Dumitru Radu Popescu ( 19 august 1935 – 2 ianuarie 2023 )
Am găsit în Tribună anului 2015 (nr.311 din august) sub semnătură domnului Daniel Corbu o însumare a ceea ce ar putea fi epitaful scriitorului a cărui opera a admirat-o fără rezervele sugerate de conjunctura realului deraiat politic și în care limitele umane ștanțează – eronat sau nu – slăbiciuni ori intenții:
“Hic et nunc
sau La Vînătoarea regală, cu blazonul de Împărat al norilor, însoțit
de Cei doi din dreptul Țebei, duios D. R. Popescu trecea”
Dumitru Radu Popescu - romancier, poet, dramaturg, esseist, tradus în numeroase limbi străine, director al Tribunei, președinte al Uniunii Scriitorilor, academician, laureat a numeroase premii scriitoricești ( cândva!) director al Editurii Academiei până la sfârșitul vieții– “trage ușa după el” într-un moment în care relativismul politic contemporan stârnește reacții rapide pline de desgustul amintirilor, de furia imposibilităților care ne-au marcat existența și chiar de tristețea “privirilor în jur” ... și atunci, ceea ce a produs, a scris ( vreau să zic) trebuie pierdut, cărțile lui ar trebui aruncate undeva, poate chiar la gunoiul acumulat de epoca “purității ideologice” când artă trebuia să aibe agresivitatea loviturilor distrugatoare, fie ea și fără adresă, conform “crezul artistic” al lui Bâeniuc pe care nu l-am uitat (cum era să-l uit!) : “când voi izbi odată eu cu barda / această stâncă are să se crape / și vor țâșni din ea șuvoi de ape / băieți aceasta este arta” ...
Impostură revoluționară cu bătaie luga, se vede...Nu?
Dar, zice acelaș Daniel Corbu :“Ciclul romanesc conceput în 1969 îl așează pe D. R.Popescu pe un loc de neclintit în literatură română.” și atunci gestul repudierii definitive îl trimite pe DR Popescu alături de elita readusă cu greu la suprafață...
L-am citit constant pe DRP și recunosc în scrierile lui forță unui talent de excepție, romanele din ciclul deschis de “F”(în’69) și continuat cu “Vînătoarea regală”, “Cei doi din dreptul Țebei”, ori “Împăratul norilor” au consistență unor adevăruri ireversibil umane; ce știm și ce învățăm, ce iubim și ce urâm, ce elaborăm și ce distrugem ne rostogolesc în acea încercare disperată de a înțelege și mai ales de a acceptă...și cum este firesc sub un condei inspirat rămânem în suspensia întrebăilor.
Un fel de “cap în nori” ne lasă în suspensia alegerii – vorbim de lumea în care am trăit și ne-am format, dacă ne mai aducem aminte!
Dar cum n-am intenția unei incursiuni analitice în opera lui DRP mă opresc aici încercând doar un omagiu modest într-un moment când el însuși află, așa cum prezice la deschiderea romanului Vânătorea Regală, “Moartea e un armăsar care nu se mai întoarece”
Maria Cecilia Nicu, Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 1/4/2023 |
Contact: |
|
|
