Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Interviu cu scriitorul Mihai Sin



Notită bibliografică:
Mihai Sin a publicat următoarele volume: Asteptând în liniste, povestiri (1973); Viata la o margine de sosea, roman (1975); Bate si ti se va deschide, roman (1978); Terasa, povestiri (1979); Ierarhii, roman (1981); Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică (1983); Schimbarea la fată, roman (1985); Rame si destin, proză scurtă (1989). După 1990, a publicat romanul în 2 volume: Quo vadis, Domine si Marea miză – teză de doctorat.

MIHAI SIN: „AM AVUT DESTULE ”HIATUS”-URI ÎN ISTORIA SI CULTURA NOASTRĂ, PROVOCATE DE ALTII, SI NU VĂD DE CE AM MAI FABRICA SI NOI ALTELE.”

Dumitru Hurubă: -Stimate Domnule MIHAI SIN, vă numărati printre putinii scriitori importanti ai literaturii române care au reusit să traverseze cu bine „momentul ’89”, publicând în ultimii ani un roman în 2 volume – „Quo vadis, Domine ?”. Sunteti multumit ?
Mihai Sin: -Am avut si momente de multumire scriind acest roman si văzându-l încheiat. L-am scris în împrejurări deosebite pentru mine, ca si cum ar fi trebuit neapărat să-l scriu, având de îndeplinit un fel de „datorie” fată de cine, fată de ce, e mai greu de spus. Si poate ar suna prea patetic, poate chiar „grandilocvent” pentru vremurile noastre atât de pragmatice si, în bună măsură, bicisnice. „Multumirea”, atâta câtă o fi fost, a alternat sau în anumite situatii a fost coplesită de stări de îngrijorare, neliniste sau chiar consternare, privind starea literaturii de la noi, dar nu doar de la noi. Dar sunt multumit si pentru că n-a trebuit să mă „schimb”, cum au făcut-o destui.
D.H.-Vom reveni, cu îngăduinta dumneavoastră, la acest roman putin mai încolo…Spuneti-mi acum, vă rog, cum se vede productia de carte românească dinspre Targu-Mures ? În primul rând din punctul de vedere al calitătii. Mă gândesc la puzderia de autori-autorasi, multi nepublicati înainte de 1989…
M.S.-Târgu-Mures e orasul unde am „resedinta”, ca să spun asa, dar atâta tot. Probabil la asta v-ati referit. Nu e câtusi de putin un loc „binecuvântat” din punct de vedere cultural, iar din atâtea altele, probabil si mai putin. Altfel, cred că de pretutindeni se vede acelasi lucru: multă confuzie, productie de carte incredibil de inegală, cărti demne de toată stima „sufocate” de „hibrizi” bizari, fără nici o valoare. Mă rog, e treaba fiecăruia să-si cheltuiască banii cum vrea, dacă tine cu orice pret să-si vadă numele pe o copertă. „Dacă asa vrea muschii lui” – ca să citez această expresie „enormă”, care a apărut în ultima vreme, parcă special pentru perioada aceasta. Sau o fi mai veche si eu am receptat-o târziu ?! Si asta se poate. În orice caz, cei mai multi dintre cei ce-ar trebui să facă o anumită ordine si în „productia de carte românească”, cum bine i-ati spus, se pare că au alte treburi: se admiră în oglinzi si scot gemete de plăcere, iar din când în când tipă unii spre altii, adică, mai la modă spus, „colocviază”, cât sunt de frumosi si de destepti. Cu sigurantă că trebuie îndurate si astea, dar nu e deloc usor…
D.H.:-Credeti că e un câstig sau o pierdere pentru scriitor dacă el devine persoană publică ?
M.S.:-Cândva, pretutindeni în lume, în perioade faste pentru literatură, cred că a fi „persoană publică” insemna pentru un scriitor un câstig chiar si atunci când unii n-au suportat „povara” notorietătii, dar asta e altă problemă. Din păcate, acum problema se pune altfel: mai poate fi scriitorul „persoană publică”, din moment ce aproape nu mai are public ? Cum spuneam acum vreo doi ani (la un colocviu!), scriitorii au ajuns să se citească doar între ei, si asta în cel mai bun caz. „Publicul” a fost atras si cucerit de alte „domenii”, ca si de tot felul de „scriitori” care oferă în portii considerabile „dulceturi”, „otrăvuri”, false probleme si mai ales „nici o problemă”, texte de „mestecat”, precum chewing- gum-ul, de pildă.
D.H.: -Ati făcut parte din extraordinarul grup de scriitori care a început să editeze la Targu-Mures, seria nouă a revistei „Vatra” – cea mai importantă revistă de cultură editată în provincie… Sunteti dispus să vorbiti putin despre ea ? Ce a însemnat pentru dumneavoastră, pentru ardeleni si pentru scriitorimea română în general ?
M.S.: -Au fost destule „voci” (neoficiale, desigur, pentru că cele oficiale, dintotdeauna…) care au sustinut, în anumite momente, că „Vatra” a fost cea mai bună revistă din tară, nu doar din „provincie”. Noi n-am avut „complexe provinciale”. Dimpotrivă, „am dat tonul” nu o dată, iar în privinta „rezistentei” culturale, literare si chiar politice, cred că într-adevăr meritele revistei au fost foarte mari. Dar ce-as putea să vă spun acum în plus ? Adevărul e că nu sunt deloc „dispus”, n-am nici un chef să vorbesc despre „Vatra”. Multe lucruri au fost deja uitate, minimalizate, falsificate. Teritoriul a fost repede cucerit, cum se întâmplă întotdeauna, de insi care-si arogă tot felul de merite, „se lustruiesc pe sine”, emit ineptii, unii detestând „echipa” si „revista în epocă”. Ce poti să le faci ? Trebuie lăsati în pace, sunt de neoprit în demersurile de a se „nemuri”. Dar tăcerea este mai potrivită, totusi, decât aceste tentative de „istorie literară” falsificată si îngrozitor de măruntă. Încerc să nu-mi bat capul cu astfel de „probleme”. Oricum, nu le-as face fată.
D.H.: -Acceptati ideea că în momentul de fată literatura si cultura seamănă cu o apă tulbure în care, rar, mai pătrunde câte un suvoi de limpezime ? Credeti că aceasta ar fi „normalul”, sau un „normal” ?
M.S.: -Accept în întregime ideea. Si o fi „normal” să se întâmple astfel, din moment ce, de multă vreme, „anormalul” face parte din vietile noastre, din „normalitatea” noastră.
D.H.: -Sunteti de acord să ne întoarcem putin în timp si să-mi vorbiti despre romanul dumneavoastră Schimbarea la fată ? Ideea acestei întrebări este legată de faptul că, îmi amintesc foarte bine, în ziarul „Scînteia” a apărut atunci un comentariu nesemnat, extrem de dur la adresa cărtii. Vi se aduceau, între altele, acuzatii de pornografie, vulgarităti etc. Stiti sau bănuiti care a fost cauza reală a atacului si cine NU a semnat materialul respectiv ?
M.S.: -Consider si azi că Schimbarea la fată e un roman profund protestatar. L-am scris cu o mânie rece si cu o exasperare controlată, cel putin asa îmi amintesc, si nu „sopârle” sau tot felul de „găselnite” au provocat reactiile amintite (si încă altele), ci întreaga substantă a cărtii. Printre altele, cred că a iritat în mod deosebit un capitol, să-i spun „eseistic”, despre „micul sef” si despre ascensiunea lui Hitler la putere. Dar nu Hitler, ci Ceausescu a fost tinta mea reală, iar acest lucru a fost observat de către „vigilentii de serviciu”. Cum însă nu se putea spune pe fată că Seful, Tovarăsul a fost astfel „zugrăvit” într-o carte (prea multi ar fi trebuit să plătească lipsa de vigilentă înainte de aparitie!), s-a găsit solutia cu „pornografia”, „vulgarităti de limbaj” etc. E ciudat că, după atâta timp, nimeni din cei „responsabili” atunci, la „Scînteia” sau la Sectia de presă a CC, nu îndrăzneste să dea la o parte „vălul” anonimatului. Da, eu cred că stiu cine a scris acel articol. Dar nu am suficiente probe ca să fac public acel nume. Si chiar dacă as avea, n-am nici o dorintă de „răzbunare”. Ar fi doar un fapt de istorie literară si, poate, un motiv în plus de a-l împiedica pe acel autor să mai comită alte si alte „mizerii”, cu altă mască, în vremurile noastre. Desi, cine si ce îl poate opri pe „tipul abject” din actiune? Până la urmă, poate că totusi careva dintre cei implicati va vorbi, doar s-au făcut atâta alte „dezvăluiri”, mult mai importante, nu-i asa ?! Dar am serioase rezerve. De obicei, genul acesta de indivizi dezvăluie doar ceea ce le convine.
D.H.: -Revenind la noul val de scriitori: considerati că ei sunt comentati corespunzător de critica literară ? Si, oarecum în context: ce părere aveti despre grupuri si partizanate literare ?
M.S.: -Dacă există un „nou val”, n-am nici o îndoială că nici ei, ca si cei mai „vechi”, nu sunt tratati si comentati corespunzător. Despre „grupuri” si „partizanate literare”, ce pot să vă spun ? E o realitate pe care o cunosc si pe care încerc de o viată s-o iau ca atare sau s-o ignor. Uneori, reusesc, alteori mai putin. E mult, infinit mai greu să fii „izolat”. Asta irită, as zice chiar că „întărâtă”. Altfel, n-ai ce-i face, există oameni care asa vor ei să-si ducă traiul sau nici nu pot altfel: în grupuri, în cete, uneori chiar în haite. Si, fireste, nu e vorba doar de scriitori.
D.H.: -Unii scriitori vorbesc despre model-modele… Ati avut, sau aveti ? Vă convine să se spună despre dumneavoastră că scrieti ca… ?
M.S.: -Că-mi convine sau nu, s-au făcut destule asociatii între proza mea si a altor scriitori, mai ales de pe alte meleaguri. Alteori s-au făcut asociatii si cu viziunea unor regizori-cineasti. În general, pot spune că aceste comparatii n-au fost excesive si rareori le-am considerat „nefericite”. Dar „modele” n-am avut. M-am ferit încă de la început de asa ceva, aproape programatic. Am încercat să-mi ascult propria voce si să „interpretez” substanta pe care o am, atâta câtă e.
D.H.:-Nu puteti fi înregimentat doar în esalonul „romancier”, pentru că ati scris si proză scurtă si eseu… Altceva ? De exemplu teatru, poezie… În orice caz, ce loc ocupă în sufletul dumneavoastră alte genuri literare decât romanul ?
M.S.: -N-am scris teatru, cu exceptia unei piese pentru copii, pe care am scris-o de fapt de dragul fiicei mele, Mihaela. Am scris cândva si un fel de poeme, mai bine-zis niste „notatii” ce se doreau foarte lapidare, „seci”, si în care poezia trebuia să fi fost „comprimată”, pana la dramatism sau tragic. Dar stiam că nu pot fi poet, ci doar prozator, iar acele încercări tineau mai degrabă de experientele prozatorului. Marea poezie – pentru care îmi place să cred că am „antene” s-o receptez – mă tulbură, mă răvăseste, si nu mă hotărăsc prea usor să mă las pradă unor astfel de stări. Îmi place de asemenea proza scurtă, si ani de zile am încercat chiar s-o sustin si altfel, practicând-o, sau scriind mici eseuri, „note”, încurajând autori ale căror texte mă entuziasmau, dar care erau prea putini sau deloc băgati în seamă de către critica vremii. Asta a fost în perioada mea de „activism literar”, când m-am risipit în tot felul de „cauze” mai mult sau mai putin pierdute. Dar n-o regret si pretuirea si respectul fată de acei scriitori au rămas intacte, iar în unele cazuri au sporit de-a lungul anilor.
D.H.: -Vă oboseste scrisul sau vă dă o senzatie de bine si chiar de relaxare ?
M.S.: -„Senzatia de bine” apare, într-adevăr, uneori, când sunt cu adevărat multumit. Dar „oboseala” înseamnă cel mai adesea „epuizare”, „sfârseală”, chiar un fel „convalescentă” prelungită în care am intrat, de pildă, aproape de fiecare dată când am pus punctul final la o carte. Mai sunt însă atâtea alte stări, atâtea alte trăiri, complicate, complexe, încâlcite sau chiar confuze pe care ti le oferă scrisul… Pentru a le descrie, pentru a le mărturisi, e necesară, probabil, o altă carte si o anumită motivatie. Unii au si făcut-o, scriind un fel de „jurnal” despre cum a mers lucrul la un roman, de pildă. Sincer să fiu, n-am simtit niciodată nevoia să o fac si nici nu-i prea văd rostul. Asa cum mi-e greu să-i înteleg pe cei ce afirmă cu nonsalantă că scriu „cu plăcere” si că „se destind” sau „se relaxează” scriind. Dar asta e treaba fiecăruia într-un domeniu atât de manifest subiectiv.
D.H.: -Urâti eroii negativi pentru a-i face cât mai… negativi ?
M.S.: -Interesantă întrebare… M-am ferit întotdeauna, la început, probabil, instinctiv, să-i urăsc pe eroii „negativi” chiar când sunt foarte negativi. Asta ar presupune pe plan artistic si o deformare, o îngrosare a „tuselor”, aparitia unor „malformatii”. Stiu că am avut un moment de multumire când, în urmă cu ani, un critic important a scris că la mine se manifestă o nevoie de întelegere a lumii pe care o descriu, chiar si atunci când anumite aspecte sunt detestabile. Într-adevăr, acesta mi se pare a fi un lucru esential, pe care încerc să-l fac si uneori se pare că am reusit: să înteleg.
D.H.: -Cât de normală vi se pare implicarea unor scriitorti în viata politică ? V-as da trei exemple: Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Octavian Paler. Ce credeti ? Au câstigat ei ? Am câstigat noi ? Am câstigat cu totii sau a fost o pierdere generală: cultură, literatură, scriitori, cititori, pierzând si ei ca politicieni ?
M.S.: -Implicarea unor scriitori în viata politică mi se pare cât se poate de normală. Unora politica li se potriveste, altora nu. E o chestiune ce tine de temperament, de „structură”, de ambitii, de himere chiar, si încă de atâtea altele… Spre politică se poate veni dinspre diferite profesii, asa că de ce n-ar fi tentati si scriitorii ? De ce nu prea reusesc scriitorii în politică, asta e altă poveste si am încercat s-o explic într-un recent interviu publicat în „Luceafărul”. Fată de scriitori, „ceilalti” au o suspiciune în plus, ca si ceva mai multe prejudecăti. În privinta „pierderilor” si „câstigurilor”, mi se pare că nu e vorba de nici o „pierdere” si de nici un „câstig”. Pur si simplu se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.
D.H.: -Înainte de ’89 se vorbea despre „realism socialist”, acum s-ar putea vorbi despre un realism al economiei de piată, evident în literatură ?
M.S.: -„Realism al economiei de piată”… Da, se poate spune si asa… Există, fireste, o „literatură de consum”. Ea nu trebuie să fie neapărat proastă si mizerabila, după cum, extrem de rar, se mai poate vorbi si de „artă”. Scriitorul occidental cunoaste de la început „regula jocului”, în timp ce noi abia acum simtim pe pielea noastră anumite lucruri ce tin de duritatea „pietii”. În Occident, „arta” (nici ea întotdeauna autentică) s-a refugiat într-un fel de spatii privilegiate (există un canal Tv „Arte”, nu-i asa ?), „ocrotite” (cum ar fi „campus”-urile universitare), dacă nu cumva în „rezervatii”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate si n-as vrea să le „expediez”, vulgarizându-le.
D.H.: -Cum colaborează un scriitor de talia dumneavoastră cu editurile în momentul de fată ?
M.S.: -Prost. Chiar foarte prost. Am avut deja experiente „nefericite” cu editurile cu care am colaborat, ba chiar, din anumite puncte de vedere, detestabile. Dar să vă povestesc o întâmplare: am parcurs o perioadă deloc scurtă si usoară, căutând o editură care să-mi publice, în conditii „reciproc avantajoase” volumul al doilea al romanului Quo vadis, Domine ? La un moment dat, am ajuns în fata unui domn de la o editură „bine situată” ca să zic asa. Îl consideram un distins intelectual. Ei, bine, m-a refuzat, invocând anumite pretexte (că nu vrea să se amestece într-un anumit „conflict” etc.), dar nu asta era important, refuzul lui fiind previzibil: mi-a spus, printre altele, că „autorii” nu mai sunt acum în situatia de a avea anumite „pretentii”, acum regulile s-au schimbat, sunt total la mâna editorilor. Si am simtit în vocea si în toată atitudinea lui o satisfactie joasă, aproape ciocoiască, în care el, din spatele unui birou, putea „strivi” până si „un scriitor de talia mea” (ca să vă reiau expresia). Am avut senzatia că un fătălău credea că devenise, în sfârsit, „bărbat”. Acum era momentul! Si specia asta nu e deloc rară, vă rog să mă credeti. Sau altă întâmplare, căci, vedeti, ne lipsesc multe, dar de „epică” nu ducem lipsă: văzusem la TV. o emisiune în care, printre alti invitati, era si un tânăr director de editură ale căror idei mi se păruseră interesante. I-am dat un telefon, prezentându-mă, adăugând că nu stiu dacă numele meu îi spune ceva. „Nu”, mi-a răspuns ritos si „important”. Am convenit o întâlnire de principiu, dar stiam că n-o voi mai avea niciodată. Problema nu e că omul nu auzise de mine, că nu citise un rând din cărtile mele. Undeva, dacă l-ar fi interesat literatura română, „câtusi de putin”, ar fi putut întâlni si numele meu într-un ziar, într-o revistă. Deci nu e vorba de orgoliul nostru scriitoricesc, atât cât îl avem fiecare. Dar multi dintre cei intrati recent în „sistemul de carte” (edituri, difuzare, tipografii), nu cunosc absolut nimic din literatura română si vin doar cu o viziune „inginerească” si de „management”. Cel mult, li se pare că literatura română începe odată cu ei. Si nu putini sunt cei ce o dispretuiesc sau chiar o detestă, ceea ce se vede cu ochiul liber. Oricum, e o realitate îngrozitoare si, să recunoastem, din anumite puncte de vedere trebuie să o luăm de la început, alături acesti noi „culturnici”.
D.H.: -Cum vă simtiti după ce ati publicat o nouă carte ?
M.S.: -Asta depinde de carte. De-a lungul anilor m-am simtit „eliberat” sau am simtit o „usurare”, am fost bucuros sau încrezător si nu de putine ori trist, dacă cuvântul acesta mai spune astăzi ceva, si îngrijorat, gândindu-mă la ce mă astepta. Dar dacă situatia celor ce scot cărti, să le spunem asa, căci scriitorii profesionisti văd că e tot mai greu să ne numim, va continua să se înrăutătească, sub toate aspectele, nu e exclus să mă simt stingherit, să multumesc „cu umilintă” la tot mai multă lume „care a contribuit…” sau chiar să mă scuz „pentru deranj”.
D.H.: -Domnule Mihai Sin, ne apropiem de finalul discutiei noastre. Au mai rămas doar câteva lucruri de lămurit… La un moment dat ati făcut parte din diplomatia românească… Cu ce gânduri v-ati implicat si ce a însemnat pentru dumneavoastră, ca om si ca scriitor acest lucru ?
M.S.: -A fost o experientă extrem de interesantă, care a fost posibilă, cum se stie, în urma unei întelegeri intre Uniunea Scriitorilor si Ministerul de Externe, al cărei principal promotor a fost Laurentiu Ulici. Desi am rămas la Tel-Aviv mai putin de un an, timpul petrecut în Tara Sfântă merită cel putin o carte, îmi spun mereu asta si sper să mă ajute Dumnezeu să o si scriu. Dar nu vreau să scriu despre „viata de ambasadă”, ci despre experienta spirituală pe care am trăit-o acolo. Am văzut mult si cred că am înteles multe.
D.H.: -Ce părere aveti despre pătrunderea în literatura română a vulgaritătilor, pornografiei si obscenitătilor de tot felul ? Considerati că asa e normal pentru ca… fiecare pasăre să trăiască sau să moară pe limba ei ?
M.S.: -În ultimii ani, am devenit tot mai „zgârcit” si exigent cu lecturile mele. Deci vă declar cu sinceritate că nu m-am întâlnit cu asa ceva. Dar dacă asa stau lucrurile si sunt convins că „fenomenul” pe care-l semnalati există, atunci ar trebui să intervină si „legea”. Iar dacă ea nu există sau e prea „interpretabilă” si „laxă”, atunci ar trebui să existe, totusi, si alte mijloace de reactie pe care orice societate trebuie să le aibă pentru a se apăra de degradare.
D.H.: -Sunteti de părere că există o delimitare destul de clară între literatura ante si post ’89 ? Sau acest lucru se simte/se va simti doar la o parte dintre scriitori ? Care credeti că sunt acestia ?
M.S.: -Nu mă interesează o astfel de delimitare, nu-mi spune nimic. Cei ce trasează astfel de „frontiere” o fac de obicei din interes, uneori mai obscur decat ne-am putea inchipui. Cum am mai spus, eu n-a trebuit să mă „schimb”. Au apărut scriitori noi (unii dintre ei la vârste venerabile, cu extraordinare cărti de „memorialistică” – dar care reprezintă, cel putin câteva dintre ele, mult mai mult pentru cultura natională), vor mai fi si altii, asa as vrea să fie privite lucrurile, asa mi se pare firesc. Am avut destule „hiatus”-uri în istoria si cultura noastră, provocate de altii, si nu văd de ce ar trebui să mai fabricam si noi altele.
D.H.: -Revenind la Quo vadis, Domine ?, nu mai stiu în ce număr al „României literare” din a doua jumătate a anului trecut, criticul literar Alex Stefănescu a publicat o cronică dură si, mi s-a părut mie, tendentioasă, făcând notă discordantă cu alte comentarii ale altor critici. Ce-ar fi să credeti că există nu-stiu-ce legătură între această cronică si nu chiar atât de vechiul comentariu din „Scînteia” ?
M.S.: -Am răspuns cu întârziere, după câteva luni, acelei „cronici”. Replica mea a fost găzduită de „Luceafărul”. Ce era de spus am spus si cred că ceea ce am afirmat despre acest „personaj” se va adeveri. Dacă nu cumva s-a si adeverit, si am destule semnale că nu putini sunt acei ce s-au convins de aceasta. Altfel, eu mi-am propus să-l las „în plata Domnului”.
D.H.: -Puteti numi câtiva scriitori tineri în care aveti încredere în prezent ?
M.S.: -Adevărul e că nu mai stiu cum stau lucrurile în sectorul „tinerilor scriitori”. Si-apoi, n-am agreat niciodată departajările pe criterii de vârstă.
D.H.: -Domnule Mihai Sin, înainte de a vă multumi pentru participarea la acest dialog, o ultimă si banală întrebare: vom găsi în anul 1997 o carte semnată de dumneavoastră ?
M.S.: -Nu. Mi-ar fi plăcut să scot o carte de publicistică, dar cum eu n-am statut de „lider de opinie” sau de „analist politic” sau de orice alt tip de „vedetă”, nu cred că voi găsi un editor interesat. Si, la urma urmei, ultima mea carte, din motive nu pe deplin elucidate, mai mult n-a fost decât a fost în librării. Asa că nu mai stiu dacă ar fi ceva de regretat. Oricum, trăim sub semnul derizoriului.
Dumitru Hurubă.: -Vă multumesc pentru interviu si vă doresc sănătate, inspiratie si putere de muncă.
Mihai Sin: -Si eu vă multumesc. Doamne-ajută.

P.S. Când dl. Dumitru Hurubă mi-a propus să revăd acest interviu realizat in 1997, aproape că uitasem de el. N-am simtit nevoia să mai schimb ceva (in afara unor firesti corecturi), pentru că cele mai multe din observatiile mele critice mi se pare că au rămas, din păcate, valabile. Răul continuă să se tot lăbărteze, sufocant, peste România, iar cultura si literatura română par a fi tinte predilecte. De pildă, Anonimul ce a scris un articol publicat în „Scînteia”, în care desfiinta, cinic si ticălos, romanul meu „Schimbarea la fată”, si-a continuat netulburat, asa cum prevăzusem, lucrarea sa imbecil-malefică, desigur, sub un „înalt patronaj”.
N.B. Acest interviu a fost realizat în 1997, revăzut si completat în august, 2005. (D.H.).





Dumitru Huruba    8/28/2005


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian