Gainarii
Am visat azi-noapte un vis urît.
Mai urît decît cele în care sînt singurul care nu stie la examene, singurul care nu si-a făcut treaba si e dat afară, în care mi s-a furat si prima si a doua si a treia masină si n-am nici puterea să merg să le găsesc. Visul era asa: un stol de gîste s-a ridicat în aer de sub mine, ca si cînd ar fi curs de jos în sus, una după alta, cinci după cinci, zece după zece, pînă cînd cenusiul din apă s-a mutat pe cer.
Zburam si eu deci!? Gîstele erau frumoase dar le simțeam periculoase. Se ridicau din ce în ce mai sus, încît urmărindu-le îmi dădeau amețeală. Gîgîitul lor era asurzitor. Era un vacarm ce venea de jos si de sus, cam cum va fi la sfîrsitul lumii. Ba aveam chiar senzația că mă ating, că în curînd or să mă zgîrie. Si a fost chiar mai rău: una din ele a virat spre mine si m-a muscat de mînă. M-a muscat si a zburat rîzînd. Atunci i-am văzut dinții. Dinții? Vai! Vai! Mi-a dat gripă păsărească! Am să mor! Asa strigam si mă simțeam căzînd spre apă, spre pămînt, spre undeva. Si slavă Domnului, m-am trezit. Cîinele vecinilor scheuna pe pridvorul din spate. Scheuna de frig, nu ca mine de frică. N-am mai adormit pentru o vreme pentru că oricînd as fi închis ochii, mă invadau din nou aceleasi imagini: gîste vîjîind în fața mea în sus, în jos, negre si cenusii, înfricosător de agile, mai mult un roi decît un stol. Un roi drăcesc ce făcea ca tot văzduhul să duhnească a rău.
Cum mă pricopsisem cu cosmarul ăsta, cred că e de înțeles.
Păsările, cele mai interesante vietăți din cîte a făcut Dumnezeu sau din toate cîte au iesit după ultimul Big Bang, au ajuns să ne provoace panică nu pentru că ne vor ataca cum si-a imaginat Hichcock, ci pentru că bolnave fiind, ne vor îmbolnăvi mortal pe noi. Vinovați însă sîntem noi oamenii, vietăți neastîmpărate si perfide care ne-am înmulțit în dauna celorlalte ca să avem cum să stricăm totul.
Mai tîrziu, spre mijlocul zilei, m-am dus ca altă dată de atîtea ori spre lacul Ontario.
In contra luminii soarelui, privindu-l, strălucea în milioane de briliante. Inspre marginile privirii mele era albastru-cenusiu, ca ochii lui Ileana Cosînzeana. Spre surprinderea mea n-am găsit cu privirea nici o gîscă. Se mutaseră cu toate în visul meu? Doar cîteva rațe se fandoseau ici-colo.
Trăiască Dumnezeu! mi-am zis. El a făcut rațele, gîstele, lacul si pe noi oamenii mai la sfîrsit. Dacă o fi scăpătat undeva, cum e posibil de altfel, atîta vreme cît toate, dar toate-toate sînt relative, atunci ce nu I-a iesit tocmai bine e omul, făcut la sfîrsit, mai la oboseală. Dacă nu gresesc prea tare, o să vedeți (care mai apucați) că n-o să treacă mult si o să bage si El de seamă, chiar dacă e atît de ocupat cu cîte si mai cîte. Atunci o să refacă lumea păsărească si alte stricăciuni făcute de noi. Dar dacă o să vadă că am stricat chiar totul o să facă alții si în locul nostru. Si bineînțeles că atunci cînd faci a doua oară, faci mai bine. Cei noi, îmi închipui că nu vor mai fi atît de destepți ca noi, căci după cum se vede nu era nevoie, dar vor avea simțurile mai dezvoltate. Adică nu vor mai fi atît de nesimțiți.
|
Viorel Neacsu 3/11/2006 |
Contact: |
|
|
