Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Copilaria



Fa-te, suflete, copil
Si strecoara-te tiptil,
Prin porumb cu mot si ciucuri,
Ca sa poti sa te mai bucuri…
(Tudor Arghezi)

Pentru mine este o mare binefacere reintoarcerea la varsta de aur a copilariei, adica o rememorare a imaginilor timpului de o pura fericire pe care un adult il opune prezentului atat de diferit. Cuvantul COPILARIE cuprinde o lume mai mult decat poate descrie cuvantul. E o etapa de viata cand bucuriile tin locul multor tristeti. E o etapa de viata care ni se pare ca a zburat prea repede si timpul a fost manat de o rotita nevazuta intr-o goana prea mare si fara putinta de a-l opri, caci nimeni nu poate pune piedici rostogolirii lui. Din cauza scurgerii lui prea rapide, simtim ca nu ne-am trait destul copilaria si avem in noi dorinta ascunsa de a reinnoda firul acolo unde s-a rupt.
Imi place sa imi hranesc sufletul si mintea cu trairi frumoase si inegalabile in farmec asa cum este copilaria. Scriind despre copilarie, timpul prezent ia o pauza si nu mai este nimic in afara de sentimentul pur si inocent. Retraiesc cu multa bucurie lumea pe care acum o recladesc cu multa migala si imi imbrac sufletul in haina de copil intrebandu-ma cu mirare: de cata vreme am uitat cum a fost in copilarie? Aceste retrairi ale copilariei imi ofera fantastic de mult fata de cat imi ofera oamenii maturi si gravi care au uitat demult de lumea copilariei, au uitat ca exista si spiritualitatea si ca aceasta face parte din noi, au uitat sa priveasca frumusetea lucrurilor simple, au uitat ca cerul este albastru si ca este acolo dintotdeauna.
Ca peste tot in lume, copilaria am petrecut-o cu fratii si cu prietenii de joaca sub supravegherea parintilor, dar ne jucam in aer liber si in strada si fara supraveghere, fiindca nu era pericolul circulatiei, pe atunci cu se auzise vorbindu-se de atrocitati sau de rapirea copiilor.
Cand erau magaziile din curta parinteasca incarcate cu cereale, impreuna cu alti copii, saream de pe grinzi in grau, ingropandu-ne pana la brau. Era atata fericire in acest joc pe care nu multi copii puteau sa-l guste, incat si acum ma strabat fiori! Pe rampa magaziei ne jucam de-a papusile, de multe ori facute din carpe sau alte jocuri mai linistite. Altadata ne ascundeam sub magazii, prin pod sau cine mai stie pe unde ne mana imaginatia. Ce mai veselie si zburdalnicie pe noi cand ne jucam cu cainii nostri! Cu Bizonel, cu Lola, cu Tuti, cu cainele numit Stalin… Cand ne mai asezam sa ne odihnim, Bizonel isi punea capul in poala mea ca sa il mangai, cand ieseam din curte ne petrecea pana la poarta si cand intram, ne intampina venind in goana mare. Vara ne jucam afara de dimineata pana in noapte, cu picioarele desculte in tarana, uneori lovindu-le sau ranindu-le in cate un cui sau obiect dur. Jucam de cate doua-trei ori toate jocurile stiute si apoi inventam alte jocuri asa cum ne trecea prin cap. In curte, mama ne supraveghea cu coada ochiului, apoi mai intra in casa lasandu-ne cu nebuniile noastre. Si multe erau nebuniile noastre in neastamparul dat de sanatate viguroasa si libertatea deplina. Primavara, de cum mijeau zorii in razele caldute ale soarelui, eram la joaca afara, vara eram la scalda, ori sa sterpelim ceva fructe, mai mult atrasi de dorinta de a incalca restrictiile. Spre toamana, mergeam pe camp sa aducem porumb de lapte sa il coacem pe jaragai, ori mai tarziu, dupa culesul viilor, mergeam in draga-voie sa cotrobaim dupa ciorchinii dulci si cu miresme imbatatoare uitati prin vii. Aveam multe zile in sir mainile patate de coaja nucilor si ne duceam la scoala cu ele asa colorate, fiindca iodul sfida si apa si sapunul.
Iarna ne dadeam drumul la nazbatii in casa mai ales cand venea cate cineva sa stea la taifas cu parintii. Ne simteam mai liberi si mai nesupraveghiati de ochiul de vultur al mamei. Dar dupa ce pleca musafirul, mare ne era mirarea cand o vedeam pe mama ca ne priveste ridicand in sus o spranceana a intrebare si a dojana, insirandu-ne cu de-amanuntul sirul nazbatiilor.
Dar cum se facea o potecuta pe langa gard, cum plecam sa ne cautam unii pe altii si sa pornim la joaca, la sanius, la bulgarit, la dat pe gheata. Era o incantare sa privim cum fulgii de nea se lasau leganati de fumul cald si cenusiu al hornurilor de pe case. Sarbatorile de Craciun atingeau culmea fericirii noastre. Lumina din ochii si din sufletele noastre in aceste zile aducea lumina si in viata parintilor nostri. Scene de familie dragi imi rascolesc sufletul si acum. Ce dor imi este de scena cand tata ma tinea pe picior si imi dadea sa mananc, in timp ce mama il hranea pe cel mic! Noaptea ma cuibaream la pieptul lui tata, mangaiindu-i parul de pe piept prin gura camasii de noapte cu deschidere larga si legata cu un sunur la gat. Pana adormeam, tata imi tinea piciorusele stranse si lipite de el ca sa nu imi fie frig, iar mama il ocrotea si ii dadea sa suga fratelui nu demult adus pe lume. Cand tresaream de frica zmeilor despre care citeam in basme, tata ma linistea: “Nu sunt zmei in casa”. “Ba da, unul s-a ascuns acolo dupa haine”. “Pai, sa vezi ce ii face tata acuma” si se scula, se facea ca bate zmeul si eu fericita adormeam iarasi surazand stiind ca tata e mai puternic decat un zmeu si ma poate apara. Anotimpul marilor nazbatii era vara.
Vara, in zilele de zapuseala cand ne duceam la scaldat, ne placea sa ne balacim pe langa gropile in care era pusa canepa la topit, ne atragea mirosul, nu stiam pe atunci ca are virtuti halogene si canepa contine marihuana. Uneori pandeam dupa salcii ca sa vedem femeile despuiate care intrau in apa crezand ca nu le vede nimeni. Isi acopereau cu mainile doar “rusinea”, dar noi eram fericiti ca am descoperit totusi ceva din tainele prea tare tinute departe de curiozitatea noastra. Ba noi fetele, trageam cu ochiul si la baieti, ca sa vedem de ce ei nu sunt ca noi. Uneori si cate un baiat apuca sa se strecoare in grupul fetelor atras si el ca si noi de aceeasi curiozitate. Ne tineam unii pe altii cu capul varat in apa numarand pentru cronometrarea timpului.
Intr-una din zile, nu mai stiu cine a propus o nastrusnicie care continea in ea ceva din aventurile jocului de-a “hotii si vardistii” si a propus sa mergem cu totii la furat de pepeni. Era posibil sa rezisti la o asa tentatie? Aveam acasa pepeni, dar era prea mare pofta de “a gusta din fructul oprit” si mai ales provocarea de a-l pacali pe pandar. Rolul hotilor era fascinant si nu avea nici o legatura cu moralitatea. Ne-am dus cu totii peste garla, am urcat un deal cu salcami si am ajuns la pepeni. N-am apucat sa umblam prea mult printre ei, ca a aparut pandarul cu un ciomag in mana. Dintre toti copiii a pus ochii pe mine. Daca ma prindea, tata i-ar fi putut da o despagubire mai substantiala fata de ceilalti parinti ai copiilor care nu s-ar fi sinchisit de pagubele facute. Noi ne-am raspandit ca potarnichile in goana mare. Pandarul dupa mine, mai-mai sa ma ajunga. Am facut drumul inapoi printre salcami la vale, dar am patit ca iepurele, m-am dus de-a rostogolul si mi-am luxat o glezna. In ziua urmatoare, culcata in caruta intre perne si paturi, tata m-a dus la un om vestit din comuna Beiu si “mi-a pus nodul” – o carpa innodata – care mi-a vindecat piciorul mai repede decat daca ar fi fost pus in ghips.
Mi-amintesc in schimb de o strategie pe care o foloseam dupa cate o astfel de “nefacuta”. Ma duceam seara repede in pat si ma prefaceam ca dorm. Stiam ca parintii imi ocrotesc somnul si ca nu m-ar trezi pentru vreo pedeapasa sau macar explicatie. Somnul era sfant. Asa mai apucam sa scap de cate o pedeapsa, caci pana a doua zi supararea parintilor trecea. Si mai era ceva. Era placerea unui joc de a te preface ca dormi si sa asculti cearta dintre parinti luandu-ti apararea si dorindu-ti binele fiecare in felul lui si tu sa zambesti retras in lumea ta, lasandu-i pe cei doi sa se inteleaga intr-un fel pana la urma, iar a doua zi sa treci de partea celui care ti-a convenit cel mai mult.
Copilaria oricat de fericita, nu e scutita de zonele de umbre. Pastrez si cateva amintiri dureroase din anii copilariei, taiatul porcului la Craciun sau a mielutilor ori iezisorilor pentru sarbatorile de Pasti. Dar cea mai dureroasa amintire este cea in care am purtat o mare vina fara voia mea. Intr-o vara, catelusa Lola fatase doi catei. Nu era fericire mai mare atunci decat joaca cu ei. Inca mai sugeau la mama-sa si erau dolofani si atat de frumosi si ii iubeam cu infrigurare. Mama imi daduse de lucru sa scarman niste lana. Unul dintre catelusi s-a varat sub lana ca sa ajunga la mine si sa ne jucam. Nu am stiut si la un moment dat am auzit cum i-a trosnit sira spinarii sub talpa mea. Adanca durere pe care am simtit-o cand l-am auzit plangand fara incetare si am vazut-o pe mama-sa dandu-i tarcoale, lingandu-l si incercand framantata si ea de durere sa ii aline suferinta, a fost o durere care s-a cuibarit in suflet si nu o mai pot uita. Lola se lungea langa catel aproape ca ii baga in gura tata de supt, dar catelul nu inceta din plansetele care ii zguduiau micuta faptura. Nu s-a mai dezlipit de el nici cand l-am dus pe malul garlei sa il ingropam si cu greu am putut sa o despartim de locul ingroparii lui si s-o aducem acasa. E o umbra pe sufletul meu care staruie si dupa atatia ani. Asa am inteles pentru prima data in viata ce este o suferinta adanca, sentimentul de vinovatie si mustrarea de cuget. Apoi in cursul vietii au urmat multe altele, dar pe cea dintai mare suferinta n-am uitat-o.
Cand nu ma jucam cu copiii, placerea mea era sa citesc. Ca sa nu fiu pusa la treaba, ma ascundeam cu cartea in mana pe unde “nici cu gandul nu gandeai”, ba prin cocina porcilor, caci acestia se balaceau afara in gropanul cu apa si cu noroi, ba prin pod, ba pe sub pat. Dupa ce terminam de citit basmul, indelungata vreme eram stapanita de dorinta de a-l rastalmaci sau de a ma situa in locul eroilor. “Eu daca si fi fost in locul calului inaripat, as fi facut si asta sau asta…” si imi imaginam situatii diferite de celele ce citisem, caci fantezia lucra sloboda. Ca toti copiii imi puneam si eu intebarile specifice farstei: Daca pamantul este rotund, de ce nu cad oamenii care locuiesc pe partea de jos a pamantului? De ce mustele nu cad de pe tavan si pot merge cu capul in jos si noi nu? Cat de departe sunt stelele, luna si soarele? Cum or fi oamenii de pe luna? Cand reuseam sa gasesc un raspuns sau o explicatie pe intelesul meu care sa ma multumeasca, ma simteam fericita si atunci mi se parea ca o raza de lumina a iesit triumfatoare din negura noptii.
Podul casei noastre avea o lume plina de fantezie inchisa in el care ma atragea ca sa o cercetez. Dintr-o lada scoteam pe rand hainele mamei croite dupa moda anilor interbelici, le cercetam, le imbracam pe rand, imi puneam pe cap palarii facute dupa fantezia pariziana, imi puneam manusi pana la coate, imi agatam de brat posete frumoase si ma incaltam cu pantofi cu tocul inalt incercand sa merg cu ei. Ma plimbam prin podul larg cu un frumos si elegant landou negru cu metal auriu stralucitor in care crescusem si eu si fratele mai mic, acum cu papusa in el, imaginandu-mi ca sunt mama si am plecat cu copilul la plimbare. In tot acest timp aveam conversatii imaginare cu prietenele mele dupa modelul auzit de la mama, de la bunica, de la matusi…
In jocurile lor, copiii, de multe ori copiaza pe cei mari si acestia nici nu prind de veste. Ei isi manifesta unele trasaturi fundamentale in formele cele mai firesti, spontan si pline de inventivitate. De-a lungul vietii, de multe ori mi-a venit in minte o scena din copilarie. Aceasta mi-o reaminteam mai ales cand vedeam ca oamenii puterii sfideaza pe cei pe spinarea carora s-au cocotat si apoi i-a obidit in loc sa le usureze viata.
Uneori, cand se intampla ca intre noi copiii sa izbucneasca vreo cearta, unul dintre noi, apasat de nedreptatea ce i se facea, stiga cu lacrimile galgaind in gat: “Eu am dreptate”. Replica celui mai tare venea: “Ai dreptate, dar n-are cine sa ti-o dea”. “Pai daca am dreptate, inseamna ca dreptatea e mea, de ce trebuie sa mi-o dai tu?” “Fiindca asa vreau eu”.
Filmul ispravilor din copilarie este insasi viata traita aievea de fiecare dintre noi si avem o nesecata dorinta si o nemarginita placere de a reveni la universul copilariei. Drumul necontenitelor intoarceri la copilarie e presarat cu o nostalgie imposibil de reprimat si atinge sufletul celui care a lasat in urma acest univers de mult. Chiar daca ne grabim cand suntem copii ca sa ajungem oameni mari, sufletul ramane vesnic un suflet de copil si intram adesea in universul copiilor pentru a-i redescoperi culorile.
Fiecare om poarta in el copilul care a fost.

Fragmente din monografia sentimentala , in curs de aparitie, “Gand purtat de dor”







Elena Buica /Pickering    6/1/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian