Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Despre bunacuviintă uitată ( o replica la articolul lui Andrei Plesu )


Am aflat întâmplător de articolul dvs. intitulat « Românul în străinătate” , articol care loveste în mod cu totul gratuit, nechibzuit si rautăcios acea mare masă a românilor din afara granitelor României.
Articolul l-am simtit ca pe o provocare, un fel de aruncare a mănusii, care trebuie “onorată”.
Două stări mă bântuie acum, după ce am citit acel articol.
Sunt pe de o parte, mâhnită (o mâhnire revoltată) de faptul că ne blamati pe toti laolaltă, fără să vă pese de motivele care ne-au îndemnat să lăsăm totul în mâinile acelora care urlau în ’90 “Moarte intelectualilor” si “Noi nu ne vindem tara!”. Iată, vi-am lăsat-o, si iată (vai tie, Românie!!) ce ati facut din ea! Căutati vinovatii peste mări si tări, în loc să acuzati pe cine trebuie, pe cei pe care bine îi cunoasteti, pe cei cu suflete vândute. Ii cunosteti bine fiindcă ati lucrati alaturi de ei în calitate de ministru al culturii, sau ministru de externe, sau de membru CNSAS, sau în calitate de consilier prezidenţial.
Cum este posibil ca după 16 ani, în loc să faceti procesul comunismului si procesul crimelor comise în perioada decembrie ’89 - mai, iunie ’90, dvs faceti procesul emigrării?! De câte ori vreti să plătim noi ponoasele, oalele sparte?
Vorbiti cu disperare (si aici vă înteleg), dar de ce împroscati cu venin pe cei care si-au asumat cu responsabilitate si demnitate riscul unei schimbări totale a destinului?
Ce aveti cu cei care au îndurat lovituri si care nu au venit să vă ceară o bucată de pâine? Ce vă supără la ei?
Nu vă este de ajuns că plecând, au făcut “loc” acelora care doreau să se afirme cu orice pret?
Noi, plecând, am regăsit ceea ce dvs ati pierdut : acea " frumusete uitată a vietii" după care tânjiti atât de poetic într-un frumos eseu (Despre frumusetea uitată a vietii , publicat în toamna lui 2005). Acolo faceti un repros acid celor care sunt la cârma tării. Si noi am avut de făcut un repros celor care reprezentau tara în anii ’90 si l-am făcut în felul nostru. Dar mai ales, l-am făcut când a fost momentul. Atunci ati tăcut, ati consimtit, fără să luati nici un fel de atitudine.

Vorbesc acum în numele celor care au plecat cu o valiză si au lăsat totul în urmă, vorbesc în numele “golanilor”. Au strigat atunci si nimeni nu i-a auzit. Au plecat când speranta se făcuse praf si pulbere. De asta le purtati ranchiună ? Că au reusit să îsi salveze sufletele, luptând si muncind până la epuizare pentru prima bucata de pâine, pentru primul salariu, pentru primele drepturi pe un alt pământ, unde nu îi astepta nimeni ?
Ati căzut vreodată bolnav prin străini, fără un ban în buzunar si silit să acceptati mila de la un străin? Dacă n-ati trăit – si sigur n-ati trăit! – atunci vă lipsesc acele elemente care v-ar îndreptăti la o judecată impartială si vi-ar feri sufletul de resentimente rău dirijate.
Pe de alta parte mi-e milă de dvs, stiind că sunteti un om de cultură capabil, care a încercat să facă ceva în România, atât cât i-a stat în putintă. Stiu că initial erati de partea bună a baricadei. Dar acum vă simt sufletul bolnav si într-un astfel de moment de acreală ati lovit în toti, fără discernământ. Să stiti că sufletul nu se vindecă cu ură împotriva restului lumii.
Nu v-ati “biciuit” nicioadată ca Cioran, dar învinuiti o masă de oameni despre care nu stiti nimic (sau poate vi-a iesit în cale vreun prototip nereprezentativ, subjugat de “egolatrie”). Veniti-vă în fire si plângeti înlăuntrul vostru, nu scuipati flăcări în afară, arzând deopotrivă si floarea si buruiana. Generalizările au efecte perverse si deplorabile.
Mă miră faptul că un om cu valoarea dvs. nu si-a dat seama, atunci când a lăsat să-i scape de sub condei acele răutăti, acele gheare care - culmea! - nu sfâsie sufletul celor ce corespund acelei categorii (sau omului) pe care le (îl) descrieti (ei nici nu citesc), ci sfâsie tot sufletul bietului om care citeste si simte.

In acel eseu “Despre frumuseatea uitată a vietii” vă plângeati (pe bună dreptate!) :
“Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia.”

Vă înteleg, ati devenit “mizantrop”, ati devenit un străin în propria tară, dar cu ce suntem noi, românii din afară, vinovati de ceea ce înfruntati dvs. înăuntru?
Credeti că noi nu am avut (si încă mai avem) partea noastră de suferintă? Vi se pare mai usoară si mai frumoasă crucea pe care o purtăm noi, aici? De ce generalizati? Nu mă simt cu nimic vinovată pentru frustrările celor care au consimtit direct sau indirect la jaful tării, si al nostru personal, după acel însângerat decembrie ’89. Averile confiscate în mod abuziv prin legea nationalizarii din ’48 au fost privatizate sub regimul Iliescu-Roman, apoi vândute, iar nouă, proprietarilor de drept, ni s-au dat în schimb niste hârtii fără valoare. Si tot noi suntem de vină, noi cei păgubiti ?!

In articolul “Romanul în strainatate” mărturiseati că vi s-au părut lungi cele două luni printre străini (la Berlin) si nu era decât o vizită si nu erati flămând, nici cu ochii încercănati de serpi negri, nici cu inima ticăind de incertitudine (voi fi acceptat?) si nu ati dormit nopti de-a rândul prin parcări, si nu ati dormit apoi câte 9 insi într-o cameră, cu inima sfâsiată (copilul nu are decât o pereche de sandale si uite, vine iarna). Nu ati fost niciodată bolnav printre străini si fără un franc în buzunar si nu ati trezit mila nimănui. Vă faceti o mândrie din asta sau o tribună de unde ne priviti “superior”? Rău faceti!
Acel străin căruia, fără să vreti i-ati stârnit mila (am spus mila, nu dispretul!) a pus o parte din ea în dumneavoastră, ca o samântă: milă din milă se face milă. Nu am venit atunci să vă reprosăm nimic pentru tot discomfortul si suferinta noastră care abia începea, pe alt tărâm, tărâm pe care noi îl întrezărisem ca pe acea “terre promise”, un model de societate care, departe de a fi ideal, era totusi mai bun decât cel pe care îl părăseam.
Noi alesesem o altă cale, - calea exodului - iată experienta de viată ce vă lipseste pentru a întelege sufletul omului emigrant, în toată complexitatea lui. Iată ce ati pierdut, drumul prin desert care, dacă “nu ucide, te face mai puternic”.
Vorbesc în numele celor sincer revoltati după evenimentele din ’89, cu trista lor turnură, pe care am semnalat-o imediat, la începutul lui ’90, decum am început să întrezăresc minciuna si cacialmaua. Dar lasitatea românilor e mare si “profetii în tara lor” au fost huiduiti (este si cazul meu), au fost săpati constant chiar si în afara tării (cazul meu), li s-au lipit etichete asa cum faceti acum, din nou, dumneavoastră. Ne faceti “schizofrenici” si “isterici” (este termnologia de specialitate a securitătii “bune” ori a celei “rele”?). Ne numiti astfel fiindcă punem degetul pe rană si vorbim deschis si argumentat, suntem periculosi. Iată ce faceti, iată pe cine acuzati acum, după ce ieri spuneati dezamagit, (referitor la situatia din România anului 2005):

“Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.” (Despre frumusetea uitata a vietii)

Noi suntem primejdia? Au înviat acele “agenturi” ? Aceasta este terapia pe care o propuneti pentru vindecarea lumii, să ne împroscati cu noroi pe noi, cei din afara granitelor? De ce vă plângeti? Este lumea pe care ati clădit-o astupându-vă ochii si urechile, să nu vedeti, să nu auziti pe cei care strigau în disperare când au fost bătuti în stradă, când studentele erau târâte de păr si scoase afară din clădirea Arhitecturii, când tinerii au murit de glont sau bătuti prin puscării sau dispăruti fără urmă, atunci, în mai si iunie ‘90. Atunci nu vi-am auzit plânsetul. Erati oare de partea celor care au ucis miscarea din Piata universitătii si speranta din inimile copiilor si din noi, cei mari, care ne-am dat seama la timp de “gravitatea primejdiei”? Am strigat atunci degeaba si ne-am simtit de-o dată neputinciosi si singuri în fata lasitătii oamenilor: prieteni si chiar rude. Si ne-am luat lumea-n cap. Si ne-am luat viata în mâini si am lăsat totul: casă, carieră, părinti si prieteni. Nu aveam pe cine altul ruga în afara Lui. De ce vă plângeti? Noi nu am acceptat ceea ce ne-a propus guvernul “emanat” si apoi ales, nu am acceptat să fim iarăsi umiliti de “fratii” nostri întru sânge, am preferat să ne umilească, temporar străinul (durerea este mai suportabilă). Am refuzat să mai cautionăm comunismul după ce tinerii si-au dat viata pentru o tară nouă, liberă. Era prima oară când puteam alege ce doream si noi am ales. Dumneavoastră de ce ati ales altceva si acum vă plângeti?
De ce din septembrie 2005 când ati scris articolul sus citat si până în martie 2006, când ati scris "Românul in strainatate" vi-ati schimbat radical directia pustii, dinspre înauntru spre înafară? Ce fel de electorat vizati a recupera prin această tactică, al extremei stângi, sau al extremei drepte? Nu mă recunosc defel în acel sumum de invective pe care le cărati ca pe niste pumni în cap românului din exil (atentie: ati spus exil, nu diaspora!!) :

“Acasă, exilatul e o combinaţie de sentimentalism agrar şi delir pedagogic. El vine "de-afară", din lumea "normală". Ştie, de aceea, mai bine decît tine cum e cu democraţia, cu ştiinţa, cu îndeletnicirile academice în genere. E iritat de ce vede, sermonizant, la o adică isteric. În patria de adopţie e exact pe dos: complexat, obsedat de tema marginalităţii, temător să nu-şi pericliteze statutul şi perspectivele. Nesigur pe el, acomodant, ipocrit, diminuat inevitabil de postura sa de "străin", vorbind (oricît de onorabil) o limbă "străină", individul preferă să fie mai curînd plat decît îndrăzneţ, mai curînd servil decît băţos şi sfîrşeşte prin a dezvolta o adversitate surdă faţă de gazde.” (Românul in strainatate).

Nu, nu mă recunosc în acest portret grotesc si trist caricatural, dar întrezăresc în astfel de rânduri provocări pline de cinism. Faptul că “individul se acomodează” e un defect... Dacă nu se acomodează este un neinsprăvit, o haimana, un neadaptat, nu-i asa? Mă revolt pentru faptul că acuzati pe toata lumea, fără a avea curajul să numiti acea persoană (persoane) care vi-a(u) inspirat aceste rânduri odioase. Din ele se poate citi în filigran că nu ati auzit de umilintă, de recunoasterea propriilor greseli. Din ele “emană” acel orgoliu nemăsurat si nociv, cel care vă ia aerul de sub nări. Mă întreb dacă nu cumva vi-ati făcut singur portretul în rândurile care urmează:
“Supăraţi (simultan sau alternativ) şi pe conaţionali, şi pe "străini", intoxicaţi de frustrări şi ambiţii de nedomesticit, cînd căţăraţi pe cai mari, cînd înnoroiţi în afecte tulburi, deprimaţi, îndîrjiţi, oamenii aceştia sînt o emblemă a nefericirii. Ei nu se mai simt bine nicăieri, nu mai aderă la nici un loc, decît prin respingerea resentimentară a altuia. Pînă în 1989, vina integrală pentru asemenea destine fisurate o purtau istoria, regimul comunist, cortina de fier. Dar după 1989, indiferent cîte dificultăţi şi dezamăgiri a avut de oferit România cetăţenilor ei, vina devine individuală şi are drept sursă vanitatea, provincialismul, egolatria.” (Românul in strainatate)
Imi pare sincer rău pentru această deturnare de roluri, cu atât mai mult cu cât stiu că sunteti un intelectual valoros, care a avut poate odată, intentii bune.
Sunteti un “român în străinatate”, această străinătate fiind propria voastră tară.

Noi, - unii dintre noi, - chiar dacă mai avem doruri, chiar dacă ne mai simtim străini uneori într-o lume care decade pe zi ce trece si căreia vrem să-i rezistăm, refuzând prostitutia, chiar dacă ne mai poticnim, chiar dacă mai cădem si apoi ne ridicăm, o facem cu sufletul curat si întru păstrarea curăteniei sufletesti pe care ne-o desenăm de-a lungul acestui traseu anevoios. Si transformăm răul trăit si durerea din răni în armonii, în acuarele, în firisoare de poezie, în gânduri folositoare cuiva, poate.
Când ne-am dat seama cât de singuri eram printre străini si chiar printre români, ne-am vindecat cu Eminescu, cu Blaga... Când înnebuneam de singurătate ne-au vindecat caietele lui Cioran. I-am redescoperit pe clasici. I-am cerut sfatul lui Steinhardt de pe raft si i-am cerut să ni-l explice pe Isus. Am făcut din singurătatea noastră o cale spre meditatie care ne-a redat acea magică “putere de a admira si de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creatiei, văzduhul, mările, pământul si oamenii.” (citat din Plesu!!).
Cu ce vă împiedică toate acestea în a vă duce mai departe destinul propriu, pe care-l aveti de împlinit pe această lume? Eu vreau să cred că sunteti un spirit deprimat si nu unul de primat.
Uitati ura ce vă macină si păsiti alături de acei oameni cu adevărat buni din România, care fac eforturi ca să ne adune si să ne împace. Căutati-i! Lăsati orgoliile politicesti deoparte si cereti-le sfatul! Intindeti mâna spre dialog, si nu ca să loviti!
Am scris aceste rânduri pentru a vă arata că generalizările sunt pernicioase si că răul pe care l-ati acumulat (din vina cui??) se revarsă asupra cui nu trebuie.

In numele acelor români trecuti prin foc si sabie, în numele celor care au traversat desertul si pe care i-ati ofensat în mod gratuit în articolul mai sus citat, cer scuzele dvs., dacă nu în scris, măcar în gând. Gândul îl va auzi Cineva, fiti sigur! Si atunci poate veti fi iertat.
Nu uitati că multi români ca mine, din afara tării, citesc articolele dvs. In multe dintre ele ne regăsim si atunci ne bucurăm.
Mi-ar face plăcere ca într-un viitor apropiat să citesc un articol semnat Andrei Plesu care să poarte titlul “Despre bunacuviinta regăsită”.


N.R. Articolul "Românul in strainatate" de Andrei Plesu este publicat în Dilema Veche la nr. 114/ 2006




Antonia Iliescu    5/25/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian