Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Dragul meu Eminescu







Dragul meu poet nemuritor,

Decum m-am trezit din somnul meu agitat, m-am repezit la mica statuetă de bronz de pe bibliotecă. Am luat-o în căusul palmei si am început să murmur, cu ochii în ochii tăi înlăcrimati : La steaua…

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.


Tu care stiai atât de multe, care stăteai la lungi discutii filozofice cu Schopenhauer si cu Kant, tu care citisesi Vedele si Upanishadele, tu care aveai “la degetul cel mic” legile lui Kepler si “te-ai cufundat în stele” ca să le cercetezi carnea si spiritul, tu care ai avut un cuvânt bun pentru toti poetii înaintasi, - vai, mi-e si rusine să-ti mărturisesc ce anume mi-a făcut “noaptea zi”, o zi amară...

Cu cearcăne grele mă uit spre cerul care deodată a devenit negru si sălciu. Iartă-mă. Am răvasit toate cărtile din bibliotecă si te-am scos din nou la lumină, pe tine care esti lumină ! Te rog să mă ierti că nu te-am mai răsfoit de la o vreme... Cam de trei săptămâni, de pe 15 ianuarie, de la ziua ta aniversară. Am regăsit volumul “Poezii”, fără coperti, asa cum l-am păstrat de atunci de pe vremea anilor de liceu. Cărtile mele cele mai iubite au rămas goale de învelis, le-am devorat si miezul si coaja, te rog să mă ierti… Te-am adus aici, departe de Ipotesti, departe de teiul atât de drag, fiindcă trebuia să te am aproape. Te-am asezat alături de alti poeti si scriitori români sau neromâni, Goethe, Schiller, Blaga, V.Voiculescu, Cioran, Baudelaire, Hugo, Caragiale, Ion Barbu, Cosbuc, Arghezi, Topârceanu, Anghel si altii, multi altii... Dar ce rost are să-ti însir acum sutele de nume care stau cuminti pe rafturi ? Poate că te întrebi de ce mi-am amintit iarăsi de tine în această dimineată.

Am avut o noapte grea. Mă zvârcoleam si de câte ori mă trezeam îmi venea în minte ceea ce mi-a scris ieri un prieten: “Eminescu suferă din nou în România”. Si m-am întrebat: ce om poate fi acela care nu iubeste poezia lui Eminescu? A învătat el oare să citească? Si pe urmă mi-am răspuns: există oameni care recitau versurile lui Eminescu fără să fi învatat să citească, fiindcă mai important decât cititul cu ochii este cititul cu sufletul.

Dragul meu geniu, vrau să-ti spun că există o multime de oameni - academicieni, oameni de rând, intelectuali sau nu, - care îti stiu cărtile pe de rost si le iubesc. Dar nici nu stiu cum să-ti spun, mai bine nu-ti spun... Sunt însă si unii oameni care nu te înteleg, nici acum ca si atunci, stii doar, fiindcă ai avut mult de luptat cu epigonii si cu cei care te-au hărtuit voind să te coboare în noroiul lor, cu cât tu te înăltai mai sus. Ei sunt din nou la pândă, dragul meu visător genial, au ajuns până în veacul acesta atât de “modern”, tocmai fiindcă aveau “simtiri reci”, fiind totodată “mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte / Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”.

Dragul meu poet care ai iubit atât de mult omenirea, nu stiu cum să-ti dau de veste... Te-as răni cu adevărul. Imaginează-ti că englezii l-ar amesteca pe Shakespeare în intrigile lor politice, trăgându-l când de partea conservatorilor, când de cea a laburistilor. Inchipuieste-ti că l-ar sfârteca în conflicte etnice sau religioase, că i-ar reprosa că-i învechit, fiindcă s-a născut acum câteva sute de ani. Ca s-ar îndoi de caliatea lui de poet universal, fiindcă a trăit prea demult, sau fiindcă scria versuri de dragoste prea “romantice” fată de cinismul veacului prostituat.

Nu, nu te întrista! Nu plânge, stii doar că ei nu merită, cei care fac din “Dumnezeul nostru, umbră”, din “patria noastră, o frază” si pentru care “totul e spoială, totu-i lustru fără bază”. Nu plânge pentru ei, mică statuie de bronz, care ai mai mult suflet decât unii “oameni”. Chiar tu scriai atunci, demult – parcă ai fi stiut că specia homo-latrans va ajunge până în veacul nostru – tu scriai “Critici, voi, cu flori desarte / Care roade n-ati adus...”

Ti-au ucis odată trupul, dar nu te-au ucis. Nu-i lua în seamă nici acum! Stii doar că nu au nici o putere asupra statuii tale de lumină. Doar tu spuneai în veacul trecut: « laudele lor, desigur, m-ar jigni peste măsură”. Nici măcar nu te-au citit, nu pot să te cuprindă nici cu mintea, nici cu sufletul. Era cât pe ce să-mi scape « mi-e rusine că sunt român”, dar mi-am amintit că si tu esti român si că zeci de milioane de oameni din lumea întreagă sunt tot români si stiu că-i doare să te stie îndurerat. Facem zid în jurul tău, nu ca să te apărăm – nici nu am fi în stare – ci ca să ne aperi tu, pe noi, de mizeriile veacului.
Lasă-i pe cei ce nu au minte si nici suflet să-ti calce în picioare poezia, filozofia, proza; din ele va tâsni de-a pururi, ca dintr-o fântână sfintită de mâna Mariei, vesnicia ; din ea se vor adăpa doar cei însetati. Cuvintele pe care le-ai zămislit “la lumânare” si care ne-au format limba literară, acele cuvinte ne-au alinat sufletele de când eram copii, apoi când am devenit adolescenti, si apoi oameni maturi, si oameni bătrâni. Poezia ta ne-a îmbogătit si a îmbogătit universul, iar el este de două ori mai întreg cu opara ta.

Nimeni, niciodată nu te va putea stinge, sau măcar atinge, fiindcă tu esti Hyperion. Dragul meu poet nemuritor, mai spune-le odată, fiindcă multi nu stiu de tine, sau altii au uitat; spune-le ca si acum mai bine de un secol: “Trăind în cercul vostru strîmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. »

Intelepciunea ta e mai vie ca niciodată si ne cheamă nu din noapte, ci din lumina vesnică. Poezia ta ar trebui să o citim îngenuncheati. Iată, o fac eu, ca tu să-i ierti pe ei. Să murmurăm împreună aceste câteva versuri din poezia ta “Rugăciune” : “Craiasă alegându-te / Ingenunchem rugându-te, / Inaltă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire / Si zid de mântuire,/Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată /
Si pururea fecioară, / Marie!”


--------------------------------------------------------------------------------

Mon trčs cher Eminescu

Mon cher počte éternel,
Ce matin, ŕ peine réveillée de mon sommeil agité, je me suis précipitée vers la petite statuette en bronze sur la bibliothčque. Je l’ai prise dans le creux de la main et j’ai commencé ŕ murmurer, mes yeux fixés dans tes yeux baignés de larmes: A l’étoile ...

Jusqu’ŕ l’étoile qui s’est levée
C’est un si long chemin
Que la lumičre dut voyager
Des milliers d’années,
Pour qu’elle arrive enfin.
Elle s’est éteinte, depuis longtemps
Dans des lointains bleus
Et son rayon ŕ peine maintenant
Put briller ŕ nos yeux.
L’icône de l’étoile qui est morte
Monte doucement dans le ciel;
Elle y était sans qu’on la voie…
Et aujourd’hui, qu’elle n’y est plus,
Notre oeil l’aperçoit.
..................................................
(Fragment de « A l’étoile » de Mihai Eminescu)

Toi, qui connaissais tellement de choses, toi qui te perdais dans de longues discussions philosophiques avec Schopenhauer et Kant, toi qui avais lu les Védas et les Upanishad, toi qui jouais les lois de Kepler sur ton „auriculaire” et qui „t’es immergé dans les étoiles” pour étudier leur chair et leur esprit, toi qui avais un gentil mot pour tous tes prédécesseurs – toi tu es... Oh, j’ai tellement honte t’avouer ce qui a fait de ma nuit un jour, un jour amer...
Avec de lourds cernes je regarde le ciel qui tout ŕ coup est devenu noir et insipide. Pardonne-moi. J’ai éparpillé tous les livres de la bibliothčque et je t’ai fait voir la lumičre, toi, qui es lumičre! Je te prie de me pardonner; je ne t’ai plus feuilleté depuis un certain temps... Environ trois semaines, depuis le 15 janvier, le jour de ton anniversaire; tu as 156 ans déjŕ. J’ai retrouvé le volume „Počmes”, sans couvertures, tel que je l’ai gardé depuis les années de lycée. Mes livres les plus aimés n’ont plus de couvertures, je leur ai dévoré et la mie et la croűte, je te prie de me pardonner... Je t’ai emmené ici, loin de Ipotesti, loin de ton tilleul tellement cher, car je devais t’avoir prčs de moi. Je t’ai posé ŕ côté des autres počtes et écrivains roumains ou non roumains, Goethe, Schiller, Blaga, V.Voiculescu, Cioran, Baudelaire, Hugo, Caragiale, Ion Barbu, Cosbuc, Arghezi, Camus, Topârceanu, Anghel et d’autres, tant d’autres... Mais ŕ quoi bon d’énumérer tous ces noms qui reposent paisibles sur les étagčres? Tu te demandes, peut-ętre, pourquoi je me suis rappelé de toi ce matin.
J’ai eu une trčs mauvaise nuit. Je me tortillais et ŕ chaque fois que je me réveillais me revenait ŕ l’esprit ce qu’un ami m’avait écrit hier: „Eminescu souffre de nouveau en Roumanie”. Et je me suis posée cette question: quel genre d’homme pourrait ętre celui qui n’aime pas la poésie d’Eminescu? A-t-il vraiment appris ŕ lire? Et j’ai répondu: il y a des gens qui récitaient le vers d’Eminescu sans avoir appris ŕ lire, car plus important que de lire avec les yeux c’est de lire avec l’âme.
Mon cher homme de génie, je dois te dire qu’il existe une multitude des gens – académiciens, des gens ordinaires, intellectuels ou non – qui savent réciter par coeur tes počmes et les aiment. Mais, je ne sais pas comment te dire... Il y en a d’autres qui ne te comprennent pas, aujourd’hui comme hier d’ailleurs, tu le sais bien; tu as lutté avec certains „épigones”, ceux d’entre eux qui t’ont harcelé; plus tu montais plus ils voulaient te descendre dans leur boue. Ils sont ŕ nouveau sur tes pas, ils te guettent, mon cher ręveur génial, ils sont arrivés jusqu’au ce XXI-e sičcle tellement „moderne” grâce ŕ leurs „sentiments froids”, étant ŕ la fois „petits en jours, grands de passions, des coeurs vieux, laids / Des masques souriants, bien mis sur des caractčres ignobles”.
Mon cher počte qui a tant aimé le monde, je ne sais pas comment te donner cette nouvelle... Je te blesserais avec cette vérité. Imagine-toi que les Anglais mélangent Shakespeare dans leurs intrigues politiques, en le tirant tantôt vers la part des conservateurs, tantôt vers celle des labouristes. Imagine qu’ils le déchiquettent dans des conflits ethniques ou religieux, qu’ils lui reprochent qu’il est trop périmé, car il est né quelques centaines d’années auparavant. Qu’ils douteraient de la qualité du počte universel, car il a vécu dans un passé trop lointain ou parce qu’il écrivait des mots d’amour trop „romantiques” pour notre époque cynique et prostituée.
Ne t’attriste pas! Ne pleure pas! Tu sais, n’est-ce pas, qu’ils ne méritent pas tes larmes, tous ceux qui font de „notre Dieu, une ombre” de „notre patrie, une phrase” et pour lesquels „tout est vernis, tout est lustre sans base”. Ne pleure pas pour eux, petite statuette en bronze, qui as plus d’âme que certains „humains”. C’est toi-męme qui écrivais il y si longtemps – comme si tu savais ŕ l’époque que l’espčce homo-latrans seraient arrivée dans notre temps d’aujourd’hui – tu écrivais „Vous, les critiques avec des fleurs stériles / Qui n’avez donné aucun fruit...” Ne pleure pas ŕ cause eux!
Ils ont tué ton corps mais ils n’ont pas pu te tuer. Ne les écoute pas! Tu sais qu’ils n’ont aucun pouvoir sur ta statue de lumičre. C’est toi-męme qui disait dans le sičcle passé: „leurs louanges, évidemment, m’offenseraient par dessus mesure”. Ils ne t’ont męme pas lu, ils ne peuvent pas te comprendre ni avec leur esprit étroit ni avec leur âme boiteuse.
J’étais en train de dire que j’avais honte d’ętre d’origine roumaine; mais je me suis rappelée que toi aussi tu es roumain et que des dizaines de millions des gens du monde entier sont toujours des roumains et je sais qu’ils ont du mal ŕ savoir que tu es malheureux. Nous faisons tous un mur autour de toi, non pas pour te défendre – nous n’en serions męme pas capables – mais pour que tu nous défendes des misčres du sičcle.
Laisse ceux dépourvus d’âme et d’esprit rabaisser ta poésie, ta philosophie, ta prose; de ton oeuvre surgira pour des sičcles et des sičcles l’éternel, comme l’eau jaillit d’une fontaine bénie par la main sainte de Marie; ceux qui seront assoiffés s’y ressourceront.
Les mots que tu as fait naître ŕ la lumičre „d’une chandelle” et qui ont formé notre langue littéraire, ces mots ont apaisé nos âmes quand nous étions des enfants, quand nous fűmes des adolescents et ensuite quand nous sommes devenus des adultes et des vieillards. Ta poésie nous a enrichis et a enrichi l’univers et il est deux fois plus entier avec ton oeuvre.
Personne, jamais ne pourra t’éteindre ou au moins t’atteindre, car tu es Hypérion. Mon cher počte éternel, dis-leur encore une fois, car ils sont nombreux ŕ ne pas te connaître ou d’autres t’ont oublié; dis-leur, tout comme il y a plus d’un sičcle:

Vivant dans votre cercle étroit
La fortune vous sourit,
Par contre, dans mon monde ŕ moi,
Je me sens éternel et froid.
(Fragment de « Hypérion » de Mihai Eminescu)
Ta sagesse est plus vivante que jamais; elle nous appelle non pas depuis la nuit ténébreuse mais depuis la lumičre éternelle. Tes počmes on devrait les réciter ŕ genoux. Voilŕ, je m’agenouille pour que tu les pardonnes. Murmurons ensemble ces quelques extraits de ta „Pričre”:

Notre reine, notre mčre sainte,
Nous nous agenouillons et te prions
Elčve-nous, délivre-nous
De cette vague qui nous hante;
Sois bouclier de réconfort
Et mur de délivrance
Descends vers nous, vętue d’aurore,
Oh, mčre trčs pure comme l’enfance!
Aide-nous maintenant qu’on soit bénis!
Eternellement vierge, Marie!
(Fragment de « Pričre » de Mihai Eminescu)







Antonia Iliescu     6/19/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian