Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Intoarcerea in Romania - Ratacitorul


fragment dintr-o carte in lucru

Intr-o primavara de pe la mijlocul deceniului noua, secolul 20, ma aflam in cursa Tarom pe ruta New York-Bucuresti. Ma intorceam in Romania pentru prima oara dupa mai bine de 15 de ani de la plecarea definitiva din tara. Desi eram rupt de oboseala, nu putusem pune geana pe geana. Eu care eram maestru la soileala indifferent de mijloacul de transport, nu reusisem decat o jalnica inchidere de pleoape. Numai fortat de imprejurari. Doar pentru a evita pofta de conversatie a unui mioritic gazar care incepuse sa-mi povesteasca intreaga lui viata, continuata cu nemaiauzitele si nemaivazutele intamplari si realizari ale copiilor naturalizati si a nepotilor americani pur sange. Il invitai destul de neceremonios sa mute tinta, nu ma intorceam din vizita la copii. Pitit d’acum in spatele “obloanelor trase” incercam o senzatie foarte stranie. Incetul cu incetul realizam ca intr-adevar ma intorceam in Romania. Incredibil dar adevarat. Inca inainte de sosirea in “patria adoptiva” SUA, pe vremea cand asteptam in Italia viza de intrare, imi scosesem din cap gandul ca voi mai avea vre-o data posibilitatea de a revedea plaiurile mioritice. Incetul cu incetul “acasa” devenise New York-ul pe care il iubisem din prima zi cand ii batusem asfaltul, printre “zgarienorii” care lasau la vedere doar fasii de cer. Ma luasem apoi cu viata si drept sa spun tarfa avusese tot timpul ceva special pastrat numai pentru mine “la pachet”. De multe ori mi se facuse dor de prieteni sau de anumite locuri din Romania. Numai gandul de a avea din nou de-aface cu baietii lui Ceasca ma umplea asa de tare de scarba incat cu bucurie nedisimulata imi faceam vacantele prin vestul europei. Fiind acum intre doua job-uri si avand la dispozitie o luna de timp “liber”, ma hotarai subit sa plec in Romania. De ce oare? -In fond de ce nu? mi-am zis facandu-mi curaj precum gaina la vederea satarului. Trecuse ceva vreme de la schimbarea regimului Maretului Carmaci Carpaci. Vestile aduse de prietenii care vizitasera recent Romania erau si bune si rele. Reinviase cel putin speranta in mai bine, nu-i asa? Fusesem sfatuit sa calatoresc cu Taromul de un prieten, “doctor in de-ale udului” cum se autonumea el, care tocmai se intorsese de la Bucuresti. Se jura ca nu mai calca in Romanica atata timp cat “tot comunistii” sunt inca la putere. Vazand ca nu ma poate rasuci de la gandul de a-mi petrece o scurta vacanta “acolo”, imi zise ca zburand cu “Ta Romul” voi avea macar ocazia sa ma “acomodez” cu mancarea, serviciile si binecunoscuta, proverbiala ospitalitate mioritica inca de la decolare. Zicea el ca altfel dumicatul de mamaliga ar fi mult mai greu de inghitit la fata locului dupa atatia ani. Tot bajguia ceva de socul avut dupa aterizare la Otopeni. Gogosi pe perje. -Fara acomodare vei avea un soc la fel de mare ca cel pe care l-ai avut cand ai venit in state. -Despre ce “Acomodare” vorbesti tu ma Rica, nu-mi spune ca Grapa e doar rachiu de struguri si nu si scula de gradina. Stiam ca nu-i place sa-i zic Rica, EL Aurelian fiind un descendent de voevod oltean. Ma enerva cu graseiatul si gesticulatia lui pretioasa. Il ignoram. -E ba, de ce sa te supui unui soc inutil ? Ma pisa el. De ce sa-ti vari singur sula-n coaste? Adica de ce sa te pui in situatia de “vrei nu vrei, bea aghiasma Andrei”? Acomodarea este cheia, tine minte. -Fumuri, i-am zis. Vax albina. Al necajeam tot timpul numindu-l Aurica, Aurel sau Rica. Omul era etichetat de mine si nu numai, ca posesor al unui snobism nemasurat. Normal ca-mi inchipuiam ca exagereaza ca de obicei. Pentru el nimic nu era destul de bun pe asta lume. Totdeauna avea EL ceva de obiectat, mai ales cand era vorba de Romania. Ma distrau aerele lui de boiernas oltean de Caracal. Din CEL cu “documente” pitite la loc sigur care atestau ca se tragea din nimeni altul decat Vlad Voevod. -Give me a break. Trecusem insa prin multe impreuna si Aurelian se dovedise un om de mare caracter. Impartisem la inceputuri chiria unui camere imense la demisol pe care noi o impartisem in doua si fizic printr-un perete de carton presat inmuiat in ipsos. Sheetrock. Parca-l aud. -Peretii americani? Boolshit. O butaforie domnule. Mai rau ca ai lu’ Ceasca, bloc categoria sant. Aveam totusi astfel fiecare camera lui cu acces comun la un dus, chiuveta, WC, chiar si o bucatarie improvizata cu aragaz si frigider pe un hol unde ne strecuram cu greu in acelasi timp. Eu lucram mai mult ziua, el mai mult noaptea. Ne ajutam ca doi frati intr-o perioada de neajunsuri. Rica imi intrecuse toate asteptarile convietuirii cu un strain. Dar snobism poseda cat cuprinde. Cu asta a fost cel mai greu sa ma obisnuiesc. Am hotarat sa-i ignor snobismul si asta a fost de mare ajutor. Din primii bani castigati El Supremo Aureliano isi cumparase niste pantofi Bally de cadea matu-n coada. Adica nici prin gand nu-i trecuse ca nu avea costum pe masura, ca nu-l invita nimeni la nici o receptie, ca nu-i va ramane nici bani de tigari. Fudulia e cocota-mparateasca. Foamea este insa cel mai bun bucatar. Bietul de el manca dupa aceea numai sucuri de rosii diluate cu apa, fierte cu un un morcov si-un cartof pe care el le numea nici mai mult nici mai putin decat “minestrone”. Foamea de asemenea ascute mintea, Rica al meu devenise in urmatoarele luni chiar mai cumpatat decat Hagi Tudose. Nici eu nu pot spune ca aveam un meniu cu mult mai bun, dar orisicat imi mai permiteam un gallon de lapte sau un pachet de unt. Noroc ca nu l-a tinut prea mult “supercumpatarea”, rangul nu se poate tine doar cu rosi-n bulion. Hotararam sa punem la bataie o suma egala pe saptamana si sa incepem sa ne gatim tot felul de mancaruri inventate in functie de ce gaseam la supermarket la discount. Astfel ajunsesem sa ne permitem cafea si cate-o bere de caciula zilnic. Aurelian stia a gati cateva feluri, eu cateva, nu cred ca am fi indraznit sa oferim din ele cuiva. Eram totusi bucurosi ca ne puteam umple matul. Nu avea in cap decat clipa cand ii va sosii familia si o va ruga pe Corina, nevasta-sa sa-i faca salata de beuf sau salata de vinete. Cand ne vedeam, mai mult la sfarsitul de saptamana, Rica ma buhaia la cap in stilul sau pretios povestind despre viata de lux ce o traise el in Romania, in Maroc, de ce plin de bani fusese el, de ce lume buna primea el, etc, etc. La calitati incontestabile, defectele pe masura. Cum dracu se face ca aia care s-au nascut in bunastare sunt mai putin galagiosi la lipsa de comfort, mai ales cand stiu ca este temporara, in comparatie cu parvenitii care totdeauna fac gura pentru fiecare detaliu lipsa la inventarul lor de “contrafacuta inalta societate”? Dupa spusele sotiei care venise trei ani mai tarziu cu cele doua fete, El Supremo Aureliano se nascuse intr-o familie care n-avea nici dupa ce bea apa. Mancase cartea pe paine, terminand medicina cu 10. Daca-l auzeai vorbind despre el ca doctor ai fi crezut ca era cel putin os de Albert Sweitzer. Timpul va dovedi ca fusese intr-adevar inzestrat cu har pentru “meseria de doctor” dar putina modestie nu i-ar fi facut nici un rau. O “taiase” la “intoarcerea” din Algeria dupa o sedere de doi ani printre beduini. La Fiumicino se “pierduse” de securistul delegatiei. Ne-am cunoscut in Italia asteptand visa de intrare in state. Sase luni mai tarziu eram impreuna in Manhattan in acel beci. Putea fi chiar mai rau. Altii au nimerit direct in strada. Toti suferisem la inceput de pierderea statutului castigat in Romania. Uni isi revenisera pe masura ce dobandisera pozitii similare celor detinute in tara, trecutul fusese trecut la capitolul trecut si cu asta basta, EL Aureliano, nu si nu. El era “rac”, credea in tot felul de bazaconi. Zicea el ca racii la greu se refugiaza totdeauna in “trecutul glorios” care devine infrumusetat inconstient pana la exagerare. Cica ei aveau totdeauna nevoie de un loc, cel putin virtual, stabil si neaparat frumos de care sa se simta ancorati. Cica asta era metoda lor de supravietuire. Ce sa zic, i-auzi braul, marea gaselnita. Normal ca e mai bine sa fi tanar, frumos si bogat, decat batran, pocit si sarac. Noi astilaltii, muritorii, asa de-ai dracu ne cumetream doar cu trecutul urat si neglorios al epocii de aur doar pentru-ca nu eram de os. -Trage apa bai Rica ot Caracal voevod. Ce-i mai placea sa se dea important. Cu mine, el vorbea , el auzea. Credeam eu in horoscoapele lui cat in bastonul lui Moise, ala de scosese apa din piatra seaca si-mi salvase stramosii ratacitori. Ii era peste masura sa acepte faptul ca pierduse de doua ori examenul de doctor si trebuise sa lucreze cativa ani ca brancardier la morga. La aproape 35 de ani. Avea cosmaruri la gandul ca-i va sosii familia si-l va gasii in aceasta pozitie precara. -Ce-am sa le spun printeselor ? Tata cara la morti pentru a platii chiria la camaruta de la beci ? A treia oara, dupa ce luasese cursuri intensive de engleza cu un professor privat, trecuse de examenul de doctor ca prin branza. Cand ii venise familia se aglomerasera toti intr-un apartament de doua camere. Ma vizitau din cand in cand la “crama”, unde eu mai aveam a sta inca vre-o doi ani, doar pentru a le face pe printese a intelege ca trebuiau sa se considere norocoase ca stateau la etajul trei. De mai bine de 15 ani era medic specialist in boli de rinichi la Mount Sinai, facea bani cu ghiotura, avea un casoi cat toate zilele in New Jersey, normal ar fi fost ca primi ani de emigratie sa fie incetul cu incetul dati uitari. Nici pomeneala. El ramasese pe viata marcat de umilinta anilor in care trebuise sa faca pe soferul de ambulanta, sa care cadavre in miez de noapte, sa cerseasca tigari de la mexicani analfabeti, emigranti ilegali ce nu rupeau o boaba de engleza ca si el. Sa ajunga EL sa trebuiasca sa fie atent la fiecare cent care-i iesea din buzunar? El fostul medic specialist? El care fusese “cineva” in Romanica? El care nu permisese nimanui apelativele de Relu, Aurel, Aurica fusese nevoit sa accepte “botezul” mexicanilor care il strigau “Orelio ma’man”? Degeaba le spusese el AURELIAN silabisandu-si numele, mexicanii radeau cu gura pana la urechi si il invitau la tortilla, fasole si tequila in pauzele cand nu spalau mortii sau podelele de la morga. La schimbi, el ai invatase sa faca mamaliga si sarmale, din cand in cand avand bani de o sticla mica de Slibovita israeliana pe care eu i-o cumparam cu discount de la un corean. Obrazul subtire cu cheltuiala se tine si prietenul la nevoie se cunoaste. Omenia mexicanilor ii ramasese intiparita in memoria sufleteasca. Avea acum o multime de clienti sud americani cu care se intelegea in spaniola invatata de la prietenul lui mexicanul Juanito pe care el inca il numea “Mon ami Taco Bell”. Traia acum intr-o lume a doctorilor in care pretiozitatea era mai acasa la ea ca oriunde. Dupa un paharel, in prezenta unora pe care voia neaparat sa-i impresioneze, Aurelian isi pierdea controlul manifestandu-si snobismul pana la frontierele kitschului si hilarului. Prezentand tot felul de vinuri sud americane ieftine drept castigatoarele recente a nu stiu caror premii la concursuri inexistente din Franta sau Italia, isi construia el piedestalul de atotcunoscator “Petronius” in lumea elitista a medicilor, degustatori experimentati, epatandu-si colegii de serviciu. Americanii complet pafaristi goleau sticla dupa sticla aratandu-si incantatarea prin tot felul de onomatopeice grohaituri. Cunoscandu-I pe americani cred ca erau ca de obicei fericiti ca participau la un festin unde totul era pe gratis. N-am vazut pomanagii mai mari ca americanii. Daca-i de pomana astia scot grohaituri si la o galeata de floricele. Readus pe pamant de nevasta-sa, Corina, profesoara de matematica la un liceu din Manhattan si fiica de tapinari de prin partile Govorei, Aurelian recunostea ca foarte rar pierdea masura, chiar “exagera” un pic. -Dar nu mai mult de-un pic. Asta-i singura concesie ce am de gand s-o fac. -Doar un pic, bai berbec cazut din car, al sicana Corina, nu ti-e rusine de fetele tale ? Vinetele batute cu rosii reteta soacra-ta de Govora la tine au ajuns ultimul rafinament frantuzesc, vinul chilian a luat premiul mare la Paris? Imbatranesti si te tampesti. Din ce in ce mai rau. -Adica de ce trebuia sa fie asta neaparat dovada de snobism? Nu au mancat americanii vinetele lingand farfuriile, nu au baut vinul ca pe apa? The proof is in the pudding. Am zis. Snobismul generat de complex era la El se pare cel mai greu de vindecat. Cat despre relatarile lui in urma recentei vizite in Romania, Aurelian sustinea cu tarie ca de data asta opiniile lui nu fusesera deloc departe de adevar, nici vorba de vre-o exagerare. -Bai Eba, o sa-ti iasa pe nas vacanta asta. Tine minte vorba mea. Romanica-i o hazna. Dupa parerea lui situatia din Romania era complet dezastruoasa, 50 de ani nu erau suficienti ca tara sa fie adusa macar la nivelul tarilor slab dezvoltate din Europa, Portugalia sau Grecia. Evident ca nu-i luam in seama balivernele. Replica mea se auzea ca o placa zgariata. -Care Plopeni badie, eu ar de-aici pana-aici. Care Plopeni badie, eu ar de-aici pana-aici. Nevasta-mea se opusese din rasputeri plecari in Romania. Ea tocmai isi schimbase job-ul, nici gand de plecare in vacanta. Toate motivele din lume fura scoase pe faleza, de la boala subita de ficat, “uite ce limba incarcata am” pana la teama de a “supravietui singura in aceasta jungla de oras, in acest apartament de carton care sunt convinsa ca este bantuit de soareci, lilieci si tot felul de ganganii”, doar, doar o sa ma razgandesc. Vazand ca nu-i merge “partitura” sfarsi prin a-mi face o lista mamut cu medicamente de cumparat, comisioane de dus la indeplinire si amenintari cu telefoane in mijlocul noptii la niste numere care demult nu mai erau probabil valabile. -Woooooman, nimic n-o enerva mai tare decat atunci cand o strigam woman sau fomeie, lasa-mi creierii-n pace, te-am frecat eu vre-odata la bibilica atunci cand ai plecat pe undeva ? Nu te-am asteptat totdeauna cu casa curata si berica la frigider ? Ma pisezi ca un buhai. Vrrrrrei nu vrrrrrei eu tot o tai. Pe jar te pun de nu m-astepti cu apartamentul pahar. Gluma de hoinar. Facui tot felul de cumparaturi in ultima zi incercand sa ghicesc gusturile prietenilor romani. Cadourile se vor dovedi bineinteles un total fiasco. Impachetai cele mai banale haine, Aurelian ma sfatuise ca e mai bine sa nu atrag atentia, aici nu avui nimic de obiectat considerand povata ca foarte inteleapta, umplui o valiza pe care cu greu o putui ridica pe cantar. A doua valiza fusese deja umpluta cu comisioane si cafea, la fel de grea. Cine oare le va cara? Taximetristul care ma ducea la JFK. Malacul pakistanez turbanat, conducea ca un apucat luind parca intentionat la tinta toate gurile de canal si gropile care la New York apar de la o zi la alta ca ciupercile dupa ploaie. Inca de la sosirea la poarta de plecare Tarom de la JFK, populatia calatoare mioritica cam sarea in evidenta prin papornitele si gentile de mana legate cu sfoara, vorbaria zgomotoasa, miasmele pruno-balcanice, bazmalele si palariile care mai de care mai “sofisticate”. Doi “blonzi” din maramu’ erau deja bauti bine si injurau de mama focului o biata “naturalizata” care incerca sa le explice ca nu vor fi lasati in avion bauti. Baietii nici ca aveau alt gand decat sa termine sticla de slibovita sarbeasca. Evident ma intrebam cum de o putusera strecura in aeroport. Halal screening. Dar ce oprelisti sa nu invinga proverbiala “inteligenta” romaneasca? Cu o jumatate de ora inainte de momentul imbarcari, fara nici un fel de anunt din partea aeroportului, marea majoritate a romanasilor mei formara o coada la intrarea spre avion. Uitasem “placerea” compatriotilor de a sta la coada. Teama de a nu pierde rata de Bucale. Teama de a nu gasi un loc de pus papornitele. O grasana intre doua varste imbracata in costum popular oltenesc complet, ie brodata toata, fota si brau cusute cu carouri de lame, marama peste coc, adidasi cu sireturile desfacute, se intretinea cu o vetusta blonda carliontata in costum de blugi, sapca bleu de baseball goala-n crestet, saboti de sfoara verzi. Mamaia sportiva incerca sa tina-n frau un baiat de vre-o zece ani, tuciuriu, gras si neastamparat care manuia amenintator un batac de baseball. -Mai doamana, zicea olteanca costumata ca pentru “Cantarea Romaniei”, al vezi p’ala intins ca o pleasca pe bancheta, ala la costum de catifea cadrilat, ala mai doamna cu pana de paun la palaria de paie? Ala e Fane al meu, moldovean din Bacau. De 30 de ani suntem cununati cu acte si la primarie si la biserica. Painea lui dumnezeu, mai doamna, prost de bun, nu altceva, dar tare incapatanat. Dar ce parca mata nu sti cum e barbatii, fuduli. Fane, mai doamna, e ca de obicei un molau, un papa lapte care lasa totdeauna pe altii sa-i ia imbucatura de la gura. Al chemasi de cateva ori sa vina-n coada, el se facu ca n-aude. Cica-i fudul de ureche. Dar cand vrea el s-auda, intelege si daca vorbesc in soapta. Nu vrea s-astepte in picioare, neam. Nici sa-l pici cu ceara. C-asa vrea muschii lui, vorba lui Iulian, baiatul nostru fost fotbalist, acum taximetrist American. De ce? Pentru-ca-l bat adidasii la noduri. Auzi la el ? Parca pe mine nu ma bat. Parca nu poa’ sa mearga cu ei desirati. Barbatii habar n-are ce-i durerea. Pai sa ne intrebe pe noi de durerili faceri. Sau de alea lunare. Niste copi mari, mai doamna, asa e toti. Da’ fara ei nu se poate. Nici fara noi. Ma intorsei plin de curiozitate sa-l vad pe Fane cel fudul de urechi. Tocmai isi scosese adidasii si se bucura nevoie mare ca putuse sa incropeasca de-un somnulet in tihna, intinzandu-si picioarele cat erau de lungi pe bancheta de-acum libera. Toata fata ii stralucea de multumire. “Cui nu-i placea gaura din ciorap sa nu se uite” parea sa transmita pozitia miserupista a corpului scuturat de sforaiturile si suieraturile de rigoare. Ca la gara din Obor. In sfarsit aparu personalul cu uniforma Tarom. -Controlul biletelor si al pasapoartelor. Nu va-nghesuiti ba, avionul nu pleaca fara voi. Olteanca se repezii ca o furtuna peste bietul moldovean. -Fane, scoal’te ba, scoal’te ba animalule ca pleaca avionu fara noi, zbiera olteanca dandu-i ghionturi molaului, fudulului. -Ce-ai fa Leano, ce ma bruschezi asa, sari bietul Fane ca ars, buimac si zapacit. Esti bolanda? Imbarcarea avusese loc exact ca pe timpurili “de aur” la personalul de Caracal, tot gara Obor. Cu inghesuiala si alergat spre avion, cu nelipsita bulibaseala mioritica la vederea unui coridor, cu strigaturi, imbrancituri, cu pierderi si recuperari de slapi si saboti, cu copii inspaimantati urland ca din gura de sarpe, cu batrani lipiti de pereti incercand sa nu fie striviti de cei tineri si vigurosi, in sfarsit tot meniul mioritic. Ma felicitam ca am stat la coada cozii, impreuna cu vre-o trei familii de romani care incercau sa blocheze campul visual al ciutanilor care priveau incantati la asalt incercand sa se desprinda din mainile tatilor pentru a participa ei insisi la spargerea gramezii. Aveam sa intram in avion printre ultimii impreuna cu niste nemti si americani. -Sa-si fi batut Aurelian joc de mine cand mi-a recomandat Taromul ? Razbunarea snobului ? Incepeam sa inteleg ce voise a spune cand se referise la “acomodarea” cu atmosfera mioritica inca de la decolare. Avionul avea de facut escala la Munchen. Niste nemti grasuti cu rucsacurile in spinare, care de asemenea ramasesera la coada cozii, priveau cu ochii cat cepele la cavalcada mioritica dind clar semne ca nu pricep motivul asediului. Se priveau unii pe altii cu gurile cascate fara a fi in stare a scoate un cuvant. Ma intrebara intr-un final intr-o engleza chinuita daca nu cumva au gresit poarta pentru avionul de Munchen. Le-am spus ca nu. Le-am mai spus de asemenea ca mancarea romaneasca “Stuffed cabbage” adica SARMALE va fi foarte pe placul lor. -Ok, Ya, Ya, Ok. Sarmale, sarmale. Ca sa le dau incredere le-am facut semn sa ma urmeze. Foarte cuminti s-au conformat incolonandu-se doi cate doi. Americanii mai de-a valma ii urmau la mica distanta. La intrarea in avion doua stewardeze incruntate ca niste gardience de Aiud ne controlau bagajele cu privirile. -Urma scapa turma. Mi-am zis. Iluzii desarte. Nici ca fu de mirare cand imi gasi locul de la geam ocupat de doua papornite calarite de Ciutanul Cel Goe pe care de fapt il chema Joe. Mamaia sportive, vetusta creata blonda, in costum de blugi, picioare scoase din saboti verzi si bagate in sosoni flausati maron cadrilati, bluzita macramé tricotata toata deja transpirata, incerca sa-l potoleasca pe Joe, care sarea ca o minge si-si stergea sandalele pe plusul de la scaunul pe care tocmai intentionam sa ma asez. Cand ii aratai tichetul cu locul de la fereastra, ma ruga sa-mi caut un alt loc, Joe nu putea sta decat la fereastra, ea avand prea multe bagaje de mana, locul din mijloc urmand sa devina o movila cu alte genti tinute acuma la picioare. -Va fi greu sa calatorim ca niste sardele pana la Bucuresti. Trebuie sa ajungem apoi la Urlati. Nici ca puteam a-i da mai multa dreptate. Ai sugerai sa ceara ajutorul echipajului insotitor pentru a gasii un loc sacosei imense legata cu sfoara care ocupa locul de la mijloc. Ma aratai de accord chiar cu cedarea locului de la fereastra pentru cel de la coridor. Nu si nu, ea avea nevoie de toate cele trei locuri. Imi explica enervata peste poate ca incercase sa plaseze geanta la picioarele unei babe, dar tusica incepuse sa tipe in gura mare ca sufera de reumatism si ca trebuie sa-si intinda picioarele. O ruga chiar si pe domnisoara chelnerita, pardon stevardista, sa-i gaseasca un loc pentru bagaje, “uite aia de colo care o ajuta pe baba aia sa puna papornita sus la cutie”, dar tot degeaba. Tovarasica o sfatuise sa puna totul la propriile picioare, avionul fiind deja arhiplin. -Asa ca mai domnu’ nu-mi spune mie ca n-am facut tot ce se putea. Doar n-o sa ma obligi sa tin bagajele in brate tot drumul, mai ales ca am si grija nepotului “american” Joe. Rabdarea-mi juca feste. Imi venii in minte pumnul dat de Cosmin unei taranci intr-o piata din Bucuresti si ma trezii ranjind ca prostu-n targ privind-o recunosc din ce in ce mai amenintator. Femeia infricosata, de-acum pe “poante”, cu o mana-n sold si cealalta aproape sa sparga tavanul, incepu sa strige la “tovarasa stevardista” care trebuia sa vina degraba pentru a rezolva o problema ce nu suferea amanare. -Eu nu ma mut nici moarta de aicilisa, fa dumneata reclamatie la aia de ti-au vandut biletele. Aci sunt la mine acasa in Romania. Eu sunt fosta-nvatatoare. Eu am votat cu Vadimica. Eu fac legea-n tara mea. Ma si mir cum indraznesti sa nu intelegi o bunica romanca cu copil in grija. Vad ca intelegi si vorbest romaneste chiar daca ti in mana un pasaport strain. Iete colea pasaport adevarat, romanesc. Noi romanii ne ajutam totdeauna intre noi, dumneata vad ca ai uitat obiceiurile stramosesti. De ce nu zbori domnule cu nemtii sau cu americanii ? Ii aruncai o privire fioroasa si o intrebai -Ai in geanta dude ? Incepu din nou sa zbiere ca o apucata dupa tovarasa ste vardista. -Hai bre nu mai vi odata, luati nebunul ca-mi sperie copilul. Vai ce privire, de unde dude ? In sfarsit aparu Vardista potolind-o pe “doamna pasagera”. Zambindu-mi cu caldura unui soare nemtesc, insotitoarea imi propuse un schimb de locuri. Erau doua libere la coada avionului, pilotul refuzase imbarcarea a doi pasageri aflati intr-o stare avansata de ebrietate. -O sa puteti dormi pe doua locuri, zgomotul motorului nu se aude asa de tare, e mai bine. Am acceptat pe loc fara comentarii, frustrat totusi ca n-am facut precum Cosmin. Toata lumea parea impacata, inhamata, gata de plecare. Avionul se apropia incet de punctul de decolare. Din nou tambalau. Grasana olteanca Leana refuza sa-si puna centura de siguranta. O insotitoarea de bord ii arunca niste priviri de ar fi speriat chiar un balaur reprosandu-i ca tine pe loc un aeroport intreg. Fu amenintata cu debarcarea. Olteanca se facu numai miere. -O pusei maica dar ma sufocasi, incerca ea sa o induplece pe bruneta cu alura de imblanzitoare de lei. Fudulul Fane, “sotul mototol” nici nu o baga in seama. Cu centura pusa reglementar, palaria trasa deja pe ochi, sforaia zgomotos la concurenta cu motorul avionului. Dupa miasma care se raspandea in jur nu era greu de ghicit ca isi scosese din nou pardalnicii de adidasi. Mai de voie, mai de nevoie “costumata muica mioritica” se lasa priponita in hamul tricolor. Nemtii imi cautau disperati privirea facandu-mi semne ca aveau nevoie de o explicatie a intarzierilor. Le facui semnul de OK care ii linisti peste poate, Ok, Ya, Ya, Ok….. In sfarsit ne ridicaram de la sol si cum pilotul intarzia sa anunte terminarea ascensiunii, multi dintre romanasii nostri isi scoasera centurile, se ridicara in picioare, unii ocupand culoarele. Cascandu-si gurile, pocnindu-si maxilarele, frecandu-si si scobindu-si urechile sarind dintr-un picior pe altul ca la plaja Eforie, fataindu-se care mai de care spre groaza americanilor si nemtilor care urmareau totul ca pe un film mut despre Chaplin la cascada Niagara, mioriticii aveau clar o problema de nas gat si urechi. Dupa coada de la buda, nici cu scaunul si udul nu stateau subit prea bine. Vardistele nu stiau cum sa-i convinga pe razvratiti sa revina la scaune si sa se incinga pana ce “la loc comanda”. Le priveam pe stewardeze si nu-mi puteam opri uimirea. De la intrarea in avion se comportasera ca la un concurs “care se incrunta mai dihai”, nici ca auzisem banalul “bine ati venit la bordul navei noastre”. Il putea oricine auzii la imbarcare in orice linie aeriana din vest. Toate se apropiau sau depaseau varsta de 50 de ani. Zburau probabil pe ruta asta inca de pe vremea cand eu parasisem Romania. Cu siguranta erau tot cele alese pe spranceana de baietii lui Ceasca. Consolarea mea era ca la o “adica” experienta lor ar fi trebuit sa ne fie benefica. Cat despre ospitalitate…”insa doamne sa ne ierti”. Cu asemenea clientela, asemenea stewardeze. Pentru ocuparea postului de insotitor la bord pe vremea lui Ceasca nu comportamentul ospitalier sau competenta erau atuurile. Dosarul, petlita si ciubucul, erau. Totusi nu pareau retardate. Sa nu exageram, vorba lui Aurelian. Pe masura ce atmosfera se mai destindea “fetele cu ochi albastri” incepeau sa mai schiteze jumatati de zambete. Sa fi fost oare doar jalnice grimase? Mi-era oare deja dor de zambetul de plastic, zambetul de “American Express” al celor de pe American Airlines? Nu aveam dreptul sa devin Aurelian ingrat. Eu fusesem gratulat totusi cu unul intreg, una chiar uimindu-ma cu intrebarea daca nu doresc inca o patura. Fiind la coada avionului ma bucurasem de atentia speciala a “tovarasei chelnerite stevardiste” care-mi multumii din nou ca fusesem intelegator in rezolvarea conflictului. Premiul? -O bere “Ursus” la domnu’. Toti fug de locurile de la coada avionului. Capete patrate. Aici se doarme cel mai bine, zise ea. Scoteti-va domnu pantofii si trageti un pui de somn, ce naiba. Mancarea, trebui sa recunosc, nu fusese rea deloc, bautura gratuita distribuita cu masura. Nici urma de sarmale. Scotandu-le varza din meniu, nemtii probabil ma scosesera de la inima. Pana la Bucuresti nu se inregistra nici un caz de ebrietate care sa fi pus zborul in pericol. La Munchen nemtii plecara la fel de ordonati strigandu-mi “thank you, thank you, Ok, Ya, Ok”. Aveau totusi o nedisimulata graba. -Boala molipsitoare graba asta mioritica, nu-i asa? ai zisei stevardistei. Cativa aveau capetele legate, semn ca se alesesera cu ceva migrene balcanice. -S-o fi “luind” migrena? Nici mie nu mi-e prea bine. Jumatate din americanii neaosi se topisera galagiosi lasand in urma printre scaune o mizerie de nedescris. In locul lor se imbarca o populatie de tuciurii mustaciosi, toti barbati, toti foarte curat imbracati, majoritatea la costum si cravata, foarte linistiti, foarte civilizati in maniera in care-si ocupara locurile, conversatia lor desfasurandu-se totdeauna in soapta. -Turci germanizati, mi-am zis. Tot respectul. Oameni de lume civilizata. Pilotul ne anunta ca avionul va face o escala suplimentara la Istambul, Taromul avea un avion defect la Munchen. Se va ajunge la Bucuresti cu o intarziere de trei ore. Ii priveam pe turci si-mi spuneam ca probabil anii cat traisera in Germania asi pusesera amprenta asupra manierelor lor. Se comportau de o mie de ori mai European decat multi dintre compatriotii mei care se aratau de-abea scapati din evul mediu. -Nu stiu cum or fi turcii astia la ei acasa, dar aici in avion se poarta chiar mai european decat nemti Ok, Ya, Ya, Ok. Sa fi fost aia nemti din Est? Posibil, ma trezii vorbind cu voce tare. -Domnule, nu vorbiti fara sa cunoasteti, se baga in vorba o tanara. Am fost eu la Istambul si m-am intors cu fundul numai vanatai, atata m-au ciupit prin toate magazinele lor de rahat. Niste obsedati domnule nu altceva. Niste animale primitive. Te ciupesc de fund pana si pe strada. -Va cred domnisoara, dar deocamdata trebuie sa recunoasteti ca domnii se poarta foarte civilizat. Din nou mimez o oboseala subita. -Oare ma va astepta soferul particular la Otopeni inca trei ore? Imi ziceam in gand inchizand strategic ochii pentru a scapa de detaliile fundurilor invinetite. Nici macar nu-l cunosteam pe acest Matei. Tot prin el aveam sa ajung la o garsoniera pe care o inchiriasem in blocul de la fosta “Scala”. Totul fusese aranjat de prietenul meu, Tiparul de la Boston, prin sora lui Florina de la Bucuresti. La Istambul populatia imbarcata devenii de-a dreptul interesanta. Tot felul de romancute boite si imbracate ca anumite “doamne” de pe partea de mijloc-vest a Manhattan-ului, avenida 11, intre strazile 42 si 52, vara dupa 11 seara. Lui Fane ii iesisera ochii din orbite tot privind la toalete lor sumare si stralucitoare. Olteanca lasa paharul si ii indesa palaria pe teasta pan’la varful nasului spunandu-i ca e un nerusinat de porc batran care-si beleste ochii la tot felul de balabuste de centura. -Ce-ai fa Leano te-mbatasi? gemu Fane incercand sa-si scoata palaria fara a rupe pana de paun. Debarcarea la Otopeni se facu precum imbarcarea la JFK. Cu galagie, imbranceli si suduieli. Leana lu’ Fane cu cocul despletit cazut peste marama legata-n jurul gatului rasucita ca o funie, iia scoasa din fota gata sa cada din braul prins cu-n ac de siguranta la vedere, bloca razboinic culoarul pentru-ca cineva ii “ciordise” un adidas. Vardistele in disperare de cauza lasara totul balta si incepura cautarea lui. Il gasira undeva mai la coada avionului unde fusese aruncat de Quaterback-ul Goe zis si Joe. De data asta fu randul lui Fane sa o faca cu ou si cu otet -Leano, vorbesti ca proasta-n targ. Cum sa-ti fure fa numai unul? Ti-am spus s-o lasi mai moale cu visikiul ala. Ajungem noi acasa. Las’ca-ti umflu eu cocoasa. Ma facusi de ras de fata cu tot puhoiul asta de lume. Vezi c-o sa-ti pierzi fota. Beleste-ti ochii la ei. Se uita la noi ca la urs. -Ia uite-te ba, moldoveanu-l face pe oltean betiv, buha-i spune vrabiutei c-are capul mare. Poate vrei sa-ti trantesc ciubota asta-n cap. Si-arunca dracu palaria aia ca sta pe tine ca saua pe caine. In timp ce Leana se incalta, am prins culoar si am taiat-o englezeste. Ce bun ar fi fost un “Sony”. Ne-am fi distrat “un pic” la New York. O tai. Rabdarea are si ea limitele ei, nu-I asa ?. Subofiterul care stampila pasapoartele ma intreba de pasaportul romanesc, stia el ca mi-l validasem la New York de curand. -Pai ce domnu, noi in Romania nu avem ordinatoaren, noi nu stim ce si cum ? Incercam sa-i explic ca preferasem sa calatoresc pe pasaportul American din motive personale. Adevarul era ca ma jurasem sa nu-l folosesc pe cel mioritic atata timp cat pe el inca scria RSR. Tablagiul ma privi lung cu buzele subtiate, dandu-mi de inteles ca “nu tine vrajeala bai infractorule”, verifica declaratia de valori, imi tranti o stampila imensa cu RSR si mi-l arunca cu dispret mormaind ca pentru sine -‘Ti-ai dracu de spalatori de bude, pasaportul romanesc nu mai e bun, ha? Dupa ce imi var pasaportul adanc in buzunar ai strig -Domnu’ subofiter, multumesc pentru urarea de bun venit in patria muma, continuind sa mormai cu voce tare ca numai pentru mine “tablagiu’ pana nu-i fudul parca nu e prost destul”. Vamesii rad pe infundate si ma intreaba daca am ceva electronice. Chiar nu am. Trec prin vama ca prin branza si decretez asta drept surpriza zilei. Iaca deja o schimbare in bine. Nici macar nu m-au pus sa deschid valizele. Imi aduc aminte de perchezitia la sange facuta la bagaje la plecarea mea definitiva din tara. Imi amintesc cum mi-au aruncat lucrurile curate pe cimentul murdar spunandu-mi ca au informatii ca am valori nedeclarate. Vorbele lui Aurelian imi sunau totusi in urechi. “O sa-ti iasa pe nas vacanta asta. Romanica-i o hazna”. La iesirea din aeroport am fost, in ciuda intarzieri, asteptat de un tanar blond, lungan care avea o pancarda cu numele meu. Matei urma sa ma conduca la garsoniera inchiriata. Junele-mi facuse o impresie de inceput foarte buna. Foarte curat, foarte politicos, foarte profesionist acest taximetrist. Pai se compara turbanatul de pakistanez cu acest baiat politicos? Nici pomeneala. -Romania, face parte totusi din Europa, imi ziceam cu mandrie. Drumul de la Otopeni la intrarea in Bucuresti era de nerecunoscut. Toate cladirile fara exceptie erau cu tencuielile cazute, mascate de panouri uriase de reclame de un kitsch ingrozitor. Gardurile ciuruite, carpite, priponite ca dracu stateau sa cada. Circulatia complet dementa, soferul meu injura printre dinti si era injurat in gura mare la fiecare oprire. Masinile erau parcate pe trotuare facand imposibila circulatia pietonala. Ici si colo niste viloaie cu creneluri acoperita in tabla zincata apareau ca din senin in fundul unor gradini cu apa la fantana. Un politist bloca traficul dand prioritate unui mertan alb din care iesea o mana grasa plina cu ghiuluri si o bacnota drept recunostinta. -Romanica Balcanica, Europa ? Pakistanezul, taximetristul newyorkez de ieri s-ar fi descurcat oare in nebunia asta ? ma intreb. Cu siguranta. S-ar fi simtit perfect, ca acasa la Islamabad. Intrarea in Bucuresti, cartierul “La Sosea” arata inca bine. Castanii si Teii erau la locul lor. Ce placere sa-i gasesc bine sanatosi. Nu aceias impresie mi-o lasau casele. Din nenorocire multe dintre vilele somptuoase interbelice ar fi avut nevoie de reparatii urgente. -Stabarimea comunista care s-a instalat aici de la nationalizare si pana in zilele noastre, imi spunea soferul Matei, nu se grabeste cu renovarile pana ce nu va avea siguranta ca a invins orice pretentie de retrocedare din partea proprietarilor fostei clase burghezo-mosieresti. -Sa-si fi pierdut Aurelian din snobism odata cu revenirea in Romania? N-ar fi rau deloc. Garsoniera era curata, 100 dolari pentru doua saptamani mi se paruse un targ foarte bun. Nu aveam in gand s-o folosesc mai mult de trei, patru zile, restul timpului fiind planuit sa-l petrec cand la munte cand la mare. Undeva trebuia totusi sa-mi tin bagajele. Aveam de dus la bun sfarsit tot felul de comisioane, asa ca am hotarat ca in primele zile sa termin cu aceste datorii de onoare. Dupa aceea, scapat de griji, ma si vedeam stand la taclale cu prieteni vechi sau vizitand locuri de care-mi aduceam aminte cu placere. Obligatoriu Sinaia, Brasov, 2 Mai si Vama Veche. -Matei, il intreb, a cui este garsoniera? -A fost a lui tata. Acum e a mea. Sunt nevoit sa o inchiriez ca sa ma tin in facultate, sa o ajut pe mama care trebuie sa traiasca dintr-o pensie de boala. Din acelas motiv in timpul liber lucrez ca taximetrist particular. Masina mi-a ramas tot de la tata. El a fost omorat de mineri in ’90. Parintii mei erau demult divortati, dar tatal meu ne-a ajutat totdeauna. Eu am crescut cu mama si bunica. Aici aveti numarul de telefon de la mama, va stau la dispozitie in limita timpului, scoala pe primul plan. Foarte curand intru-n sesiunea de vara. Puteti inrosii telefonul, tanti Florina m-a asigurat ca va achita totul dupa plecarea dumneavoastra. Va las, dupa 14 ore pe avion o sa rupeti patul. -Matei, este ora noua seara, la NY doua dupa amiaza, sunt nerabdator sa bat strazile, sa merg la o carciuma, oricum nu as putea dormi. Nu vrei sa ma insotesti? Esti invitatul meu. Fac safteaua. -Gata domnu Eban, oricum maine n-am scoala. Ii platesc chiria la garsoniera, cursa de taximetrist plus ciubuc de New York, 20%, totul in dolari. Il intreb daca nu poate sa-mi schimbe niste dolari si-mi zice ca stie el un loc care e deschis pana la miezul noptii cu rata convenabila. Afara este o seara de Mai racoroasa, mirosul de tei imi aduce aminte de anii studentiei, de anii cand plimbam fatucele prin Herastrau, de anii cand planificam in patru programul de folosire a camarutei de la mansarda din Dudesti. -Asta sa fie oare motivul reintoarcerii, dorul de anii tineretii? La fel de bun ca oricare altul, ami zisei in gand privind emotionat strazile care-mi aduceau in minte o avalansa de amintiri. -Oamenii par la fel de mohorati ca acum 20 de ani, strazile sunt in schimb pline de tot felul de tarabe, imbracamintea seamana cu cea a dominicanilor din zonele sarace ale New York-ului. -Turcisme ieftine, imi spuse Matei. Noi mioriticii am furat fabrici si uzine, le-am vandut pe nimica toata la Istambul ca sa ne imbracam cu turcisme de mana a doua, sa conducem masini de mana a doua aduse din cimitirele nemtesti, sa folosim medicamente de mana a doua donate gata expirate. Aveti dovada celei mai crase prostii balcanice. Nici macar nu suntem originali. Moldovenii fac la fel, Bulgarii si ei, tot ce-i de furat se gaseste pe tarabe in oboarele turcesti. N-am fost in Turcia, dar din spusele prietenilor, hotia noastra le-a invigorat economia. Piata palatului poarta inca urmele “revolutiei”, socant mi se pare reconstructia fatadei fostului hotel Ateneu acum rebotezat Hilton. Pe la sfarsitul anilor ’80, la New York, managerul evreu brazilian al unui faimaos hotel, “The Algonquin”, auzind ca sunt din Romania, imi prezentase la “The Blue Bar” o carte publicata in Brazilia pe la inceputul anilor patruzeci cu cele mai frumoase hoteluri din Europa. Printre ele “Athenee Palace-Romania”. Ii mutumisem calduros fara fals patriotism mioritic, asigurandu-l ca hotelul se afla la Bucharesti si ca era exact ca in fotografie. -O bijuterie, spunea omul, o bijuterie. Privindu-l acum, Samuel cu siguranta m-ar fi crezut un mincinos. Toata frumusetea detaliilor exterioare in stil parizian, complet distrusa, inlocuita de niste crenele urate anglofone. Pragmatismul American in plina manifestare. Ma intreb cum o fi decorat pe dinauntru. Probabil la fel de urat. Poate nu. -Hilton este binevenit, bineinteles, ai zic lui Matei, dar de ce trebuie sa schimbi un exterior care este chiar “Trade Mark” –ul cunoscut in intreaga lume ? Evident ca se pot face reparatii, dar pastrand stilul initial al cladirilor. In New York exista comisii peste comisii care nu dau voie sa schimbi fatada unei cladiri odata declarata “Land Mark”. Cu siguranta Hilton n-ar fi putut schimba o astfel de fatada la NY. Oare in tara asta nu mai exista legi de protectie a patrimoniului national ? -Coruptia, imi zice Matei. Orice sef de comisie de patrimoniu poate fi cumparat in tara asta. Au niste salarii de mizerie. Si apoi nu va inchipuiti de la cine au cumparat americani ? Tot de la comunistii securisti. Cine stie ce bandit mioritic a achizitionat hotelul pe bani din hartie de ziar. “Dinamovistii” au luat imprumuturi de sute de milioane de dolari stiind foarte bine ca nu vor da inapoi niciodata vre-un cent. Deja au inceput sa apara banci in stare de faliment. Boul mioritic Matei plateste factura. Cred ca“oameni de afaceri romani” au vandut americanilor hotelul fara macar sa plateasca impozitele pe vanzare la stat. Nu m-ar mira ca totul sa fi fost facut cu buna stiinta a guvernantilor, in numele privatizarii. Hotia bratara de aur. Meserie te halesc. Noi centram, noi dam cu capu’. Traiasca dinamoviada lui Iliescu. Matei decide ca am putea merge sa mancam la un restaurant scump numit “El Presidente”. -Sunt o multime de americani acolo care asteapta actele pentru copii luati in adoptie. Imi reamintesc cladirea. Este una imensa in caramida rosie, deservea “reprezentantii” poporului. -Ce-o fi fost aici pe vremea lui Ceasca? al intreb. Locul pare intr-adevar “elitist”. -Ceva cu trustul Carpati, local pentru cei din CC, nici eu nu stiu prea bine, noi n-am facut parte din lumea lor. Oricum cine are bani in zilele noastre sa bea aici chiar si-o cafea? Doar strainii si noii imbogatiti. Eu stiu locul doar pentru ca mai aduc aici americani. Vorbesc engleza binisor. Uneori le traduc acte, merg cu ei pe la tot felul de interviuri, eu am tarife fixe de aceea ma suna tot timpul. Altfel ii sug romanii de bani ca lipitorile. Dar ei vor copii si considera de-acum ciubucul ca parte din costul de adoptie. Nu ma plang. Nu am timp de toti cei care ma cheama. Facultatea ramane pe primul loc. I-am promis tatei pe patul de moarte ca mai intai termin dreptul si imi dau examenul de avocat. Mai am doi ani. Sper ca banii sa vina apoi de la sine. -Matei, cati ani aveai la revolutie? -17 ani. Nu pot sa va povestesc mare lucru. Eram la bunica Ana, mama tatii, langa Sibiu. Dar nu mai folositi termenul de revolutie. N-a fost revolutie. A fost, vorba bunicii Elena, mama mamii, lovitura de palat. Un communist in dizgratie Iliescu a detronat un communist la putere Ceausescu. Aici nu s-a schimbat mare lucru, tot nu e de trait deocamdata. Cica ai avea dreptul sa latri. Marea smena. Cainii latra, ursul rosu trece. Un pahar cu apa rece. Tanti Florina mi-a promis ca-mi va aranja sa merg in Belgia pentru cursuri de drept European, asta dupa ce-mi dau examenul de barou. Vreau sa ma indrept spre avocatura de litigiu, firme de talie mare, guverne, barosani. Nu ma intereseaza sa fiu avocatul lui nea Tagarta. Vreau sa ma intorc in Romania blindat de cunostinte profesionale. Vorbesc de asemenea bine franceza, acum imi platesc lectii particulare de limba germana. Poate intr-o zi am sa aflu cine a ordonat mineriadele, o sa am dovada, documentul, inregistrarea cu ordinul dat. Poate am sa aflu de ce tata, un jurist amarat la Cooperativa Munca Invalizilor a fost batut crunt de niste bestii imbracate in mineri. A mai trait doua zile. Tace incercand cu greu sa-si stapaneasca plansul. -Mi-a murit in brate din cauza de leziuni interioare. Mi-a spus clar ca minerii care l-au cotonogit aveau maini cu unghiile ingrijite de manichiuriste. Dupa ce l-au doborat la pamant s-au napustit asupra lui cu picioarele pe muteste. Toti aveau acelas model de pantof negru cu sireturi. Precis securisti cu misiune bine stabilita. Pantofi la fel? Uniforme de miner parca scoase din stoc ? Tata a fost totdeauna un om spilcuit, ingrijit cu un acut spirit de observatie. Sarea in evidenta chiar daca hainele lui erau roase de atata purtat, avea o eleganta a lui care il departaja de gloata. Dar numai pentru asta sa ataci un om pasnic ziua in amiaza mare in plina strada ? Si culmea ironiei este ca tot timpul tata era de partea lui Iliescu si a socialismului lui cu fata umana. Fara sa fi fost membru de partid, considera ca trecerea spre economia de piata trebuia facuta incetul cu incetul pentru a da populatiei timp sa absoarba socul unei economii competitionale. Asta era si motivul pentru care de multe ori ne contram. Eu asi fi preferat implementarea declaratiei de la Timisoara. Legea Lustratiei. Interdictie de participare la viata politica pentru cei care au fost membrii PCR sau au facut politie politica. Declararea averilor pentru toti asazisii oameni de afaceri. Declararea provenientei fondurilor de formare a companiilor lor. Interzicerea companiilor capuse. S-ar fi putut inca de la inceput lucra chiar cu o parte din vechile legi. Unde este scris in constitutia comunista ca ai dreptul sa furi si sa inseli? Poti avea legi excelente, capitaliste pana-n maduva oaselor, daca un grup conspiratorial precum “mafia dinamovista” decide ca ele nu valoreaza nici cat o ceapa degerata, se sterge cu ele la fund continuand sa fure ca-n codru. Atata timp cat suntem condusi de fostii comunisti si securisti, nu avem nici o sansa sa aflam adevarul mineriadelor, nici o sansa sa aflam unde s-au dus fondurile valutare din tara si din strainatate, nu avem nici o sansa sa construim o societate bazata pe merit si adevarata competitie. Pedeapsa vinovatilor va intarzia pana cand probabil se va prescrie totul. Intre timp “mafia comunisto-securista” se va imbogatii pana peste poate, cu bani se poate trai bine si-n Patagonia, prinde orbul scoate-i ochii. Deja isi trimit copii la studii in vest sa-si perfectioneze indobitocirea popultatiei. Deja cheltuiesc bani pentru a se infasura intr-o mantie de respectabilitate. Mai grav este ca oamenii de afaceri din vest i-au imbratisat pe securisti din est ca fiind singurii cu care se pot face bani imediat. Ca pe singurii care stiu rostul economiei. Banul e ochiul dracului. Ban la ban si paduche la golan. Eu nu stiu sa fur. N-am avut de la cine sa-nvat asta. Mie mi-a fost sortita munca, munca si iar munca. Ca de altfel intregii mele famili de corcituri transilvanene. It’s OK by me. Daca voi fi sanatos va iesii ca mine. Chiar daca va trebui sa astept 20 de ani tot nu o sa ma las pana n-o sa-i vad pe asasini dupa gratii. Mie teama doar ca pe unii moartea-i va scapa de ziua judecatii. Cred ca acest Iliescu este in spatele mineriadelor. Si nu numai el. Ii doresc viata cat mai lunga in puscariile cu criminali de drept comun. Lui si celor din gasca lui. -Matei, tu crezi ca cei din generatia ta gandesc in marea lor majoritate ca tine? -Nu, asta-i nenorocirea. Cred ca marea majoritate opteaza pentru castigul nemuncit, nemeritat. Ei sunt sufficient de “destepti” ca sa se prinda ca toate aceste averi fabuloase nu se pot face decat prin banditism si ticalosie. La mine se uita ca la un idiot naiv care poate sa creada ca prin munca se ajunge “undeva”. Cei de varsta mea abandoneaza facultatile si fug in vest unde se tin numai de ticalosii. Si sa stiti ca vorbesc chiar de tineri care au destule de la parinti. Nu sunt multumiti. Vor averi fabuloase facute peste noapte, vezi Paunescu, Voiculescu, Tiriac, Etc.. Merg in Germania, sparg bancomate, falsifica credit carduri, prad vile nelocuite impreuna cu mafiile locale, fura masini, se intorc cu 50 de mii de marci in trei luni. Astia nu-s tigani. Unii dintre ei chiar au terminat o facultate. Se poate sa faci atatia bani ca “illegal” in doar trei luni ? Aici presa vorbeste doar de lebedele tiganilor care nu zic ca nu se tin de prostii, dar de ai nostri neaosi juni nu scot o vorba. Ei nu fac altceva decat urmeaza exemplele parintilor, a actualilor asazisi oameni de afaceri romani pe care daca-I vezi la televizor te apuca rasul-plansul. Eu cred ca multe din averile actualilor potentati vor fi pierdute la contactul cu adevaratele afaceri europene sau americane. Cei din generatia mea care renunta la scoli pentru a face bani pe orice cale vor plati un pręt de singe cand vor realiza ca doar un procent foarte mic, in conditii de concurenta legala, va fi in stare sa pastreze aceste averi. Securistii, asazisii capitaliasti ai zilelor noastre, au desfintat termenul de onestitate in afaceri. Vor sa ne faca sa credem ca peste tot in lume banii se fac fara nici o tangenta la un cadru legal. Vor sa ne faca sa credem ca asa e normal sa fie in capitalism. Traim in Romania niste vremuri in care lipsa de scrupule il va face pe securist sa-l suspecteze pe politist de intentia de ruinare. Tocmai pentru faptul ca amandoi nu au cunostintele teoretice necesare pentru a pastra sau dezvolta legal afacerile, tocmai pentru-ca amandoi se stiu cu musca pe caciula in maniera in care le-au obtinut. Economia romaneasca are la baza o mare minciuna. Socialismul de cumetrie epoca Ceasca, rebotezat capitalism dinamovist de cumetrie sau marea crapelnita a teparilor mioritici, epoca Iliescu, are la baza imbogatirea prin delapidare. Jaf la drumul mare. Fundatia e de rahat. Sandramaua asta va cadea pe ei. Sper sa nu mai fiu aici. Sper sa ma intorc cand viata va intra la loc in matca. -Ai dreptate Matei. Dar la orice schimbare de vremuri au existat imbogatiti din hotie. In societatile deja stabile, posibilitatile de jaf la drumul mare aproape dispar. Zic aproape pentru-ca totusi pentru cei ce detin puterea, potentati si politicieni, jaful mascat ramane o carte pe care unii o joaca chiar si in democratiile din vest din zilele noastre. Dar asa cum zici,asta nu este regula. Pana si ei daca o fac prea lata pot infunda puscariile. Am cunoscut la New York un ovrei polonez care a facut intr-o viata de om o avere de 20 de milioane. Pe bune, dintr-o afacere de import export de toale. Fara hotie, platit taxe la guvern, nimic pe sub masa. Omul a muncit cu toata familia 14 ore pe zi, sase zile pe saptamana. Imi spunea. “E foarte greu in amerike sa faci avere, dar si mai greu iti vine somnul dupa ce ai facut-o din teama de a nu o pierde din proprie prostie”. -Vedeti ? Dumneavoastra vorbiti de 20 de milioane dupa o viata in America ? Ce parere aveti de averi care sunt deja de ordinul a sute de milioane de dolari in Romania, sau de zeci de miliarde de dolari in fosta uniune sovietica? Asta in timp ce noi nu avem bani sa-i punem bunicii Elena o proteza dentara? Si credeti-ma, peste trei sferturi din tara asta este deja mai saracita decat noi care de bine de rau avem un aprtament, o garsoniera, o masina bunuta toate achitate inca de pe vremea lui Ceasca. Fostul meu professor de fizica, acum pensionar, cerseste la coltul strazii. Chelnerul mai desface o sticla, eu care nu rezist la bautura stiu ca atunci cand beau cu placere si sunt interesat de conversatie ma imbat mai greu. Acum desi am ras vre-o sase pahare, nu am nici pe dracu. Sau asa cred. Il ascult fascinat. Din cand in cand il mai intrerup cu o intrebare. -Matei, tot n-am inteles. Dupa opinia ta, cat la suta din generatia ta crede ca prin munca si merit profesional se poate trai o viata decenta in Romania de azi ? Si cati crezi tu ca odata plecati se vor intoarce-n tara chiar si din dorinta de a face dreptate ? E usor de la rau la bine, invers e greu. -Cred ca maximum 3 procente. In provincie e mai rau. Dar bineinteles ca vorbesc ca sa ma aflu-n treaba. Doar ca sa va raspund la intrebare, stiind ca voi americani sunteti inebuniti dupa cifre. Nu sunt statistician. Let’s say it’s my gut feeling. Oricum marea majoritate a prietenilor mei gandesc ca mine. Cine se-aseamana se-aduna. Sper ca n-ati uitat proverbele mioritice. -Matei, 3 procente inseamna foarte mult. Iaca un inceput foarte bun. E mai bine decat nimica. Iti doresc sa ai si noroc. Este cel mai important. Face parte din “Ce ti-e scris in frunte ti-e pus” -Asa e Eban, dar sper ca n-ai uitat, “Norocul si-l mai face omul si cu mana lui”. -Mare dreptate ai, mai copile. Nici nu sti ce bucurie mi-a produs intalnirea cu tine. Este timpul sa pun dovleacul pe butuc. Sarim intr-un taxi si la despartire ii zic lui Matei. -Avocate, fi adiba, am de gand sa pun ceva kilometri pe golful tau. Acum da-mi cheile de la masina lui Hitler si uite bani de taxi inclusiv pentru maine dimineata la intoarcere. Avem de facut o multime de comisioane. Primul drum la Florina Rata Fleata. Apropos de unde-o sti ? -Tata a fost cel mai bun prieten al lui nenea Atilla, sotul doamnei Florina. Mi l-e intinde fara comentariu, stie si el ca picioarele-i sunt cam de mamaliga. -Eban, mincinoase Tamaioasaele astea Romanesti, nu-i asa ? Dulci si inselatoare ca niste Iele. -Da de unde avocate ? Dulci, parfumate si sincere ca niste codane puse pe maritis. Picioarele mele se impleticesc intr-un mod penibil. Parca merg pe vata. Blocul nu are nici un bec pe scara. Voi lua liftul. Usa sta sa cada. Lumina este chioara si se cam invarte in jurul meu intr-un fir atarnand direct deasupra capului. Ce-o fi, o fi. Cu niste zdruncinaturi care nu prevestesc nimic bun, mugind si scartaind, liftul ma duce la etajul 9. Cu greu, nimeresc cheia in iala si victorie, am ajuns “acasa”. Ma pravalesc pe patul acoperit de-o patura chinezeasca incercand sa-mi scot pantofi. Reusesc descaltarea dar in urma efortului decid sa aman dezbracarea. -Pustiul asta “ori e ceva ori mere undeva”. De-am sa pot am sa-l ajut la capitolul viteza NY-eza. Speeeeeeedy Gonzales. Mucles. Multumesc Matei mioriticule, mi-ai facut prima seara o adevarata, adevarata, adevarata “saftea de serata minunata”, parfumata. O sa mai vin si alta data. Ca s-o facem si mai, si mai lata.




Marin Corleanu    3/25/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian