Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sfântul ghiersului românesc…





Fără eu nu e Dumnezeu,
fără neamul meu nu e lume -
Mihai Eminescu

Mult mai usor ni-l putem imagina fizic pe Stefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Stefan cel Mare este mai pregnantă si mai în relief decât orice film. Mult mai usor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în miscarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea actiunilor lor. Infinit mai usor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbusindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat.
Pe Eminescu noi poate de aceea îl simtim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfătisare, în câte feluri sunt ca înfătisare cei care-i înteleg opera, cei care-i adaugă moneda cu propria lor monedă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existentă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimic. Dovada este că nici unul dintre pictorii nostri vestiti, nici unul dintre înzestratii nostri sculptori nu si l-au putut imagina convingător ca si fiintă. El nu putea fi nici înalt si nici scund, nici gras si nici slab, nici brunet si nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise si rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus si nu e nici o gresală dacă mă repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”
Trec pe lângă plopii fără sot ai marelui poet si îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stănescu, - poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură - despre vocea lui Eminescu: „Si totusi, stiu ceva cu precizie despre făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensitătile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci” posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuantat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservării, sintaxa reprezintă puterea cea mai materială a părtii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărtite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.
Om să fii vorbit cu plantele nu stiu să fii fost. Om să fii vorbit cu animalele, cu pestii, cu insectele nu stiu să fii fost. Si dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concretete, prin scriere – devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine si gândirea celui care-l spune. El păstrează însă si ceva din aroma trupului care-l rosteste. Cei mai buni actori ai nostri, dar mai ales poetii, cei care l-au iubit si dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare si recitându-l, respectându-i sintaxa si dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.
Si apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pesteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă si să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.
În toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe soptite... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăsită, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e Universal. Asta o stie oricine citeste: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.
S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneste. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominată de miscarea si succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia apartine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneste...
Mă numesc unul din oamenii în viată, care l-au văzut pe Eminescu în carne si oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l tin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viata lui si că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam sti atunci cine era să fie Eminescu, si ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefactie si de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schită de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci si cinci de ani trecuti voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...”
Alte mărturii despre Eminescu ne fac să-l păstrăm mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seară frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botosani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamtului si că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut si eu pentru întâia oară într-un colt de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic si vioi. Fără burtă, fără mustăti, părea foarte tânăr si parcă nu-mi venea să cred, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind si fuma cu multă poftă un capăt de tigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoias. Straie groase de siac – desi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră si veche. Poetul râdea! era sănătos, vesel, multumit. Câte odată se plimba pe stradă întovărăsit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare si mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el...
Din când în când se opreau în fata unei prăvălii si rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca si el de înaltă, cu fata searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferintă, căutau trist, dar dulce – era dulce si privirea si zâmbetul ei...
Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet si rar, capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însotească nimeni. Se furisa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc si asculta cântecul păsărilor... apoi se pleca de culegea cărăbusi, îi punea în palmă si stătea cu mâna întinsă, până ce ei îsi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, si cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii...
Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit si cu aceeasi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamtului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia să intre înlăuntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre... De câteva ori s-a întors de la usă... Nu mult după aceea auzii că poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai întors...” „Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sănătate a doctorului Sutu. A doua zi, Vineri, după dorinta domnului Maiorescu s-a făcut autopsia la spitalul Brâncovenesc si s-a constatat între altele că creierul lui Eminescu cu toate că se găsea în stare de înmuiere (ramolitie), totusi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.
Sâmbătă după amiază corpul răposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind asezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desăvârsire schimbată. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane si anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constitutionalul, din partea studentilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lângă sfesnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare si Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 si jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în număr destul de mare. Au fost de fată domnii Lascăr Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihăilescu si o multime de ziaristi si studenti. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a miscat foarte mult pe asistenti când a cântat poezia răposatului „Mai am un singur dor”. După terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevărul, a pronuntat un discurs făcând elogiul lui Eminescu ca poet si ca ziarist. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică si pus într-un car funebru, simplu, asa cum si-a dorit, îmbrăcat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze si florile lui de tei si tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în miscare luând drumul prin strada Coltei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronuntă un discurs.”
Un tei stă la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îsi doarme somnul de veci. „Astfel se stinse, în al optulea estru de viată, cel mai mare poet pe care l-a ivit si îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-si strângă toate sevele si să le ridice în teava subtire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Călinescu.
„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineată, pe strada teatrului din Botosani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale si niscaiva cărti. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră, Emilia Eminescu, murise si ea, si acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut...” A fost odată ca-n povesti, a fost ca niciodată, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a rămas cel mai mare poet al nemului românesc.

Visând la Luceafărul nemuritor...

Sunt o sufletistă, mi-au rămas în minte atâtea amintiri minunate. În mănăstirile pe care le-am văzut, când treceam pe sub portaluri, mă rugam să-mi dea bunul Dumnezeu încă multă sănătate ca să pot să astern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în călătoriile mele m-a fermecat.
Meleagul Botosanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri si păduri, admirabil descrise în versurile poetului national Mihai Eminescu. De altminteri, în această zonă au mai văzut lumina zilei si alte personalităti de prim rang ale culturii românesti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Stefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipotesti, unde s-a născut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sărbătoare. Grupuri de turisti si localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curiosi să afle ce mai e nou prin capitală, bucurosi că nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, născut la 15 ianuarie 1950. Colt de legendă care a vegheat primii pasi în lume si poate primele stihuri, ale băietului care colinda pădurile visând la Luceafărul nemuritor. Prin toate încăperile prin care am trecut ne-a însotit poetul care ne privea din fotografiile asezate alături de părinti si sora sa pe toti peretii. Camerele parcă ar fi locuite si acum. Pe masă călimara asteaptă ca Mihai să pună cerneală în ea si să aprindă lampa de alături. Am scris un vers de-al poetului si am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipotesti, loc de simboluri în sfintenia cuvântului. Apoi, Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se află în fata casei muzeu.
Am intrat si am aprins o lumânare în bisericuta Ipotestilor, acolo unde chipul lui Eminescu apare zugrăvit printre mucenicii cu aura cernită alături de alte glorii ale neamului românesc.
Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante si sublime versuri întru mărturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelasi timp si un excelent, unic în felul său, admirator si portretist al frumusetii. Spicuind fragmente din poeziile sale, trăim senzatia unei călătorii într-o lume în care frumusetea capătă când contururi de vis, când de realitate, un tărâm în care limitele dintre real si ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit si ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeti ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămâne pentru totdeauna unul dintre mesterii cuvântului poetic profund inspirat.
Ritmul obositor de lucru, conditiile de trai precare, neaderenta la moravurile sociale si politice ale vremii, trăirile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al căror ecou străbate atât în versuri cât si în „Geniu pustiu”, - nuvela romantică cu sensuri filozofice, dar si cu implicatii sociale - i-au afectat grav starea sănătătii. La 15 iunie 1889, după o grea suferintă, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeti ai lumii.
Toate popoarele îsi aleg printre gloriile panteonului lor national, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rusii pe Puskin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fata lumii întregi, fiindcă ei însisi au dobândit în opera lui constiinta însufletitoare a trecutului si a năzuintelor lor si le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăti, prin creatie originală, cultura universală...









Rodica Elena Lupu    6/14/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian