Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Criticul de film Alex. Leo Serban



„M-as fi bucurat sa traiesc intr-o tara in care celebra sa fie Oana Pellea, nu Gigi Becali“

De ce tocmai film, domnule Serban? Cum de nu v-ati orientat spre zone mai mediatizate ale presei de la noi? Analist politic, de exemplu...

Pentru ca nu ma pricep si, oricum, exista destui analisti politici... Nu mi-am propus neaparat sa ma pozitionez cumva pe piata media. Pur si simplu, fac ceea ce mi-a placut dintotdeauna, si anume sa scriu despre arta mea preferata, filmul.

Este o provocare pe care ati acceptat-o inca de mic?

Ooo, chiar din copilarie, nu! Sigur ca vedeam filme atunci, dar nu ma gindeam ca o sa ajung sa scriu despre cinema. Eram un spectator obisnuit. Tin minte ca ma duceam impreuna cu bunica mea, care era o mare cinefila si cunostea toti actorii hollywoodieni. Primele mele contacte erau cumva bruiate, trebuie sa spun, pentru ca bunica mea, pentru a-mi proteja inocenta in ale filmului, si mai ales fata de violenta de pe ecran, de cite ori murea un personaj dintr-un western, de exemplu, ma tragea de mineca si-mi zicea: „Nu e adevarat, e doar in film!“. Astfel am deprins, probabil, rudimentele acestei schizofrenii: lucrurile pe care le vezi pe ecran sint si, in aceeasi masura, nu sint reale.

Bunica dumneavoastra era deci un fel de CNA de astazi...

Ha! Ha! Presupun ca se poate spune si asa. Bunica mea era, sa-i spun, un „CNA domestic“... Mai simpatic, dar la fel de vigilent!

A fost vreun regizor care v-a marcat?

In copilarie, nu, pentru ca, probabil, nimeni in copilarie nu se gindeste la regizor, ci ia filmul ca atare, este interesat de actori, de ce se intimpla de-a lungul povestii. Dar am un regizor care m-a impresionat mult, prin adolescenta, cind mi-am dat seama ca rezonez foarte bine cu ceea ce propune el. Si acel regizor se numeste Alfred Hitchcock.

Va adresez o intrebare cuprinzatoare cit o tema de doctorat: ati putea face o comparatie intre filmologia romaneasca de astazi si cea de dinainte de 1990?

Sigur, se poate face un bilant. De altfel, am si realizat recent lucrul acesta, pentru o revista a Muzeului Taranului Roman, care se cheama „Martor“. Asta a fost tema, intrebarea: „Ce s-a intimplat in filmul romanesc dupa 1990?“. E clar ca s-a intimplat ceva fundamental: cinematograful romanesc al ultimilor 15 ani nu mai seamana cu ceea ce a fost inainte. Asta nu inseamna ca inainte de 1989 toate peliculele romanesti au fost slabe. Nici vorba de asa ceva! Exista citeva virfuri, incepind de la clasicul Padurea spinzuratilor – un film care, dupa canoanele de astazi, pare prea lung, dar care are citeva momente regizorale memorabile...

Astfel, si Pasarile lui Hitchcock, de care pomeneati, pot fi considerate azi „invechite“...

Sigur ca da! Pentru ca asta este esenta cinematografului, se innoieste cu fiece noua generatie. De exemplu, astazi au aparut in cinema aceste efecte digitale, care pe mine ma cam sperie. Dar, revenind la cinematograful de dinainte de 1990, exista citeva virfuri: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Iacob al lui Mircea Daneliuc sau Proba de microfon al aceluiasi – care a fost, pentru mine, un prim contact cu un anumit tip de cinema, foarte direct, foarte viu, foarte aproape de realitatea de atunci. Ce s-a intimplat „dupa“ nu mai seamana sau, daca vreti, seamana doar cu aceste doua filme amintite: Reconstituirea si Proba de microfon. Mi se pare benefica pentru cinematograful romanesc aceasta ruptura de un anumit tip de cinema, care era estetizant, care cuprindea in general ecranizari...

Era pentru un public mai citit cinematograful de dinainte? Asta spuneti, indirect?

E ceva adevar in chestia asta, dar m-as feri sa o spun atit de transant. Era un public mai interesat de ceea ce inseamna CINEMA, cu majuscule. Acuma nu mai vorbim despre „public“, ci despre „publicuri“. Acesta este un truism la moda, dar, ca orice truism, trebuie repetat... Ce se intimpla astazi? Se produce aceasta ruptura si pentru ca exista publicuri mult mai variate. Exista un public tinar, avid de noutate, este cert, si acesta nu mai rezoneaza la un anumit tip de cinema. Si nu e vorba aici numai de cinematograful romanesc, care – s-o spunem pe sleau! – nu este un virf al cinematografului mondial; nu mai rezoneaza cu o anumita durata, cu planurile lungi. Ingmar Bergman, de pilda, este pierdut pentru tinara generatie. Dar asta nu face decit sa mi-l faca si mai drag si sa rezonez cu bunul meu coleg, Radu Cosasu, care, recent, mi-a spus ca, revazind Scene din viata conjugala, a fost absolut devastat de adevarul acestui film. Trebuie spus aici un lucru, cumva neplacut pentru tinara generatie: pentru a intelege anumite filme, iti trebuie o anumita experienta de viata. Nu e vorba numai despre experienta de cinefil; aceasta sigur ca este importanta pentru a valoriza. Dar pentru a intelege relatiile, mai ales din filmele amintite, iti trebuie o anumita profunzime a intelegerii vietii, pe care nu o capeti decit in timp. Nu poti ca la cincisprezece ani sa intelegi filme ca Fragii salbatici sau ca Persona, de pilda.

Pe de alta parte, de ce filmele semnate de Sergiu Nicolaescu „prind“ la publicul nostru?

Sint filme usoare, ale unui public pentru care cinematograful inseamna exact si nimic mai mult decit acest tip de filme. Si nu e vorba aici despre filmele de gen, nu am aceasta prejudecata a genurilor majore si a genurilor minore. Eu cred ca un cinefil este cel interesat in mod egal de toate genurile, pentru ca in toate exista si virfuri, si rateuri. E vorba despre faptul ca aceste filme ale lui Sergiu Nicolaescu ofereau la vremea respectiva – si, iata!, o mai fac si astazi, ceea ce ne pune niste intrebari privitoare la evolutia societatii noastre – un soi de divertisment facil unui public care nu cerea mai mult. Ca acestea erau facute pentru a distrage atentia, da, e adevarat, dar eu cred ca asemenea filme isi vor gasi intotdeauna un public, pentru ca vor exista intotdeauna oameni care nu tin sa fie la zi cu tot ceea ce se face in cinema. Iar eu as disocia aici intre publicul de telenovele sau publicul de televiziuni – nu stiu de ce, pentru mine, televiziunea a devenit sinonima cu telenovela – si publicul interesat de cinema, care trebuie luat ca o arta. Desi cinematograful este arta cea mai populara, la noi, in mod paradoxal, el se afla la margine. Este privit cu o anumita condescendenta de catre cei care sint „ierarhii“ culturii romanesti, pentru ca, spun din nou un truism, cultura noastra este literarocentrica: literatura este in virful piramidei din centrul cercului, iar celelalte arte graviteaza in jurul ei.

O alta problema care a marcat cinematografia romaneasca si o afecteaza chiar si astazi: dialogurile proaste, seci, false – si as mai putea gasi o mie de adjective care sa ilustreze acest fapt. Ce se intimpla, domnule Serban? Nu avem scenaristi buni, nu au iesit la suprafata? Cind apar doua personaje intr-un film romanesc, traiesc cu sentimentul ca acestea sint desprinse mai curind dintr-o nuvela SF, decit din realitatea cotidiana...

In orice caz, nu sint desprinse din viata reala. Nu stiu daca sint science-fiction neaparat... Ar fi bine sa fie science-fiction! Problema este, intr-adevar, ca scenariile filmelor noastre sint moarte din fasa. Nu vorbesc despre citeva exceptii aici, ci despre faptul ca noi nu am avut o scoala de scenaristi de nivel competitiv. S-a mers foarte mult pe ecranizari, care, uneori, erau onorabile. Trebuie spus ca nu am avut virfuri, dar au fost unii scenaristi talentati. De exemplu, Titus Popovici. Erau scenaristi care prestau la comanda casei de productie si produceau asemenea scenarii. E adevarat insa ca, daca ne referim la filmele de asa-zisa „actualitate“ ale acelor ani, scenariile erau clar grevate de cenzura si de autocenzura. Era evident ca un scenarist, pentru a avea o sansa, era obligat sa internalizeze ideea ca nu tot ceea ce trebuia spus putea fi spus. Si atunci, astazi, toate acele filme par false! Adevarul nu era spus pina la capat. Si nu e vorba ca nu se injura in acele filme...

Tocmai, acum s-a ajuns in extrema cealalta!

Da, poate ca este o falsitate, ca orice extrema, dar si o fatalitate, pentru ca trebuie inteles mecanismul natural a ceea ce s-a intimplat. Dupa o perioada de restrictie totala, s-a trecut in relaxare totala. Faptul ca exista acest limbaj in filmele noastre de astazi mi se pare un lucru firesc. Regret excesele, dar mai bine cu, decit fara ele!

Cum s-ar fi scris filmografia noastra, daca tinerii regizori de astazi ar fi aparut in urma cu treizeci de ani?

Acum trebuie sa facem, intr-adevar, un exercitiu SF... Noi am avut niste momente prielnice. Un virf al cinematografului romanesc este, cum ziceam, Reconstituirea. Or, dupa acest moment a urmat un desert, o seceta de filme din partea lui Lucian Pintilie, din motive de cenzura. Ma gindesc totusi ce s-ar fi intimplat daca, dupa Reconstituirea, Pintilie ar fi fost lasat sa faca filme in Romania (a mai facut De ce trag clopotele, Mitica?, dar acela a fost un film cu si mai mari probleme!). Au venit ulterior regizori din generatiile mai tinere, Tatos sau Daneliuc, care au reusit uneori sa propuna filme adevarate, chiar in conditiile acelea vitrege. Nu sint filme suta la suta adevarate, dar rezista. Ne dam seama ca anumite lucruri nu puteau fi spuse, dar, in ciuda acestui fapt, ele respira in continuare un anumit firesc. Nu erau facute in absenta cenzurii, dar reuseau, cu gratie, sa treaca prin acele furci ale ei.

Revin la intrebarea initiala si introduc si un raspuns: am fi fost competitivi astazi, daca...

...Asta e clar! Sigur ca da! Dar este si o evolutie naturala a cinematografului. Nu cred ca un film precum Moartea domnului Lazarescu ar fi putut fi facut acum 20-30 de ani. Nu imi dau seama cum ar fi fost sa fie asa. In orice caz, sintem undeva in urma, si nu pe harta cinematografiei mondiale. Cum spunea si Peter Greenaway recent, nu existam in acest teritoriu; multa lume s-a indignat, dar el spunea, de fapt, un adevar. Aceste filme au venit si la momentul potrivit. Revin la filmul lui Cristi Puiu, care este exemplul cel mai eclatant de recunoastere internationala din ultima vreme, de performanta, pentru ca asistam la o cvasiunanimitate a publicului si a criticii din afara, ceea ce ar trebui poate sa-i puna pe ginduri pe cei care cred ca se pricep la toate. Recunosc ca sint destul de iritat sa vad o reactie de respingere a acestei performante, din partea unor oameni care cred ca se pricep la cinema, dar care, dupa parerea mea, au ramas in urma. Asta nu neaparat pentru ca trebuie sa fim in pas cu ce se vrea afara – asta a fost unul dintre reprosuri: „Puiu a facut un film pe gustul festivalurilor, al celor din afara, care vor exotism“. Nu e deloc vorba despre asa ceva, si eu m-as bucura foarte mult ca acesta sa fie primul film romanesc „shortlistat“ la Oscaruri.

De ce joaca actorii romani in telenovele si in reclame la absorbante? O sa spuneti „pentru bani“, dar as vrea un raspuns mai putin laconic...

Mai putin laconic? Pentru bani, pentru bani, pentru bani!

Mai este o problema, care a mai fost discutata. Actorii romani nu prea au in ce sa mai joace. Noi nu avem clar diferentiata scoala de teatru de scoala de film, ceea ce, pina la urma, se dovedeste o mana cereasca. Daca ei ar fi fost facuti numai pentru film, ar fi murit de foame. Ei cumva naveteaza intre teatru si film si, cind nu au roluri nici intr-o parte, nici in alta, se duc inspre telenovele si reclame. Nu mi se pare un lucru scandalos. In fond, ei isi fac meseria, iar tu nu esti obligat sa te uiti, daca nu-ti plac. Inteleg situatia in care sint... S-o spunem p-aia dreapta: poti sa faci si roluri foarte OK in telenovele. Pina la urma, asta conteaza. Eu nu ma uit la telenovele, dar am prins, recent, pe un post, o asemenea productie in care aparea Oana Pellea, una dintre marile noastre actrite. Si, din cite am vazut, isi onora profesiunea, facea un rol credibil, cu talentul pe care i-l stim.

Telenovelele exista si sint un tip de productie de televiziune strict codificata, care trebuie luata ca atare. In fond, exista si o literatura supercomerciala. Eu am citit, si-o recunosc fara sa-mi fie rusine, Codul lui Da Vinci. Cartea e scrisa, intr-adevar, precar, dar, dupa primele 50 de pagini, cind imi venea sa dau cu ea de pamint, am continuat si m-a pasionat, pentru ca pune foarte multe probleme despre ceea ce mai este astazi religia.

Nu facem, de multe ori, mai mult tam-tam in aceasta zona a filmului, o galagie care este nejustificata prin comparatie cu cit se produce in aceasta zona a artei? Ma gindesc, iata, numai la scandalurile periodice ale scenariilor nominalizate la concursurile Centrului National al Cinematografiei.

Este o mare problema, nu stiu cum se va iesi din ea. Probabil ca sintem condamnati la aceste certuri perpetue, atit timp cit sistemul nu functioneaza. Si probabil ca nici nu va functiona prea curind, din „enspe“ motive, pe care n-avem timp sa le mai enumar acum. Dar este clar ca din aceasta comisie nu pot face parte cei care sint implicati direct sau indirect in proiecte! Asta e de bun-simt. Acuma, sigur, o sa-mi spuneti ca cinemaul e o lume mica, imposibil sa nu fii intr-o anumita relatie cu X sau cu Y...

...un amendament: o lume mica, in care toata lumea uraste pe toata lumea.

Dar oare se intimpla altfel in alte „lumi“? Din pacate, asta este o realitate si trebuie sa traim cu ea – sau, daca vreti, sa murim cu ea de git! Revenind la acele comisii despre care vorbeam: nu vreau sa ma dau exemplu de ce nu am acceptat, dar, dincolo de motive pe care le puteti banui (la cit e de citit, si mai ales la cit de proaste sint unele scenarii, nici o plata nu e suficienta...), nu am acceptat dintr-o ratiune foarte simpla: nu-mi place sa citesc scenarii. Recunosc ca ma plictisesc, pentru ca trebuie sa imi imaginez de fiecare data cum ar arata chestia asta, iar in momentul in care as vedea produsul finit, mi-as da seama ca nu e asa cum mi-am imaginat. Un scenariu, oricit de bine scris, nu este nici literatura, nici film. E ceva intre. Un scenariu este o struto-camila, iar pe mine nu ma satisface chestia asta. Dar trebuie sa existe, evident, oameni de meserie in aceasta comisie si fiecare trebuie sa fie onest in job-ul pentru care este platit. Pentru ca este totusi platit!

Cum comentati procesul intentat de catre Oana Pellea celebrului Gigi Becali?

M-as fi bucurat sa traiesc intr-o tara in care celebra sa fie Oana Pellea, nu Gigi Becali. Dincolo de acest raspuns sibilinic, mi se pare absolut firesc ca, la fel ca in orice stat civilizat din Occident, sa existe astfel de procese. Evident ca, atunci cind cineva preia niste imagini dintr-un film, acel cineva trebuie sa plateasca. Cu atit mai mult cu cit este vorba despre reclama. Pentru ca, pina la urma, campania electorala este o forma de reclama, in cazul de fata, pentru personajul Gigi Becali. Eu am urmarit ce a declarat Becali, e foarte incurcata situatia, pina la urma nu mai intelegi nimic – de fapt, e foarte greu sa intelegi ce spune Gigi Becali... Dar, daca am priceput eu bine, rezulta ca el ar fi platit o anumita suma lui Sergiu Nicolaescu, care acum neaga acest lucru, prin intermediul lui Ioan Carmazan... Si iata cum ne intoarcem iarasi la mafia din cinematografie, in care si Carmazan, si Nicolaescu au fost la un moment dat citati. E o afacere tulbure, in care eu o sustin pe Oana Pellea, pentru ca mi se pare firesc sa apere imaginea tatalui ei si sa aiba dreptul de a cere copyright pentru acele imagini.

Este, in definitiv, vorba despre o poveste cu aroma romaneasca suta la suta. In final, va lansez o provocare: in cit timp vom putea vorbi despre primul film romanesc cistigator al unei sectiuni la Oscar?

Ma feresc sa fac predictii, dar, daca un film romanesc va cistiga la Oscar, as fi, desigur, cit se poate de fericit. Pina la urma insa cred ca trebuie sa iesim din aceasta obsesie foarte provinciala: „Sa avem si noi Oscarul nostru! Sa avem si noi Nobelul nostru!“. Sigur ca e de inteles aceasta obsesie, dar poate ca recunoasterea va veni in momentul in care vom fi mai putin incrincenati in a dori un lucru. In fond, nu ia „Romania“ acel premiu – oricare ar fi el –, ci autorul respectiv! In arta nu e ca la fotbal, sint performante individuale, si eu zic ca e preferabil asa.

N.O, Interviu preluat prin amabilitatea Suplimentului de Cultura





Interviu de Alexandru Savitescu    1/14/2006


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian