Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Despre poeți și poezie




Întrebat fiind dacă există un “măr al discordiei” între poeți, Nichita Stănescu, citez din memorie, ar fi răspuns: “Ei, chiar un măr nu cred, dar o cireașă a discordiei tot există!”
Personalități extrem de puternice, poeții formează o categorie cu totul aparte a umanității. Dincolo de temperamente, accidente biografice, afinități sau idiosincrazii, de epocile și regimurile politice în care au trăit, ei au un aer specific, inconfundabil, de făpturi inadaptate, exilate, ce tânjesc după o lume mirabilă, doar de ei știută.
Indiferent de ocupația lor în lumea vizibilă, poeții își vor întinde tentaculele sufletești mult dincolo de ea, spre zona tainică a existenței, spre arheii tuturor lucrurilor și ființelor. Mai mult chiar decât filosofii (“Poezia este începutul și sfârșitul filosofiei” - Hölderlin), ei sunt însetați de Obârșie, de mumele Firii, după expresia lui Goethe, de rădăcinile nevăzute din care purced toate.
Fie că viețuiesc în condiții mizere, decente sau de lux, fie că scriu la măsuțe modeste, la birouri impunătoare (rareori!), în bucătării sordide, cafenele sau “taverne mohorâte”, poeții – demiurgi peste cuvinte – străbat fulgerător tărâmuri, timpuri, regnuri, vârste, sentimente, mânați irezistibil de intuiția lor năprasnică, de flacăra daimon-ului lor lăuntric, spre inefabila inimă a toate.
Poeții se numără, poate, printre puținii oameni ce n-au trădat Veșnicia (trădare de care Julien Benda îi acuza pe cărturari), printre puținii, așadar, ce nu s-au vândut vremelniciei. Pentru ei, realizarea a ceea ce s-a numit “primat spiritual” nu este o utopie sau o formulă lipsită de conținut, ci un imperativ dureros de viu, însăși rațiunea lor de a fi, rostul ce iradiază din misterul artei lor.
În general, poeții sunt priviți ca niște făpturi incomode, bizare, nesuferite chiar, foarte rar îndrăgite cu adevărat, de un număr foarte mic de semeni. Cauza? Privirea lor de linx, ochiul lor trezit ce nu cunoaște zăgazuri...
Și totuși, nu sunt poeții sarea pământului?
În ce sens – vă veți întreba poate, pe bună dreptate – pot fi ei numiți astfel? Nu este oare prea îndrăzneț, blasfemic chiar, un asemenea apelativ, dată fiind calitatea spirituală jalnică a poeziei (post)moderne? Cu siguranță, da. Ce legătură poate fi între un Dante, de pildă, și cohortele de versificatori, de “potrivitori” de cuvinte (nu în sens arghezian!) nepotrivite ce înnegresc, profanator, sute și mii de pagini, doar spre îndoielnica lor satisfacție și a altora ca ei? Nici una, firește, orice ar crede așa-zișii “poeți” de astăzi, care, fără îndoială, nu-și merită nici pe departe numele (aceștia nici nu trebuie măcar alungați din “cetatea” Spiritului, pentru că sunt total străini de ea) [Iată ce scria la un moment dat, simptomatic, un astfel de “poet”: “mi-aș închide sufletul într-o cutie de coca-cola/ turtită dinadins pe plajă”!].
Asta deoarece, pentru a scrie într-adevăr poezie, nu e suficient㠓știința scrisului” (în sensul modern, deci profan al cuvântului), nici lectura oricât de asiduă a operelor cât mai multor poeți, nici măcar cunoașterea – oricum, fatalmente parțial㠖 a “mecanismelor” ascunse ale artei poetice. Pentru a scrie poezie, în adevăratul sens al cuvântului, îți mai trebuie ceva, ce nu se poate învăța nicăieri, pe care îl ai sau nu-l ai, pe care nu-l poți deprinde de la nimeni, ceva care vine de mult de dincolo de tine (de la Cel ce zodiile-mparte, cum frumos îl numea Aitmatov pe Cel Denegrăit) – sau, dacă preferați, din adâncul nesfârșit al Sinelui – ceva cu care te naști sau nu… Anticii aveau dreptate și în această privință: poezia este un dar zeiesc, o nebunie sacră (Platon), nu doar un simplu meșteșug omenesc (care de altfel, ca tot ce aparține manifestării formale, nu poate fi decât un mijloc către o realitate ce îl depășește nemăsurat), care, culmea, să fie lipsit și de orice destinație.
Înaintea urcușului muntelui de taină al poeziei, “nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta, nimeni. Nu există decât o singură cale. Cufundați-vă în dumneavoastră înșivă. Cercetați cauza ce vă îndeamnă să scrieți; cercetați dacă aceasta își întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii, recunoașteți față de dumneavoastră de-ar trebui să muriți dacă vi s-ar interzice să scrieți” (Rainer Maria Rilke – Scrisori către un tânăr poet). Într-adevăr, scrisul, atunci când își merită numele, nu poate fi rodul unui capriciu, al unei mode, al unui pariu orgolios cu tine însuți sau cu ceilalți, ci doar manifestarea unei fatalități, a unui destin, a unei vocații. Cu alte cuvinte, nu tu îți alegi această cale (tu poți doar consimți!), ci ea este cea care te alege pe tine. Scrisul, așadar, nu ține de liberul arbitru, ci – asemănător Nașterii, Nunții și Morții – este o problemă de predestinare. Și poetul, ca “sacerdot” al cuvintelor, este un ales al Spiritului, un mărturisitor prin “delegație” divină al sensurilor și non-sensurilor lumii. Mihai Eminescu, în Miron și frumoasa fără corp, a însemnat o dată pentru totdeauna Ursita poetului: „Fie-i dat ca totdeauna/ El să simtă adânc într-însul/ Dorul după ce-i mai mare/ ’N astă lume trecătoare,/ După ce-i desăvârșit/ Și să-și vadă la picioare/ Acest dar neprețuit”.
Drumul spre adevărata poezie este unul inițiatic. De-a lungul lui, eul poetului își caută, înfrigurat și ars de dor, Sinele, marea Lumină suprafirească ce priveghează Firea și o înveșnicește. Dar până să-și împlinească menirea, poetul – ca orice om de altfel – trebuie să treacă prin asprele încercări ale acestei lumi, prin labirintul de spaime, bucurii și visuri stârnite de ea într-însul.
Însă tocmai asta îi lisește “poeziei” (post)moderne: suflul supra-lumii, adierea Zeului în cuvinte (cum scriam, cândva, într-un poem), sunetul secund ce depășește nemăsurat “litera” și face să vibreze toate literele într-un mod unic, inaccesibil urechilor de carne. Prea spune ea exact ceea ce spune, prea-și încape în cuvinte, prea se mulțumește cu sensuri neispitite de Înalt…
Nu e prima dată când sugerez sau exprim direct ideea că finalitatea artei nu poate rezida în ea însăși: adepții “artei pentru art㔠vor strâmba probabil din nas la considerațiile mele “trans-estetice”, ca să le numesc așa, cu accente ce li se vor părea unora de-a dreptul mistice. Într-adevăr, nu sunt nici pe departe adeptul teoriei moderne a “autonomiei artei”, ci, dimpotrivă, o resping categoric, pentru că nu pot accepta autosuficiența categoriei esteticului, care echivalează, într-un anumit fel, unui înec în imanență. Sunt pentru întoarcerea, în artă, la sensurile vii ale Tradiției, dar nu și la formele ei revolute, la tezismele ei formaliste și sterile. Cu alte cuvinte, sunt pentru resacralizarea artei, însă nu din exteriorul ei (încercare iluzorie, sortită, firește, eșecului), ci dinspre miezul ei indestructibil, care se confundă, în definitiv, cu Originea absolută a tuturor planurilor de realități.
Mă conving tot mai mult că pretinsa “poezie modern㔠– bântuită, ca întreg veacul, de un “duh” extrem de îndoielnic, cu iz de pucioas㠖 e o “poezie” descentrată, dez-axată, care nu reușește să fie mai mult decât o formă de disperare, când nu e o simplă demonstrație orgolioasă de virtuozitate lingvistică, așadar un rod găunos al slavei deșarte. Priviți-i pe așa-zișii “poeți” de ultimă modă, pe acești “pedagogi” ai nimicului, adevărate fabrici de cuvinte pe bandă rulantă, ale căror artefacte numite impropriu “cărți” se întrec, parcă, în a atinge găunoșenia absolută. Însă ce alții merită acest timp înglodat în cantitate, în nesemnificativ, ce și-a transformat mijloacele în scopuri și pe acestea din urmă le-a uitat? Ce vedeți, mereu, privind în jurul vostru? Materialism de cea mai joasă speță, proliferarea excesivă a unor “nevoi” artificiale, stupide și inutile, diminuarea aproape până la dispariție a simțului sacrului, “idealul” omului-afiș (vedeta cucotă și sportmanul pachet-de-mușchi), obsesia “primatului economic”, pornocrație, satanocrație, într-un cuvânt: stupidocrație! Ce să caute în această hazna cosmopolită adevărații poeți? Ce să facem cu ei: să-i răstignim, să-i închidem în spitale de nebuni, să-i exilăm pe Lună?
Și totuși, așa inutili cum par, avem nevoie de poeți, de cei adevărați, de clarvăzători care să poată vedea Lumina ce strălucește tainic dincolo de noaptea acestei lumi, de dezrobitori care să ne dea, mereu și mereu, vestea cea bună că există, totuși, scăpare din marea închisoare în care singuri ne-am încarcerat. Unul pe veac să ne trimită Providența și e suficient ca să strălumineze bezna din jur, ca dincolo de ceruri de lespede să-l întrezărim pe Cel mai presus de Ființă, pe marele Poet ale cărui poeme vii suntem, pe Cel care a înscris, pe canavaua nimicului, Universul. Și atunci, într-adevăr (mai bine, chiar, decât omul din peștera lui Platon!), vom vedea…








Daniel Hoblea    1/21/2003


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian