Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Evocare si omagiu : Ion Gavrilă – Ogoranul

S-a stins un munte de om


Motto : Toti oamenii mor într-o bună zi,
putini dintre ei vor învinge cu adevărat.
Mel Gibson
în filmul Inimă Învingătoare


Inima celui ce a fost Ion Gavrilă – Ogoranul a încetat să mai bată. Ziarele si întreaga presă din tară a mai spus ici si colo câte ceva despre pierderea acestei personalităti, a acestui „erou necunoscut”. Din păcate, cred, s-a scris si s-a spus foarte putin fată de cât ar trebui. Meritele si valoarea acestui brad si stâlp în lupta pentru apărarea natională trebuiesc mentionate si popularizate în mass-media mult mai mult fată de cât s-a făcut. După ce mi-a mai trecut durerea, si după ce am fost extrem de dezamăgit fată de reactia politicienilor si a ziaristilor din tară, cu teamă si emotie „am îndrăznit” să astern pe hârtie impresiile, rememorarea si propria-mi evocare fată de acest munte al demnitătii si integritătii în lupta împotriva comunismului. Asa cum din generatie în generatie ni s-a spus si ni s-a vorbit despre Avram Iancu, despre Iancu Jianu, Pintea Viteazul si multi alti haiduci de pe meleagurile noastre natale, tot astfel va trebui de acum înainte să vorbim, să transmitem si să spunem din generatie în generatie „haiducia” petrecută pe melegurile tării noastre după instalarea regimului bolsvevic în România.
Pe Ion Gavrilă – Ogoranul l-am văzut si întâlnit pentru prima dată în decembrie 89. Nu mai stiu exact dacă a fost ziua de 23 sau 24 decembrie, dar în mod sigur a fost a doua sau a treia zi după fuga tiranului. În acele zile, trăite cu maximă intensitate si sperante de libertate, la numai 17 ani cât aveam atunci, n-am reusit să retin totul asa cum a fost, minut cu minut si ceas cu ceas. Emotiile, fericirea, oboseala acumulată în urma mai multor nopti nedormite, faptul că atunci evenimentele se derulau cu o rapiditate uimitoare, plus deziluzia si zăpăceala din acele zile în care nu se stia în ce directie o ia tara, toate acestea au făcut că n-am mai retin dacă a fost 23 sau 24. După ce petrecusem noaptea de 22 spre 23 în fata Primăriei din Craiova, si după ce s-a făcut apelul că „televiziunea trebuie apărată”, în zorii zilei de 23 decembrie am plecat cu trenul spre Bucuresti. Directia si intentia n-a fost decât una singură : apărarea televiziunii. După toate manifestatiile care au avut loc în ziua de 23 în fata televiziunii, am petrecut noaptea de 23 spre 24 în subsolul vilei din fata televiziunii, iar noaptea de 24 spre 25, ascuns în alimentara din apropierea acesteia.
Era seara în jurul orei 17 sau 18. Începuse să se întunece iar noi stiam că „teroristii” trag mai mult noaptea. În jurul televiziunii circula zvonul că televiziunea este apărată de nimeni altul decât Sergiu Nicolaescu, „marele actor si regizor”. Tineam mortis să ajung lângă poartă si să-l văd si eu pe cel care, asa cum credeam atunci, „făcuse dovadă de vitejie în lupta împotriva mercenarilor”. După ce m-am fofilat prin multime, cu adevărat am ajuns lângă poartă. Numai că, spre surprinderea si dezamăgirea mea, „marele actor” plecase. Totusi, l-am asteptat mai multe ore sperând să apară. Acolo, la poartă, a apărut la un moment dat „un domn” care vorbea despre lupta armată din munti, care mentiona lupta anticomunistă din Muntii Făgărasului. Mai târziu, după ce auzisem si descoperisem mult mai multe despre el, si după ce l-am întâlnit prin intermediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Anticomunisti din România, si de la el însusi, am aflat că a fost chiar Ion Gavrilă – Ogoranul.
Asa l-am văzut si întâlnit pentru prima dată. Cel putin o dată-n viată am fost amândoi de aceesi parte a baricadei. După ce aflasem mult mai multe despre legenda vietii lui, l-am reîntîlnit chiar si în orasul meu natal, la Craiova, în august 1992, venit la înmormântarea Domnului Nicolae Călinescu, autorul cutremurătoarei cărti „Sisteme si procese de brainwashing în România comunistă”. În acele momente încă nu-i apăruseră cărtile, asa că-i cunosteam povestea glorioasă mai mult din auzite de la fostii detinuti politici si de la unii din camarazii săi.
Cărtile sale, cel putin primele două volume, amintirile de bravură din munti si testamentul său eroic, au apărut pentru prima dată în 1993 si 1995 la Timisoara. Desi deceptionat de rezultatele alegerilor din noiembrie 1992 mi-am reluat lumea-n cap si-am plecat unde am văzut cu ochii, în 1996, împreună cu sotia, ne-am dus la Galtiu să-l vedem si să-l reîntâlnim pe Bădia Gavrilă. Cred că Bădia a apreciat vizita venită tocmai din Canada. Împreună cu sotia ne aducem aminte mereu reactia Doamnei Ana Gavrilă când ne-a văzut la poarta dumnealor : „O! Doamne! Ce tineri sunt!” În acel moment sotia avea 21 de ani iar eu 24. Tot în aceeasi vacantă l-am revăzut pe Bădia peste două săptămâni la Târsor. Niciodată n-am uitat si nu voi iuta bucuria si satisfactia lui atunci când m-a văzut. Deschizându-si bratele m-a îmbrătisat si sărutat cu toată dragostea zicându-mi : „Uite pe prietenul meu din Canada !” A fost cea mai emotionantă si impresionantă îmbrătisare din viata mea. Nicicând n-am mai simtit atâta bucurie si emotie. Dragostea, pretuirea, recunostinta fată de el era reciprocă. În acea zi de 10 august 1996 a fost pentru ultima dată când l-am văzut pe Bădia Gavrilă. Din acel moment, si până astăzi, am tot sperat să-l mai văd măcar o singură dată, dar n-am mai reusit...
Totusi, prin cărtile si materialele sale, întotdeauna l-am simtit si-l simt aproape de inima mea. Volumele „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc” le-am citit si recitit de mai multe ori fiecare. De multe ori stiu imediat episodul ce urmează. În schimb, niciodată n-am putut citi mai mult decât o pagină pe zi. Cum puneam, si cum pun mâna pe volumele lui, imediat mă pufnese plânsul si încep să mă cutremur de atâta suferintă, de atâta nedreptate, de atâta curaj si eroism, de sacrificiul făcut de înaintasii mei pentru liberatea si neatârnarea neamului meu.
Astăzi, când am dublat vârsta pe care o aveam în decembrie 89, când mai toate visele noastre de atunci s-au stins unul câte unul, si când m-am mai întelptit nitel în ale anticomunismului, durerea nedreptătii este si mai mare. Tragedia, si toate tragediile trăite în Muntii Făgărasului si în zona din jur între anii 1948 si 1957 continuă si astăzi. Nelegiuirile si injustitiile comise atunci domină si acum. Televiziunea, cinematografia, parlamentul, presedintia, patriarhia, universitătile, etc., întreaga noastră societate românească, mai cu totii se fac că nu văd si nu aud nimic. Cu totii se comportă ca si cum nimic nu s-a întâmplat. Singurul lucru care mai lipseste, dacă nu cumva au si făcut-o, este să ne zică „oficialitătile” în gura mare : „Ei si !? Ce ne pasă nouă c-a murit un bandit !? Ce ne priveste pe noi rezistenta armată din Muntii Carpati !?” Tragic, dar adevărat, asta-i atitudinea oficială a autoritătilor si a Statului Român.
Pentru că trăiesc în ceea ce numesc unii „lumea liberă”, nu pot să nu admir efortul si insistentele poporului evreu pentru rememorarea si împrospătărirea holocaustului amintindu-ne de fiecare dată „rezistenta împotriva nazismului”, suferintele si necazurile victimelor din timpul războiului. Ei stiu să folosească absolut toate mijloacele care le stau la îndemână : arta, cinematografia, programele si manualele scolare, muzeele, supravietuitorii, etc., absolut orice pentru a păstra vie istoria si tragedia lor si a omenirii din timpul celui de-al 2-lea Război Mondial. Aproape an de an iasă pe marile ecrane câte un film nou care vine să ne înnoiască memoria si cunostintele. Că occidentul si vestul întreg au făcut si fac aceasta mereu, mereu, nu-i rău. Ce este de fapt rău si nedrept, este faptul că despre victimele si martirii comunismului nu se spune o vorbă, că despre rezistenta împotriva comunismului nu se vorbeste nicăieri. De aceea indiferenta, nepăsarea si ignorarea acestora a fost si este o nedreptate strigătoare la Cer. Opozitia anticomunistă n-a dat numai victime, a dat si martiri, martiri ai bisericii si credintei în Dumnezeu, si chiar si sfinti. Faptul că „lumea liberă” a ignorat si ignoră la nesfârsit tragedia popoarelor aflate sub dominatia comunistă, nu mă mai miră câtusi de putin. Că tării noastre nu i se acordă atentie decât atunci când se întâmplă ceva zenzational, mi se pare acum firesc si m-am obisnuit cu atitudinea „oamenilor liberi”. Chiar si Stéphane Courtois, co-autorul monumentalei opere în lupta pentru demascarea regimului rosu : „Le livre noir du communisme, Crimes, terreur, répression – 85 millions de victimes”, chiar si el a ignorat lupta armată împotriva comunismului în Muntii Carpati. În cele peste opt sute de pagini dedicate memoriei si represiunii comuniste, doar ici si colo se vorbeste despre România, iar aluziile făcute sunt practic nesemnificative fată de adevărata intransigentă care s-a opus ideologiei moscovite.
Această nepăsare, această lipsă de atentie si de informare, este cu atât mai tragică cu cât ea are loc chiar si la noi acasă, chiar si-n curtea noastră, chiar în tara noastră si chiar cu românii nostri buni si drepti. Ce face vecinul si ce fac vecinii, putin mă interesează. Pe mine mă preocupă în primul rând ceea ce fac eu si ceea ce se întâmplă în casa mea, „pe mosia mea”, în tara mea. Iar în tara mea dragă si iubită, Bădia Gavrilă, muntele rezistentei anticomuniste, a fost si este încă ignorat. Marginalizat de absolut toate regimurile politice de după decembrie 89, nepopularizat de nici-un om politic cu influentă, el a murit si a fost îngropat asa cum a trăit, adică, „în liniste”, fără ca autoritătile laice si religioase să vină si să se închine în fata celui care a salvat si mentinut vie demnitatea românească si crestinească tinând piept adversarului si inamicului pro-sovietic inventat de antichrist.
Din câte stiu, si pretind că sunt informat destul de bine, singura mare si frumoasă realizare cinematografică, sau de alt tip, care s-a realizat despre România comunistă si iesită „la vedere” în Vest, a fost si este filmul regizorului Nicolae Mărgineanu : „Binecuvântată fii închisoare”. În rest, nimic. Ori, dacă cineastii nostrii sau „mahării” industriei cinematografice ar dori să reproducă personaje cu caracter demn si apte de toată stima si admiratia, nu au decât să citească mărturiile lui Gavrilă, să le înteleagă asa cum trebuie, si să reproducă pe peliculă întreaga istorie si întreaga tragedie trăită de Bădia Gavrilă si toti ai lui. De fapt, consider că asta trebuie să fie o datorie si o obligatie a celor care se ocupă cu cea de-a saptea artă. Lupta, purtarea, luciditatea, întelpciunea, sansa si haiducia dusă si purtată de „Mosu”, asa cum îi spuneau colegii lui de liceu si din munti, toate acestea, ca si întreaga lui viată de adevărat cavaler al onoarei, întregul lui caracter si esentă de cinste, corectitudine si vitejie, sunt unice, atât în tară cât si-n lume. Un astfel destin de legendă nu ti-e dat să întâlnesti la tot pasul.
Condamnat de patru ori la moarte, iesit din toate înfruntările cu securitatea, hăituit si căutat de potera comunistă aproape trei zeci de ani de zile, în cele din urmă, Dumnezeu a vrut si l-a tinut în viată ca să trăiască si să ne mărturisească nouă, „generatia 89” si generatiilor viitoare despre cum se poate trăi si muri pentru tară si credintă.
Salvat si însotit din 1957 de Doamna Ana Săbădus, Bădia Gavrilă a avut parte si de o dragoste si iubire deplină, sinceră, curată, perfectă, neconditionată, plătită cu multă suferintă si multe lacrimi. El, cel mai brav si cel mai viteaz bărbat al tării, a fost ascuns si salvat de o femeie, de o adevărată fiintă gata de orice sacrificiu pentru a-si salva iubitul si sotul. Unde mai găsesti în ziua de astăzi o asemenea sotie !? Dacă ici si colo am mai văzut câte unul care pare a fi gata să meargă pe urmele Bădiei, ei bine, o femeie cu atâta devotament si gata să facă orice pentru a veni în sprijinul sotului său, chiar că n-am mai văzut. Renuntănd la toate avantajele vietii materialiste, Doamna Ana Gavrilă n-a pus în joc numai viata ei, ci si a familiei ei : copii, părinti, vecini, rude, etc. Acest suflet nobil si extrem de sensibil l-a iubit pe Bădia si si-a asumat orice risc alături de el. Dificultătile vietii si sărăcia de zi cu zi le-au înfruntat împreună. Iar aceasta, nu numai pentru „binele” si „confortul” lor personal, ci, mai ales, pentru a spăla obrazul rusinii, trădării si compromisului cu regimul secerei si al ciocanului ; pentru a fi un exemplu generatiilor viitoare, pentru a arăta si demonstra atât copiilor lor cât si călăilor lor, mai ales călăilor si tortionarilor lor că : „Dragostea îndelung rabdă, că este binevoitore, (...) că nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, că toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, că dragostea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13, 4-8)
O astfel de iubire ca a lor, o astfel de dragoste ascunsă si pusă-n pericol la fiecare pas, o relatie cu mari riscuri din cauza puterii politice, o legătură sfântă ce-ar fi putut să se termine în fata plutonului de executie, o asa poveste de dragoste ca a Bădiei si Doamnei Ana Gavrilă, astfel de sentimente, si un asa profund atasament fată de fiinta iubită si fată de divinitate, nici în filmele si-n romanele cele mai reusite nu găsesti. Realitatea, si realitătile trăite de ei, au depăsit orice putere de imaginatie a oricărui scriitor sau dramaturg. De i-ar fi prins securitatea, iubirea lor era o adevărată sinucidere. Cruda si nedreapta situatie politică si socială a Românei comuniste a depăsit orice fel de „scenariu hollywoodian”.
Despre oameni simpli, sinceri, cinstiti si curati ca ei, adevărate repere morale ale patriei noastre, despre unii ca ei ar trebui să se vorbească pe marea scenă a României de astăzi, ci nu despre cozile de topor care ne-au distrus istoria si memoria cu otrava lor adusă din Uniunea Sovietică. Scenariile si regiile lui Sergiu Nicolaescu, adevărat îndoctrinar al p.c.r., si ucigasul sufletelor a generatii întregi de Români, autorul si creatorul acelor fantezii anti-românesti în care ni se arătau „dusmanii poporului” ca fiind cei mai cruzi si cei mai nemilosi oameni de pe fata pământului, unul ca el este si astăzi „bine văzut” si popularizat ; iar lugrubile sale cinematografice încă mai otrăvesc si astăzi noile generatii de tineri români nevinovati. Si, ce este si mai paradoxal si imposibil de crezut, este faptul că, desi mărturiile si dovezile scoase de Bădia Gavrilă au dovedit si dovedesc adevărul adevărat, cu toate astea, tot „mercenarii lui Nicolaescu” sunt la putere, se fac cunoscuti si au credibilitate în fata maselor populare.
Că „tovarăsul” Sergiu Nicolaescu a avut acces la absolut toate informatiile securitătii, la toate documentele si mărturiile depuse în arhiva securitătii, că s-a folosit de ele ca să-si fabrice si producă episoadele rusinoase si „luptele cu mercenarii”, nu mă miră. „Coincidentele” din filmele sale si relatările lui Bădia Gavrilă sunt flagrante. Faptul că a făcut toul la comanda si ordinul comunistilor este fără echivoc. C-a făcut-o în trecut, sub vechiul regim, l-am mai putea întelege si ierta. Dar, că el si toti slujitorii comunismului încă mai insistă cu aceeasi placă, aceesi ideologie si aceesi propagandă, asta mi se pare înfiorător si extrem de îngrijorător. Fără nici-un dubiu : România „încă” nu s-a vindecat de comunism. În câtiva ani vom atinge termenul sinistru prevăzut de Silviu Brucan : România se va vindeca de comunism peste 20 de ani ! Dacă atunci n-am crezut o iotă din spusele lui, la peste 16 ani de la prezicerea sa mă văd obligat să-i dau dreptate. Nu numai atât, dar Doamne-fereste să nu se fi înselat si Brucan si termenul dat de el să se prelungească.
Desi în tot acest interval scurs din decembrie 89 am mai avut si avem presedinte ce se pretinde „democrat”, încercând să ne spună si să ne ducă de nas că s-a spălat si curătat de orice fel de comunism, cu toate astea, inclusiv Emil Constantinescu, ca si Traian Băsescu, s-au făcut că plouă în ceea ce priveste adevărata luptă anticomunistă. În 96, în urma „victoriei” adusă de Conventie si Emil Constantinescu, nici nu mă gândeam că Bădia Gavrilă nu va fi primit de presedinte si decorat cu medalii si titluri nationale asa cum ar fi meritat. Am asteptat zi de zi acest moment, dar, „politica-i politică”...
Dezamăgirea în ceea ce priveste atitudinea oficialitătilor fată de luptătorii din munti nu a venit numai din partea politicienilor. Nu, ci si din partea „fetelor bisericesti”, mai ales din partea lor. Desi s-au făcut mai multe parastase si comemorări la monumentul de la Sâmbăta de Sus, sepulcru ridicat si dedicat memoriei celor care au murit în munti pentru apărarea tării si a credintei strămosesti, cu toate astea, oficialitătile Bisericii Ortodoxe Române niciodată n-au trimis un înalt ierarh să se închine în fata celor care s-au jertfit si au murit în apărarea Crucii si a ortodoxismului nostru milenar.
Ca si la moartea Doamnei Elizabeta Rizea, un alt simbol de jertfă si credintă pe altarul tării, ca si atunci, nici politicienii nici oficialitătile Bisericii Ortodoxe Române nu si-au făcut simtită prezenta de onoare asa cum ar fi trebuit.
Dacă politicienii evită „banditii”, nu mă miră prea tare. N-ai ce să le faci, sunt politicieni ! Iar politica natională si internatională este de asa natură : să nu se audă prea tare de condamnarea regimului rosu si de fabricantii lui. În schimb, faptul că Biserica Natională îsi neglijează si ignoră martirii si sfintii, mi se pare revoltător si strigător la Cer.

Bădia Gavrilă, ca si Elizabeta Rizea, au trăit si au murit în modestie si în sărăcie. Ei nu aveau, si nu au, nevoie de titluri si de onoruri.
În schimb, este de datoria noastră, a urmasilor lor, să le acordăm recunostinta noastră, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului si Lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Adică, altfel spus, să facem totul ce ne stă în putintă pentru ca adevărul adevărat să fie spus sus si tare, să apreciem si să cinstim adevăratii nostri eroi si martiri, să ne zbatem pentru ca ei să ocupe locul pe care-l merită în istoria noastră si numele lor să fie alături de toti cei care s-au sacrificat pentru tară si libertatea ei.
Gloria si consideratia pentru ei este sacră si sublimă. În ei s-a întrupat si s-a ilustrat întreaga fiintă si esentă românească. Români desăvârsiti, împreună cu toti ai lor, ei au continuat linia trasată nouă de la Burebista si Degebal. Adevărat soldat pe câmpul de luptă, Bădia Gavrilă întruchipează mitul soldatului român si al datoriei consacrate până la sfârsit pământului strămosesc.
Iubitor de tot ce era pur si autentic românesc, Bădia Gavrilă a îndrăgit enorm de mult poezia si poetii români. Mesajul său de revoltă si de luptă pentru neatârnarea neamului este transmis de poetul Radu Gyr în poezia : „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, poezie pentru care „Bădia Radu Gyr” a fost condamnat la moarte.
Pe Bădia Gavrilă l-am văzut si l-am cunoscut fiind încă în România. Despre poetul Radu Gyr, poetul închisorilor comuniste, am auzit imediat după decembrie 89. În schimb, despre poetul Aron Cotrus n-am auzit decât în 1994 la Câmpul Românesc de la Hamilton, Ontario. Citindu-i opera, si ajungând la poezia : „Ai nostri sunt acesti munti”, imediat mi-am adus aminte de Bădia Gavrilă si l-am văzut pictat în această impresionantă poezie : „Ai nostri sunt acesti munti / pietrosi, mănosi, cărunti, / căci noi ne-am cătărat pe ei spre cer, / noi le-am deschis adâncurile de-aur si de fier / si-am suferit prin ei pe ploi si ger... / noi le-am spintecat uriasele pântece, / noi le-am proslăvit frumusetile în cântece / si le-am cunoscut sufletul si furtunile mai bine / ca orisicine... // În haiducie grea ori doininând domol după oi, / nimenea pe lume nu i-a cunoscut si îndrăgit ca noi... // De-acest mănos pământ daco-român, / cine-ar putea, mai mult ca noi, să spue / c-al lui e !?... // Cine l-a arat / din începutul vremilor, neîncetat ? / cin-l-a sămănat ? / cine i-a fost slugă si stăpân ? / care dintre neamurile vechi si noi / are îngropati în sânul lui atâti eroi ? / a cui doină de veacuri pe-aicea plânge ? / cin-l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi / si l-a adăpat de-atâtea mii si milioane de ori, / cu sînge / si sudori, / ca noi !?...”

Pe culmile muntilor, ajungând până la cele mai înalte piscuri posibile în înăltimile României, Bădia Gavrilă si-a învins toti adversarii si i-a învins pe toti militienii care l-au căutat si fugărit ani de zile. Camarazii lui, cei care au urcat cu el la munte, au căzut unul câte unul.
Asa cum spune Mântuitorul Însusi : „În lume necazuri veti avea ; dar îndrăzniti. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33).
Si, cu adevărat Bădia Gavrilă si toti ai lui, au avut multe si nenumărate necazuri în lume.
Dar luptătorii din Muntii Făgărasului, asemenea Mântuitorului, au învins „cu moartea pe moarte călcând”, stând drepti si neclintiti în fata mortii. Ei au învins comunismul !









Marian Costache, Montreal    5/13/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian