Zodia balanței strâmbe
A treisprezecea zodie dintre cele tălâmbe
în ce mă privește, este a balanței neapărat strâmbe.
oricâtă bucurie aș pune-ntr-un braț,
oricâte doruri nestinse de părinți și de frați,
brațul de care atârnă celelalte pe dos
o ia invariabil în jos.
te adaug, iubire, flic-flacul meu de pe bârnă,
greu cât cuprinde un munte sau deal
și ”dansați, vă rog?” de la debutul de bal,
și, cum să nu, a fost foarte frumos!,
dar brațul de care nimic nu atârnă
o ia invariabil în jos.
îmi vine să urlu de necaz și de ciudă,
puțin îmi mai trebuie să merg pân’la capăt –
bobul de piatră al celui ce-asudă,
binețea cât soarele care dă-n scapăt
și la urmă tristețea.
tocmai ea, peste cele surate trăite nespus,
trimite cu putere brațul imposibil
în sus.
Iertare
Iertare zilei când se face noapte, iertare nopții
când se face ziuă. flămânzi de timp,
ne cățărăm pe șoapte și râul vieții îl zdrobim
în piuă. poate producem lapte,
poate miere, poate chiar bulzi de vrednic
viitor; întemnițați în lacrimi de durere,
ne mai iubim din ochi la vorbitor.
lăsăm în urma noastră dâre stranii să fim zăriți
de cei de după noi, în contra unei bune
spovedanii vedem în trădători numai eroi.
îmburghezita, lacoma făptură,
colindă vremea scursă din pocale și frig ne e
de-ngheață limba-n gură, căci și româna
dă din greu la foale. pământu-ajuns
să nu ne mai suporte, acest rotund de insomnii
și vis, încă primește sângele-n aorte,
încă mai ține ochiu-ntredeschis
pentru o mamă tot mai uscățivă, pentru un tată
încă tămâiat, căci bolile îngălbenesc
în stivă și le flambează orice apucat.
Mansarda
Ei, arde-te-ar să te ardă (norocul fiind cel din temă),
urcă aici, la mansardă. astfel mă poftise
un sfânt, care suferea de-o problemă
și nu mai avea loc pe pământ.
eu sufeream, de pe când nu eram, ca într-o bulă
de paște, în aspirația de-a renaște.
pe fiecare perete, expuși până-n dinți,
numai sfinți.
puteai să te uiți până mâine,
nicio cană cu apă, nicio bucătură de pâine
și – ce idee! – , pe nicăieri, oricât
te-ai fi holbat, nicio femeie.
pe mine, ultima de curând mă îngropase,
mă mai chinuiau niște gânduri,
mă mai dureau niște oase
și m-aș fi întins pe un nor.
așa, altceva? m-a somat cel de-acolo.
jur pe lună și stele,
jur pe Apollo, nu mă mai duc,
nu cobor.
Întors acasă
Intrasem pe poartă, un detaliu, nimic
și atunci, cu ochi mari, l-am văzut pe cel mic.
îl mai văzusem cândva în oglindă
zbătându-se și plângând, cu mâinile prinse
de grindă. nu mai știam de unde și cum să-l preiau,
pe jumătate îl credeam mort, pe jumătate
îl credeam viu. despre acesta din urmă
cu lacrima gândului scriu.
cum te cheamă? de parcă m-aș ține de glume:
nu știu, nu m-a strigat nimeni pe nume.
a fost Ion, dar astăzi lumea vorbește
de John. la stradă, către tușa Măria,
anunțul: ”For sale. Primăria”.
Mă născusem în zi de duminică
Mă priveau de pe scaun sau dându-mi ocol
de parcă ar fi vrut să mă muște,
cu o praștie mi-ar fi trimis o grenadă,
cu un plici pocnitor
ar fi putut să mă-mpuște.
m-au luat ca pe unul reproiectat,
i-am văzut cățărându-se până s-au răsturnat
ca să mă inspecteze de bine
(mai degrabă ar fi inspectat un roi de albine).
m-au bătut în cuie de șiță
cu josul în sus
de-am crezut că m-am dus.
eu ca eu,
țineam în dinți o peniță.
mă născusem în zi de duminică –
atât am putut să scot și am scos.
ei stau și se întreabă ce zgârii pe jos
de se schimbă vremea cu mine
disjunct
până la punct.
Virgil Dumitrescu
|
Virgil Dumitrescu 1/28/2023 |
Contact: |
|
|
