Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Calatoria incursiunilor literare ( V )

La intoarcerea dinspre soarele verii sau iarna zapezii petrecute timp de mai multe zile sub forma unei vacante mult asteptate gasesti sau regasesti cate ceva in viata care capata un nou sens sau cel putin care indeamna interiorul la o schimbare, intr-un sens parca ai parte de o mica, mititica revelatie. Asa mi-a fost daruita aceasta mica povestire a celor trei semne ce au inceput calatoria incursiunilor literare si care ulterior m-a indemnat la tot pasul sa continui mereu aceasta calatorie, sa nu ma mai intorc niciodata de unde am plecat, poate doar sa revizitez anumite destinatii, si in final sa-mi mentin promisiunea apelului pe care l-am enuntat nu cu multa vreme in urma in legatura cu CARTEA.
Si de cele mai multe ori, asa cum e normal, sau ar trebui sa fie normal, instinctul primar al identitatii isi spune cuvantul si te indeamna sa primesti in bratele tale, CARTEA ROMANEASCA. Atat cat se poate, caci exista o lupta continua de adaptare si integrare, si lectura, si la multi si scrisul ia foarte mult forma limbajului de adoptiune. Alergam inainte si inapoi si continuam sa cautam cu disperare identitatea noastra pierduta undeva intre oceane, unii inoata cu succes la un mal sau altul, altii continua sa se scufunde in speranta gasirii frumusetii perlei adancurilor si a relevarii identitatii pierdute. Si iata ca asa am ajuns sa gasesc o alta perla bineinteles una literara, caci era mai accesibila scufundarilor de cautare intru valoare si care ajuta din plin la afirmarea realitatii identitatii noastre: CRAII DE CURTEA VECHE.
“Craii de Curtea Veche” este un monument unic in peisajul literaturii romanesti. Craii de curte veche transpun cititorul intr-o lume ciudata si nemaiintalnita, ce folosesc un limbaj romanesc deosebit, de inceput de secol, cu multe surprinzatoare expresii, limbaj care reuseste sa mentina stindardul familiei Caragiale la acelasi superb nivel pitoresc, si care de asemenea ajuta din plin la descrierea atmosferei sau a personajelor si mai ales a crailor de superba curte literara.
Istorisirea giumbuslucurilor crailor de curte veche bucuresteana este fascinanta prin aura ce te inconjoara la tot pasul ca rezultat al limbajului folosit, cu geamlacuri perindate de povestirile celor trei hagialacuri, cu intalniri profunde la parmaclacul podului din Cismegiu, cu mult tambalau iscat la chiolhanuri cu vinat, cu eroi ce tabacesc clisa ulitelor pe la mahalale, cu dansuri si desfrauri la tiganci cu flenderite rosii si impacari platoniciene la o cinzeaca de trascau si un pac de mahorca. Rareori iti e dat sa traiesti o atmosfera, un personaj sau un loc atat de intens si de aproape, sa simti rasuflarea lor adanca, sa te inghita imaginarul atat de abisant intr-o evadare aproape completa a realului.
Chiar daca personajele noastre sunt ilustrate ca avand cele mai rafinate gusturi, o eleganta iesita din comun si intru totul o inteligenta si eruditie ce nu mai lasa loc de multa invatatura, trasatura cea mai evidenta care incearca mereu sa evadeze dinlauntrul lor este aceasta dorinta arzatoare a depravarii, a decaderii morale, sau a dorintei de a fi cat mai aproape si mai implicati in aceasta aventura a societatii romanesti de inceput de secol.
Inceputurile de secole pe hartie sunt introduse intr-o atmosfera umeda, ploioasa, siroind strazile si intampinand personaje afumate aducand cu sine un fond melancolic, usor decadent, bine formulat ca fiind potrivit pentru betii. Eroii nostri descind in fila unde altundeva decat la carciuma sorbind in tacere si mahnire la un bors cu smantana si ardei verde. Tacerea cade si mai greu asupra mesei odata ce lautarii incep un vals domol, voluptos si trist, aproape funebru, favorita piesa ce curgea dramatic inlauntrul sufletului acestui enigmatic personaj Pantazi.
Gore Pirgu presupus insotitor al crailor ne trezeste insa brusc la realitate printr-un prim discurs golanesc de lichea de strada. Si un prim contact al contrastului care izvoraste din aceasta complacere si acceptare a celorlalti la o astfel de prezenta pitoreasca. Pasadia este urmatorul lansat pe ringul povestii si autorul, cel fara de nume, observatorul, desarta din desaga cu litere si imaginatie un om incarcat si incercat, un chip ce spune multe si transmite multa invidie, un individ care de la inceput a pornit in lume chinuit si rastignit, doborat de multe ori si totusi cu o incredere in sine imensa care l-a readus in lume transformat, cicatrizat dar totusi incarcat de o noua fateta umana dedicata enorm creatiei si intelectului. Si pentru aceasta isi construise un lacas unic de solitudine, de retragere intru focul creatiei si reculegere intru sine, o incapere descrisa ca fiind “Miezoasa si cuprinzatoare, retinuta si maiestrita, fara labartari, razne si prisosuri, ea invaluia in mreje puternice, uimea, rapea, fermeca”.
Tot ce il defineste pe acest individ pare a depasi orice asteptari, o prezenta pe langa care ai dori sa-ti petreci viata, o viata care te face sa uiti pe ce lume, unde si cum traiesti. Si totusi apare si imperfectiunea, cea care de altfel pare sa dea si forma inceputului de tema decadenta ce acapareaza aceasta povestire. Trecerea se face de la sine, pentru ca neinteles este prietesugul lui Pasadia cu nesabuitul Pirgu. Si asa ajungem si la o descriere a acestui caracter ce parca vrea cu tot dinadinsul sa ne introduca intr-o cu totul alta lume, pe alocuri chiar mai reala si potrivita pentru Bucurestii nostrii, chiar si din timpurile noastre:
Acest chimita avea un suflet de hengher si de cioclu. De mic stricat pana la maduva, giolar, riscar, slujnicar, inhaitat cu toti codosii si masluitorii, fusese Vienaminul cafenelei "Cazes" si Cherubinul caselor de intalnire. Mi-a fost sila sa cercetez mai cu de-amanuntul itele acestei firi uscate si triste care simtea o atragere bolnava numai pentru ce e murdar si putred. Pirgu avea in sange dorul vietii de dezmatare tiganeasca de odinioara de la noi, cu dragostele la mahala, chefurile la manastiri, cantecele fara perdea, scarboseniile si mascarile. Cu jocul de carti ce-i slujea de meserie si cu boalele lumesti ce-l istovisera inainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari stia sa vorbeasca intocmindu-i tot temeiul hazului cu care le incanta celor ce-i pretuiau dobitocia.





Un contrast imens si intrebator, un semn ce vrea sa ne spuna ceva, cum altfel ar putea fi pozitionata diferenta umana dintre acest element degradant si cei trei desemnati crai? Este lumea aceasta care nu e neaparat doar de inceput de secol bucurestean, ci cred ca exista cu noi si in noi de foarte multe ori la diferite dimensiuni; exista partea normala, fagasul normal al oricarui destin si panta pe care aproape o lume intreaga o apuca, si cealalta fateta nevruta, nedorita, dar care isi face loc si se cuibareste totusi in sufletele multora dintre protagonistii speciei umane. Este doara aceasta lupta care se da in mod continuu in interiorul multora care se perinda dintr-o parte intr-alta si incearca sa-si gaseasca liniste si impacare facand compromisuri cu viata. Acesti Bucuresti romanesti cu portile deschise spre rasarit aduc si amplifica si mai mult aceasta lupta launtrica pentru ca ofera toate calitatile de urbe acaparatoare si tentanta ce-ti poate oferi multe mijloace de alunecare inspre partea existentiala mai putin dorita. Care alte motive sau trimiteri mai pot adauga intelegere acestei parti de contrast omniprezent la portile de Curte Veche. Oare cei trei crai tind sa devina patru chiar daca sunt atat de diferiti?
Acestia sunt craii de curte veche, istorica, parca tintuita in timp, incarcata de lux si rafinament, decadere si depravare, o curte a contrasturilor, circulata de indivizi de valoare care sunt mereu intr-o febrila cautare intelectuala, dar intotdeauna in afara curtii, caci launtrul ei ofera mereu tentatia urmaririi vietii zbuciumate a Bucurestilor.
Dar ce este Curtea Veche si ce valoare aduce ea cu sine?
Curtea Veche este adusa in poveste oarescum intamplator si vrea doar sa situeze personajele in misteriosul istorisirii. Un loc "care fara de biserica cu turla verde ce-i poarta numele i-ar fi pierit pana si amintirea". O curte cu cladiri multe ce "putea salaslui toata liota si tigania, fara intocmire, fara stil, cu nade, umpluturi si carpeli, vrednica sa slujeasca in uratenia ei de decor ticalosiei unei tagme stapanitoare plamadita din toate lepadaturile venetice si din belsug altoita cu sange tiganesc". O curte ce aduce cu sine si intrebarea ca de ce nu s-a putut dura si la noi la fel de maret ca in apus. Dar viata acestei curti vechi este aprinsa de un fapt al intamplarii si al aducerii in lumina scenei al unui personaj la fel de ciudat, Pena Corcodusa, care intr-o seara de zbucium si pierdere in neantul bauturii creata de nebunia pieirii dragostei mult visate, zareste si sigileaza inceputul existential al personajelor noastre, strigand cu extaz la adresa Celor Trei - "Crailor", "Crai de Curtea-Veche". Este un episod simbolic ce este folosit deopotriva in ascensiunea si asfintitul povestirii.
Capitolul "Cele Trei Hagialacuri" ne introduce tot mai mult in aceasta relatie a Treimii crailor ce este inveninata, intoxicata la tot pasul de Pirgu, acest bufon craiesc. Imaginatia este incantata si fermecata pana la limite greu de inchipuit indeosebi cand aducerile aminte ale autorului-observator ne desfasoara vorba unicului si fermecatorului de trist personaj pe nume Pantazi. Era omul cu care prinsese stransa legatura in plimbari si convorbiri de zile mari in jurul frumusetilor nebanuite ale Cismegiului. "Dar incantarea incepuse: omul vorbea..." Intr-adevar incantarea incepuse, Caragiale scria....
“Strajuiau pe inaltimi ruine semete in falduri de iedera, zaceau cotropite de veninoasa verdeata surpaturi de cetati. Palate parasite atipeau in paragina gradinilor unde zeitati de piatra, in vestment de muschi, privesc zambind cum vantul toamnei spulbera troiene ruginii de frunze, gradinile cu fantani unde apele nu mai joaca. Beteala lunii pline se revarsa peste vechi orasele adormite; palpaiau pe mlastini vapai zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriase aprinzand deasupra-le ceata ca un pojar. De funinginea si de mucegaiul lor fugeam insa repede”.
“Peregrini cucernici mergeam sa ne inchinam Frumosului in cetatile linistii si ale uitarii, le cutreieram ulitele in clina si pietele ierboase, veneram in vechi palate si biserici capodopere auguste, ne patrundeam de suflul Trecutului contemplandu-I vestigiile sublime”.
Mai apare in acest capitol si o mica dar superba calatorie istorica in nostalgicul secol al XVIII-lea. Este calatoria de poveste in poveste a celor Trei Crai-Soare ce purtau semeti pe piept crucea de smalt alb ai cavalerilor calugari din ordinul Sfantului Ioan de la Ierusalim. Si iaca asa iau nastere si Castelele Crailor, colindate si perindate de cei trei: Belem si Granja, Favorita si Caserta, Versailles, Chantilly si Sceaux, Windsor, Amalienborg, Nymphenburg si Herrenhausen, Schonbrunn si Sans Souci, sau Ermitage si Peterhof. Craii au vazut pe Ludovic al XV-lea tarandu-se la picioarele marchizei de Pompadour si pe Frederic al II-lea al Rusiei scancind dupa Kaiserlink. Au hoinarit lumile in cautare de aventuri alaturi de Neuhof, cel ajuns rege al Corsicei, de Bonneval cel schimbator, generalul francez ce ajunge intr-un tarziu si pasa sub Ahmed al III-lea al Turciei, sau de ramura aventuriera a neamului Cantacuzen. Sarutau mainile ducesei de Kingston, se inchinau in fata maretiei lui Mozart, ascundeau pe Casanova, erau atrasi de suprafirescul oglinzii lui Saint-Germain, pretinsul alchemist, in fata spiritismelor lui Cagliostro, in fata hipnotismelor lui Mesmer, sau urmeaza cu atentie descoperirile in ale chimiei facute de Scheele sau Lavoisier. Intru totul o derulare rapida si spectaculoasa de intalniri cu locuri si oameni ce au insemnat istoria acelui melancolic secol.
Miezul cartii, Spovedanii, este de fapt povestea acestui superb crai de curte veche, Pantazi. O poveste tinuta in secret si care dezvaluie misterele celui care a fost Pantazi de demult si a celui care a devenit Pantazi de pe urma. Povestitorul are privilegiul de a asculta la o invitatie neasteptata destainuirea vietii lui incepand cu cei ce l-au format si educat, continuand cu esecul si suferinta unei iubiri neimplinite, cu razbunarea pe sine insusi prin seria interminabilelor chiolhanuri si incheind cu capitolul mostenirii norocoase ce-l va salva de la datorii dar si de la o decadere personala ce ar fi putut urma unei astfel de situatii.
Se descria pe sine insusi ca fiind “grec, si nobil, mediteranean”. Copilandru inzestrat cu o fire prea simtitoare, sensibil si trist pana si la mangaierea miresmelor de flori, este inconjurat de parinti ce fiecare in parte ii ofera copilului un “caracter” si o combinatie ce reuseste din plin sa inconjoare varstele fragede ale lui Pantazi cu toate cele de trebuinta.
“Mama era o papusa, papusa cea mai dragalasa, cea mai dulce. De frumusetea ei mersese vestea; s-o fi vazut despletindu-si bogatul par ca mierea arsa si sa fi intalnit adanca privire a ochilor ei albastri cu sprancene negre, ai fi zis ca una din acele albe Magdalene zugravite in zilele cele mai galese ale decaderii scoalei italienesti pogorase insufletita din cadra.”
“La tata am tinut altfel; simtamantul ce s-a inchegat cu incetul pentru dansul a purces de la judecata, intemeiat pe admirare. In coconasul sclivisit, cu maini de femeie, care la Paris trecuse drept englez, dupa infatisare si felul de a se purta, se dezvaluisere virtuti rare, un character”.
Razboiul aduce cu sine o prevazuta turnura tragica si o despartire de implinirea copilariei si aducerea pe fagasul formarii tanarului si a dorintei sale de evadare si independenta. Pantazi se inroleaza pentru mult intalnita plecare pe front; cu inima-i stransa se duce sa anunte familia stiind ca acea sensibilitate a Mamei ar putea sa se opuna acestei curajoase eliberari din mrejele adolescentei. Dar ea este prima care intampina vestea cu seninatate si accept binevoitor, dar aceasta liniste de dinaintea furtunii va dezlantui o schimbare covarsitoare in sensibilitatea si puterea de lupta ce izvoraste din plin din sufletul ei de Mama. Dupa plecarea pe front ea transforma casa de la Cismeaua Rosie in spital pentru raniti si se dedica acestei activitati cu atata seninatate si se zbate pentru fiecare ranit ca si pentru propriul sau copil. Dar “Ca ai dansei toti, ea nu intelese sa se crute” si in scurta vreme este doborata.
Cu singuratatea ratacindu-i viata de zor, Pantazi cazu in mrejele dragostei, se intalni cu ea la pod la Marmizon, la inceput in sfiala si fastaceala, mai apoi intr-o tainica iubire inchegata mai mult din mila si numita Wanda. Un nume ce parca suna predestinat inselaciunii, ce nu intarzie sa apara si pentru a nu prihani stema casei, Pantazi apela la fuga, uitare si bineinteles nelipsita “valtoare a vietii de petrecere”. Dar uitarea nu se infaptuieste, imaginea Wandei persista la tot pasul, nu Wanda cea reala, nu faptura ei si cea care a ales cai nedorite, ci cea a amintirii, a celei ce a deschis cai nebanuite in simtamintele celui ce era Pantazi in formare.
Chiolhanurile se tinura lant de ajunse sa sperie cu “desfraul si risipa” Bucurestii. Dar asa se tinura si datoriile in care Pantazi se adanci tot mai mult prin imprumuturile aranjate care veneau din bunavointa unui prieten misterios. Dar pe masura ce averea se imputina si petrecerile se inteteau asa se scurgea si dorinta de viata a eroului nostru. La implinirea varstei de 23 de ani Pantazi alege despartirea de viata si totusi dupa o noapte intreaga petrecuta alaturi de imagini dulci ale copilariei si alte episoade tinute in memorie, se intoarce acasa si gaseste o fituica ce avea sa-i pecetluiasca viitorul. Se prapadise unchiul Iorgu, neam din neamul lui Pantazi, avut cu avutii nemarginite, singur pe lume si avand pe Pantazi ca singura ruda apropiata, si mai mult de atat se dovedi a fi cel ce a fost misteriosul prieten ce salva si continua a ajuta iesirea din datorii a lui Pantazi. Testamentul initial de negasit pune in situatia de mostenire si iertare completa de datorii dar ulterior, o intamplare la fel de neasteptata si miraculoasa il pune in posesia testamentului ce sta ascuns intr-un plic galben cu peceti negre in spatele scrinului cu acte. Scrisul unchiului Iorgu pecetluia ca toate averile sa ia calea “Eforiei spitalicesti” iar decizia mostenitorului e luata atunci si pe loc; testamentul e ars si Pantazi imbratiseaza viata libera pe valuri asa precum facusera toti corabierii sai strabuni.
Fascinanta poveste, motiv pentru care am incercat sa redau niscaiva detalii pentru a sta in calea uitarii caci multi probabil se intreaba care este valoarea acestor reproduceri de poveste. Este o simtire, o impresie, o memorie, o incercare de marturie ce sa stea alaturi de aceste superbe cuvinte caragielesti.
Dar sa mergem! Unde? “La Arnoteni, adevaratii Arnoteni”, culmile destrabalarii si a degradarii, o lume greu de descris sau imaginat si o concluzie ce ne aduce la capatul acestei povesti de curte veche: “Asfintitul Crailor”.
Dupa multe si indelungate incercari aduse de renumitul nostru Gore Pirgu, se implineste si ziua, asa parca pur si simplu, in care craii nostrii accepta de bunavoie aceasta indrazneala in a pasi intr-o lume asa cum nu mai vazusera si care la inceput a fost regretata complet si amarnic. Ce erau Arnotenii?
“… nicaieri ca acolo nu se petrecea mai dragut: un joc usor, un maus, un drum-de-fier, un pocher, unde gaseai intotdeauna? – la Arnoteni; o bautura usoara, un sprit, un coniac, o marghilomana, unde? – la Arnoteni; o blanda copila, dupa pofta inimii, usoara, ei, unde?- tot la Arnoteni si numai la Arnoteni, singurii adevarati, binecuvantat neam boieresc, impodobit cu toate virtutile crestine”.
Dupa prima vizita autorul intalneste pe Pirgu si dupa o intampinare incinsa (vezi mai jos) ii da de stire ca ceilalti crai au prins radacini la Arnoteni.
“ – La mai mare, solzosia ta, se inchina cu temenele, al nostru esti. Umbli sa-ti lasi laptii cu folos. Bre, cum te mai infigeai in undita la Masinca, o luasi pe coarda razachie, cu sacaz dulce, usor. Ce pramatie; faci pe cocosu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de invatat inca multe; esti junic; ca sa le fii pe plac maimutelor trebuie sa fii porc, si cu soriciul gros. Si mai ales nu tarnosi mangalul ca te usuci; de ti-a mirosit cumva a paguba, impinge magarul mai departe; stii vorba: malac sa fie, ca broaste… Daca vezi insa ca ridica coada, nu te pierde, ia-o inainte oblu, berbeceste, ca pana de iarna sa te vaz crap imblanit”.
Urmeaza o perioada surprinzatoare si pe alocuri neinteleasa a frecventarii asidue a Arnotenilor. Nici nu ar mai trebui notata ca o frecventare, cei Trei erau de ai casei, azvarleau zarurile, susoteau cu damele, invarteau banii doldora si chiverniseau povesti in zori de zi, aflau si dezvaluiau neamul Arnotenilor si a celor ce populau cu success la acea ora garnizoana decadentei – Masinca, Maiorica, Mima si Tita, sau Sultana Negoianu si coana Pulcheria, si ajunsera sa graiasca din plin vorbele bordelului de balamuc.
Contextul imprejurarilor sau intorsatura povestii ne aduce din nou semnul intrebarii in scena pentru ca rolurile se inverseaza pe nesimtite, dar bazate pe o totala nepotriveala si sansa de reusita.
Gore Pirgu intra in posesia unei marete averi, mostenire de familie si renunta cu totul la bulevardul Arnotenilor, la magia Arnotenilor si ia forma frantuzului in vorbire si a englezului in straie. Mai mult de atat este surprins pe strada cu legaturi de carti si nu de orisicare ci de calitate si fineturi care ii erau total nepotrivite (Montaigne).
Finalul povestirii ne indreapta spre un adevarat asfintit al crailor, tragic, surprinzator de abrupt, pe alocuri integrat complet in toata povestea, cu atingeri inspre capitolele anterioare si intru totul un capat de istorie romaneasca ce poate lasa frau liber imaginatiei inspre diverse alte posibile pecetluiri de manuscris de veche curte.
Apare ca intr-un vis de sfarsit un nou personaj care aprinde amintiri, simtaminte, realizari si desfasoara altfel destinele lui Pantazi si chiar si ale lui Pirgu. Duduia Ilinca Arnoteanu suceste gatul celor doi, incanta in primul rand pentru uimitoarea asemanare cu neuitata iubire pantaziasca, Wanda, si mai apoi prin rafinamentul “nemtesc” sau stralucirea nefireasca, educatia si dorinta de cunoastere a cartii, naturaletea sau vioiciunea sincera a frumusetii si tineretii sale.
Urma o lupta inversunata de cucerire a redutei frumusetii din care binele invinge si Pirgu se resemneaza.
Pasadia castiga averi din ce in ce mai fabuloase la carti in timp ce se afla la portile de rasarit ale Arnotenilor, Pantazi mai “ciufulit si hartanit” ca niciodata ceru mana frumoasei Arnotenci, ea nu vroi nici un giuvaer sau alte bogatii ci doar un aparat de fotografie ce parca vrea sa imortalizeze momentul si placand fetita laptaresei vroi sa o pozeze intr-o dimineata cu soare si primi in schimb o scarlatina ce o dobori cu mult inainte de vreme, pe cat de spectaculoasa inflorire de frumos pe asa de brusca ofilire. Pantazi isi relua locul la masa din fund de la carciuma de odinioara, Pirgu se dezvata de bunele maniere, Pasadia se prapadi si el caci ajunse prada celei ce era “lipitoarea” targului si care numara la active multe victime, Raselica Nachmansohn, iarasi autorul observator visa ceva mai realistic asfintitul celor Trei Crai de la Rasarit:
“Se facea ca la o curte veche, in paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urma vecernia, vecernie muta, vecernia de apoi. In lungile mante, cu palosul la coapsa si cu crucea pe piept si afara de scarlatul tocurilor, investmantati, impanglicati si impanosati numai in aur si verde, verde si aur, asteptam ca surghiunul nostrum pe pamant sa ia sfarsit. O lina cantare de clopotei ne vestea ca harul dumnezeiesc se pogorase asupra-ne: rascumparati prin trufie aveam sa ne redobandim inaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevazuti coborasera prapurele instemate si una cate una se stinsesera cele sapte candele de la altar. Si plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol. Inaintea noastra, in port baltat de masacarici, scalambaindu-se si schimonosindu-se, topaia de-a-n-daratele, fluturand o naframa neagra, Pirgu. Si ne topeam in purpura asfintitului…”.





Andrei Lambert/Toronto    5/19/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian