care parcurge straturile joase ale atmosferei, în emisfera de Nord ca și în cea de Sud. Dacă Alisio-Dragomir este pentru Dvs. personajul principal al povestirii, așa să fie… pentru Dvs. Eu nu știu… Pot spune doar că este o ființă pentru care am a deosebită afecțiune.

- Nu, eu nu am considerat aceasta, ci am formulat doar întrebarea dacă ar putea fi. Dar să mai zăbovim un moment asupra acestui complex personaj. Deși admirabil disimulat, cazul Alisio-Dragomir prezintă cel mai puternic sens metafizic. Este Alisio-Dragomir (A.D.) proiecția sensibilității dureroase a Alinei Diaconu (A.D.)?

- Această descoperire mi se pare foarte interesantă, dar nici la această întrebare nu pot răspunde în întregime, întrucât știu mai mult despre personajele mele decât despre mine însămi. Acestea fiind zise, este cert că Alisio-Dragomir prezintă, cu precădere, un puternic sens metafizic.

- Este oare Alisio înțelept și supralucid în nebunia sa? Aparent da, întrucât este singurul personaj spectator-judecător, însă un judecător care nu pronunță niciodată verdictul, sentința, convins de inutilitatea acesteia. Aceasta este foarte interesant. O pronunță o singură dată, în final, în cazul tatălui său, sentință-boomerang care, prin proiecția tată-fiu, se întoarce, de fapt, împotriva sa. Este deci irealul Alisio înțelept și supralucid în nebunia sa reală?

- Nebunia și excesul de luciditate au mers dintotdeauna destul de împreună… Cred. Nu de mult, am citit o cărticică despre unii din înțelepții și schimnicii ,,rishi’’ ai Indiei. Cartea se intitula ’’Los locos por Dios” (Les fous de Dieu, expresie care nu există la noi, traductibilă prin Nebunii sau poate Înnebuniții după Dumnezeu, n.n.). Mi-a plăcut nespus acest titlu și mi s’a părut că, în acest sens, personajul Alisio-Dragomir are multe în comun cu această frază și această idee.

- Deși fizic prezent în această călătorie inițiatică, Dragomir, de fapt, nu plecase niciodată nicăieri, convins că orice călătorie este iluzorie și deci lipsită de sens. Devine clar atunci că nu putem pleca, niciodată și nicăieri, oricât am încerca, orice călătorie fiind menită să se sfârșească înainte de a începe, consumându-se singură, pe loc, asemenea fantasticului Uroboros. Nu există oare nicio altă ieșire, în afara trăirii onirice?

- Într’o viziune Zen, orice călătorie este lipsită de sens, întrucât atunci când cineva pleacă se întoarce și viceversa. Îmi place această idee, însă îmi place și mai mult ideea că totul este o călătorie, viața însăși, o călătorie fără sfârșit și, poate… fără început. Și că este, de asemenea, doar un parcurs de etape, de borne ale drumului. Atunci când mi-am intitulat romanul ,,Penultima călătorie’’ mă refeream, într’un fel, la toate acestea, într’un sens metaforic clar, gândindu-mă că moartea poate fi considerată ca ultima călătorie, cea finală. Însă, în realitate, nici aici limitele nu sunt evidente, ci mai degrabă totul este un singur lucru, o singură stare, viață-moarte, ca și somn-veghe (vis-realitate) etc.

- Dragomir însă, chiar înainte de începerea călătoriei, era de fapt plecat, cu mult înaintea tuturor celorlalți. Este mesajul paradoxal al inutilității oricărei călătorii, în dualitate cu neputința de a rămâne pe loc?

- Sigur că da. Dragomir, ca și mulți alții se dusese efectiv înainte de a pleca. Cum, de altfel, mulți se duc, dar în realitate nu vor putea niciodată pleca undeva, rămânând mereu în același loc. Sunt lucruri care țin de esența personală sau de destin.

- Personajul fantastic al Mamei, care figurează Destinul, inevitabil și de neconturnat, cheia de boltă atemporală a acestui superb roman, refuză să apară singurului personaj dureros de insensibil al cărții: Viorica-Aleli. De fapt, Viorica este cea care nu-l poate percepe, vălul lui Isis acoperindu-i în permanență privirea. Cine este de fapt Viorica în contextul familial?

- Viorica-Aleli nu o vede pe mama sa, și, din același motiv, Mama nu apare decât celor care o pot vedea. Așa sunt lucrurile, câteodată. Nu vedem ceea ce nu dorim să vedem… sau nu avem capacitatea de a vedea ce este de văzut. Da, este într’adevăr vălul lui Isis…

- ,,Nu am identitate’’, spune Amapola (alt personaj cu un profund simbol metafizic, Doina-Amapola nu mai acceptă dualitatea dureroasă a exilului, așa că Doina se sacrifică, murind simbolic, pentru ca Amapola să poată trăi). Nu am identitate, spune deci Amapola în fața durerosului contact cu realitatea, în finalul cărții, la trezirea din călătoria onirică inițiatică. Apare evident că, de fapt, călătoria nici nu începuse, punctul de sosire fiind doar proiecția punctului de plecare. ,,Nu am identitate’’, spune Amapola. Care este însă identitatea și mesajul Alinei Diaconu?

- Am vorbit deja de identitatea mea în Autogeografia din prefața cărții. Au trecut câțiva ani de când am scris acest text și astăzi sunt mult mai apropiată de acel concept al lui Melville care-i plăcea atât de mult lui Borges și care vorbea despre a fi ,,un patriot al Raiului’’ (A Patriot of Heaven), ceva ca un patriot al Universului. Da, mi-ar fi plăcut ca aceasta să fi fost identitatea mea. O naturală propensiune spre introspecție, sporită, probabil, de singurătatea fiicei unice, m-a făcut să întrevăd, de foarte mică, faptul ca eu aveam ceva de transmis cuiva, vecin cu mine. Cum nu-l găseam pe acel cineva în jurul meu, dar bănuiam că există undeva, în vreun loc necunoscut de pe Pământ, am început să scriu. Literatura mea pretinde să întruchipeze o reflectare a paradoxurilor condiției umane, dar cu o viziune ce încearcă să fie cuprinzătoare și fără vreo brumă de dogmatism. Nu știu de ce scriu, nici pentru cine, nici pentru ce. Știu doar, de data aceasta Aristotel dixit, că nu știu nimic și că literatura a fost până acum pentru mine o cale mai interesantă ce mi-a permis să aprofundez câteva semne de întrebare, să exercit o gândire critică, să adopt o atitudine etică și să cred în supranatural.

- Stimată Doamnă Diaconu, vă mulțumesc pentru reala plăcere a acestui neobișnuit interviu pe marginea unei ireale cărți și vă urez călătorie plăcută în continuare la Lourdes și în Egipt, întru continuarea parcursului inițiatic pe care-l înfăptuiți în acest moment. Care a fost, în încheierea acestor douăsprezece întrebări, mesajul pe care ați avut privilegiul să i-l transmiteți Marelui Borges?

- Cred că am mai răspuns deja presei, odată, la această întrebare: Rugăciunea domnească, Tatăl nostru, în limba română.


N.O. Interviu preluat din Alter Media





Radu Negrescu – Sutu    7/17/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian