Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Convorbire Cu Doctorul Ion POPESCU, Kiev: ROMÂNII DIN UCRAINA

Seria Romaniana: Romani Cu Care Ne Mandrim

Motto: “De cand rusii te pradara/ N-avem soare, nici odihna/Fara tine, n-avem tara/ Bucovina,Bucovina “ Ion Posteuca, roman Nord-Bucovinean deportat in Siberia la 13 ani.
Motto 2 : « ...Voi răspunde pe larg, si vă rog, să publicati integral acet răspuns, deoarece « m-ati provocat prin această întrebare» să lucrez trei săptămâni la rând la materiale din arhiva mea personală si să ajung la niste concluzii care într-un asa anturaj încă nu au fost sistematizate! Doctor Ion Popescu

Gabriel Gherasim : Stimate Doctor Ion Popescu, dati-ne va rog o scurta biografie si date profesionale.
Ion Popescu: M-am născut la 16 aprilie 1964 în comuna Pătrăutii-de-Jos, raionul Storojinet, mama Aurica - născută în Poieni-Bucovina, sat care actualmente face parte din raionul Herta, iar tata Vasile - originar din Pătrăutii-de-Jos pe Siret. Sunt doctor în filologie si în flozofie. Magistru de onoare în drept si magistru în politologia relatiilor internationale. Cavaler al Ordinului „Pentru Merite” din Ucraina, unul dintre autorii Constitutiei Ucrainei, specialist în sociolingvistică. Am fost decorat de către Biserica Ortodoxă cu 4 ordine crestine, iar în decembrie 2000, pentru apărarea drepturilor românilor din Ucraina si din spatiul carpato-balcanic în Consiliul Europei am fost decorat de către Presedintele României cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Comandor. Am fost deputat al poporului din Ucraina (1994-2002) si membru în AP a Cosiliului Europei (1996-2002). Am fost ales în calitate de presedinte de onoare de către mai multe ONG-uri românesti din Ucraina, iar din 5 martie a.c. – Presedinte al Consiliului National al Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”.
Sunt căsătorit, sotia Alexandra, este absolventă si cap de promotie a Academiei Diplomatice din Kiev, nu lucrează după specialiltate, iar fetita Inna, 16 ani, deja este studentă la facultate.
Sora mai mică – Larisa, mamă a 4 băieti, este animatorea ansamblului de dansuri populare de copii din satul nostru, iar fratele mezin Vitalie, tată a 5 copii, este animatorul CCS „Dragos Vodă” cu echipa de fotbal de copii din localitate.
Am 41 de ani si o famile fericită. Cred că-i deajuns...
G.G. : In formarea liniilor de demarcare dintre satele romanesti din Bucovina de Sud si cele din Bucovina de Nord, pe care Stalin si Hitler si le-au impartit in dictatul din 1939, Stalin a folosit un creion cu varful bont, cu care a desenat din gresala pe harta noua o granita care a trecut de partea Ucrainei o regiune si un numar de sate romanesti care nici nu fusesera solicitate de Stalin in primul rand (tinutul Herta). Aceste sate romanesti nu fusesera niciodata ocupate de rusi sau ucrainieni, insa chiar dupa ce cartografii de ambele parti si-au dat seama de gresala, atat rusii cat si germanii le-au lasat de partea Ucrainei. Ce ne puteti spune despr romanii care s-au trezit peste noapte in Ucraina, datorita unui creion bont?
I.P. : Nordul Bucovinei a fost anexat de către URSS la 28 iunie 1940.
Zona despre care nici nu s-a pomenit în ultimatumul din 1939 la care va refereati, este teritoriul fostului Tinut Herta.
De fapt, la Ucraina au fost trecute nu numai teritoriile din actuala regiune Cernăuti, dar si din Sudul Basarabiei (care azi apartin de regiunea Odesa).
Căt despre regiunea Cernăuti - aparitia ei este o consecintă directă a Protocolului aditional la Diktatul Ribbentrop-Molotov.
Cu toate că în punctul 3 al Protocolului aditional se specifica doar că „în privinta Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia” si nu erau subliniate intentiile Moscovei de a ocupa o parte a Bucovinei , guvernul sovietic rusesc, în nota ultimativă din 26 iunie 1940 adresată României, a cerut scoaterea de urgentă a armatei române si a administratiei civile din teritoriul Basarabiei si al unei părti a Bucovinei.
Însă trupele sovietice au intrat nu numai în Basarabia si Nordul Bucovinei, dar au ocupat si Tinutul Herta (care nu era specificat nici în Protocolul aditional la Diktatul Ribbentrop-Molotov , nici în nota ultimativă din 26 iunie 1940) .
Tinutul Herta, „un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vre-o ocupatie străină si care a facut parte din România Veche” a avut de împărtit soarta tragică a nordului Bucovinei . Teritoriul acestui tinut s-ar întinde pe o suprafată de circa 30.400 ha, având o populatie de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au „rătăcit”... si asa 27 de localităti hertene, care au apartinut anterior judetului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit în componenta URSS .
G.G. : }n opinia dumneavoastra ce efecte negative a avut ‘Tratatul cu Ucraina’, ratificat de fostul presedinte Constantinescu din partea Romaniei, pentru romanii din Bucovina de Nord, si in ce masura credeti ca s-ar bucura romanii din regiune daca acest tratat ar fii declarat nul si neavenit de catre administratia prezenta, sau de catre una viitoare de la Bucuresti?
I.P. : Tratatul, după câte stiu, a fost ratificat de către Parlamentele României si Ucrainei, fiind semnate de către Presedintii E. Constantinescu si L.Kucima. Nu cred în posibilitatea că vre-un parlament (român sau ucrainean) să fie în stare să-l declare nul. Conjunctura geopolitică si realitătile actuale nu permit asa ceva.
În realitate însemnătate are nu declararea « nulitătii » ci respectarea cu strictete, cel putin, a art.13 care se referă la drepturile minoritătilor din aceste zone...
Ce am asteptat, în zadar, noi, românii din Ucraina de la « alcătuirea » acestui Tratat, -dacă totusi « puterile mari ale acestei lumi » cereau încheerea unui Tratat dintre cele două tări vecine-, si ce s-a intamplat este alceva...
Ne vom referi doar la aspiratiile noastre, pe care, în zadar, am sperat să le vedem reflectate în "Tratatul cu privire la relatiile de bună vecinătate si cooperare între Ucraina si România"(1997), deoarece la nivelul legislatiei interne prin eforturile noastre comune (ale românilor din Ucraina, dar si ale celorlalte minorităti) deja erau posibile pentru a fi reflectate în Tratat, si anume: 1- să fim recunoscuti oficial si nominalizati legal ca având un statut de populatie autohtonă băstinasă (art.11 al Constitutiei recunoaste existenta alături de ucraineni si a altor popoare si minorităti băstinase); 2- să fim recunoscuti oficial în calitate de populatie, care a fost expusă deportărilor din motive etnice (asa cum au fost recunoscuti tătarii din Crimeea, germanii, armenii, bulgarii, polonii etc.) si acuzarea consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov: deportări masive din râdurile populatiei pasnice, masacrele de la Lunca si Fântâna-Albă, disparitia satelor întregi Frunza, Albovăt etc., 3- schimbarea toponimelor si denumirilor geografice etc. (deoarece Ucraina este mostenitoare de drept a Uniunii Sovietice - Hotărârea Congresului Deputatilor Poporului din U.R.S.S. din 24 decembrie 1989 permitea acest lucru); 4- să ni se garanteze reprezentantă în Parlament (după principiul paritătii - asa cum sunt reprezentanti ucrainenii în România); 5- să ni se garanteze redeschiderea Universitătii românesti la Cernăuti; 6- să se re-deschidă Mitropolia Bucovinei; 7- să ni se retrocedeze imobilul, care până în perioada sovietică apartinea comunitătii si organizatiilor nationale românesti etc.
Toate aceste lucruri nu s-au intamplat, paradoxal tocmai ca prin semnarea acestui tratat fara ca sa fie monitorizat ulterior, ucrainienii aratau bine si pe hartie si puteau sa se ascunda si in spatele tratatului oricand erau acuzati de persecutare a drepturilor minoritare (gen: „Cum ne acuzati ca nu respectam drepturile romanilor/moldovenilor din Ucraina daca Romania a semnat cu noi acest tratat de „buna-vecinatate ?”).
G.G. : }n Romania, atat in timpul comunismului cat si dupa 1989, minoritatea ucraineana s-a bucurat de drepturi si de catre protectia statului. }n ce masura au fost tratati romanii din Ucraina (mai ales Bucovina de Nord) de catre rusi in URSS si mai apoi de catre Ucraina? Care-i situatia in prezent?
I.P.: Masacrele si deportările, divizarea în două etnii (români si moldoveni) după anexarea din 1940, dar si interzicerea pe parcursul întrgii periode sovietice a functionării „limbii române”, „procesul de moldovenizare” si slavizare (ucrainizare la sate si rusificare la orase) au făcut ca la nici un recensământ postbelic populatia românească din regiune să nu mai depăsească oficial cota de 20%.
Nu se mai admitea recunoasterea autohtoniei băstinasilor – urmasi ai dacilor romanizati, locuitori ai acestor meleaguri încă înainte de sosirea slavilor.
Populatia românească se transforma treptat în acestă zonă pur si simplu într-o minoritate natională cu toate consecintele de rigoare.
Aniliza detaliată din punct de vedere etnodemografic si sociolingvistic a „întregilor perioade de înstrăinare” ne-a permis să pregătim baza pentru o monitorizare solidă a realitătilor contemporane, să tragem concluzii obiective, să întelegem adecvat situatia populatiei românesti din această zonă în perioada actuală si să trasăm obiectivele pentru viitor.
Cei care cu răbdare si atentie au parcurs paginile acestor randuri au avut posibilitatea să aprecieze procesele etnolingvistice ce au avut loc în această regiune si, sperăm, că au înteles „de ce românii din Tara Fagilor au fost tratati în conformitate cu legea lui Murphy: Adevărul învinge întotdeauna - în trei din sapte cazuri?!”.
Pentru a Vă lămuri, aduc un tabel (pe care pentru prima dată îl dăm publicitătii) din care puteti compara nu numai evolutia numerică a românilor, dar si a altor etnii din zonă de la ultimul recensământ romănesc din 1930 efectut în localitătile care în 1940 aveau să fie incluse în componenta regiunii Cernăuti cu rezultatele primului (din 1959) si ultimului recensământ sovietic (1989) comparate si cu rezultatele primului rescensământ ucrainean din 2001.

Recensămâtul Total Români Ucraineni Rusi Evrei Altii
Anul 1930
(ultimul din România) cifre
procente


805.642
100,0%

227.187
28,2%

383.028
47,6%

46.946
5,8%

88.772
11,0%

59.709
7,4%

Anul 1959
(1-ul din perioada URSS) cifre
procente
Total Români
(+mold.) Ucraineni Rusi Evrei Altii

774.121
100,0%
151.435
19,56%
518.189
66,94%
51.268
6,62%
42.140
5,44%
11.089
1,43%
Anul 1989
(ultimul din URSS)
cifre
procente
Total Români
(+mold.) Ucraineni Rusi Evrei Altii

940.801
100,0%
184.836
19,65%
666.095
70,8%
63.066
6,7%
16.469
1,8%
10.334
1,1%
Anul 2001
(primul din
Ucraina)
cifre
procente
Total Români
(+mold.) Ucraineni Rusi Evrei Altii

919.028
100,0%
181.780
19,8%
689.056
75,0%
37.881
4,1%
1.443
0,2%
8.868
0,965%
Diferenta 1930/1959
cifre
procente

-31.521
-3,91%
-75.752
-33,34%
+135.161
+35,29%
+4.322
+9,21%
-46.632
-52,53%
-48.620
-81,43%
Diferenta
1959/1989 cifre
procente

+166.680
+21,53%
+33.401
+22,06%
+147.906
+28,54%
+11.798
+23,01%
-25.671
-60,92%
-755
-6,8%

Diferenta
1930/1989 cifre
procente

+135.159
+16,78%
-42.351
-18,64%
+283.067
+73,9%
+16.120
+31,44%
-72.303
-81,45%
-49.375
-82,7%
Diferenta
1989/2001 cifre
procente

-21.773
-2,3%
-3.056
-1,65%
+22.961
+3,45%
-25.185
-39,9%
-15.026
-91,24%
-1.466
-14,2%
Diferenta
1930/2001 cifre
procente

+113.386
+14,07%
-45.407
-19,99%
+306.038
+79,9%
-9.065
-19,31%
-87.329
-98,4%
-50.841
-85,15%

Practic si fara putinta de tagada, crearea de către sovietici a regiunii Cernăuti, cât de paradoxal nu ar suna azi, a servit doar procesului de ucrainizare a zonei - început, dealtfel, încă în perioda ocupatiilor habsburgice în Bucovina si tariste în nordul Basarabiei ca „trampulină” în procesul de germanizare si, respectiv, rusificare a zonei.
Diminuarea de la recensământ la recensământ a românilor si cresterea numerică a populatiei ucraineane constitue principala concluzie a studiului de fată.
La primul recensământ sovietic din 1959 cu 75.752 de persoane mai putini sau trezit românii datorită celor împuscati, morti în deportare si în urma fometei din 1946-1947 sau refugiati în diferite părti ale lumii occidentale. În cei 70 de ani, cât au trecut de la ultimul recensămât româneasc până la primul recensământ ucrainean, în localitătile incluse în componenta regiunii regiunea Cernăuti, populatia românescă asa si nu si-a revenit – la numărătoare nu ajungeau 45.407 de români – un număr echivalent cu populatia unui întreg raion rural (din cele 11 căte sunt azi în regiune).
În acest timp aproape cu desăvârsire au dispărut evreii, germanii si polonezii – temelia mitului „tolerantei interetnice bucovinene” din perioada austriacă. Chiar si numărul rusilor – baza „poporului si mitului sovietic”, - a scăzut sub numărul celor ce locuiau aici „pe timpul României” si, asfel, se spulberă si „mitul rusificării” a acestei regiuni din perioada sovietică.
În 70 de ani cota ucrainenilor crescuse de la 47,6% în 1930 la 75,0% în 2001, „transformând statutul populatiei ucraineane dintr-o minoritate majoritară într-o populatie titulară absolut majoritără”.
Cresterea numerică în această perioadă cu 306.038 persoane a ucrainenilor – număr echvalent cu aproape jumătate din populatia rurală a reguinii, - ne indică si perspectiva pericolului real (în ceea ce priveste supravietuirea etno-culturală în această zonă) pentru toate celălale etnii conlocuitore – ucrainizarea.

G.G. : Dati-ne un istoric al martirajului romanilor din Bucovina de Nord in timpul ororilor din ’38-’47, organizate si implementate de deportarile si persecutiile generalului Ivan Serov, Ministru de Interne sub Hruschov. Unde au fost deportati romanii din Bucovina de Nord? Din cei peste 3 milioane de romani care au fost deportati din Bucovina/Bugeac si Basarabia, cati dintre ei s-au mai intors acasa (si dupa cat timp)? Care-s datele cu privire la Bucovina de Nord?
I.P. : Dacă ar fi să vorbim despre marturajul românilor din nordul Bucovinei si regiunea Cernăuti – atunci putem vorbi despre două etape – de pană la război (1940-1941) si de după război (1944 – până la moartea lui Stalin).
Voi răspunde pe larg. Si, Vă rog, să publicati integral acet răspuns, deoarece « m-ati provocat prin această întrebare» să lucrez trei săptămâni la rând la materiale din arhiva mea personală si să ajung la niste concluzii care într-un asa anturaj încă nu au fost sistematizate!

CONSECINTELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ASUPRA SCHIMBĂRII COMPONENTEI NATIONALE A REGIUNII CERNĂUTI ÎN PRIMUL AN DE PUTERE SOVIETICĂ: 1940-1941

Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au întrerupt brusc viata pasnică a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei si Tinutului Herta.
În decurs de sase zile (28 iunie – 3 iulie 1940) România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km2 (inclusiv 6.262 km2 în Bucovina) cu o populatie de cca. 3.776.000 de locuitori .
Chiar din primele zile, regimul totalitar-stalinist a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce avea drept consecinte impunerea ideologiei totalitar-comuniste si distrugerea vietii politice si a structurii socio-economice traditionale în teritoriile respective.
Dumitru Covalciuc în studiul său „Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic” demonstrează că „prin promovarea politicii staliniste de genocid etnic, în perioada 1940-1941 si în perioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii etnice a populatiei rămase în teritoriul ocupat”. Si fiecare etapă a constituit o verigă a unui lant de măsuri si metode represive, necunoscute până atunci de o populatie „eliberată” nici mai mult, nici mai putin, decât „de sub jugul cotropitorilor burghezo-mosieresti români” .
În acest sens, s-au adoptat legi privind interzicerea fostelor partide politice, nationalizarea pământului si a întreprinderilor, socializarea imobilelor, colectivizarea agriculturii, au fost desfiintate societătile culturale, au fost suprimate toate publicatiile periodice etc.
Deoarece pentru perioada de până la primul recensământ sovietic din 1959 nu există date oficiale sistematizate privind schimbarea structurii etnice a regiunii Cernăuti si cauzele acesteea, pentru a păstra obiectivitatea, pe parcursul cercetărilor ne-am bazat doar pe mărturiile martorilor oculari, făcând trimiteri la acelea, care deja fusese date publicitătii.
Prima etapă au constituit-o executiile izolate ale „elementelor antisovietice”, urmate de masacrarea organizată a populatiei.
Imediat după „eliberare”, noile autorităti au declansat pe teritoriul regiunii Cernăuti sistemul de fărădelegi si crime oribile îndreptat împotriva populatiei băstinase.
Sub inventatul pretext al intentiei de a trece frontiera si de a se stabili în România, sute de oameni au fost împuscati fără cercetări si judecată, în curtile lor, pe drumuri, pe câmpuri, în locuri publice. Altii au fost executati pentru că ar fi făcut spionaj... în favoarea României. Membrii fostelor partide politice din perioada interbelică, fostii primari, ofiteri, jandarmi, preceptori, preoti, care n-au dovedit să se refugieze în România, au fost arestati si escortati în directii necunoscute, de unde nimeni nu s-a întors.
Până la primele „alegeri libere” din 12 ianuarie 1941, actiunile de lichidare fizică a românilor nord-bucovineni, herteni si nord-basarabeni, care făceau parte din componenta regiunii Cernăuti, au avut un caracter oarecum mai izolat si victime ale regimului bolsevic au devenit în temei asa-zisii „exploatatori” ai oamenilor muncii, aceia care nutreau sentimente ostile fată de Armata Rosie, care încercau să fugă în România etc.
Bazându-se pe materiale documentale inedite, pe studiile serioase ale unor istorici ucraineni, precum si pe multe mărturii ale martorilor oculari, publicate pe parcursul a mai multor ani în almanahul „Tara fagilor”, istoricul din Suceava, originar din localitatea suburbană Ostrita din regiunea Cernăuti, Dr. Stefan Purici în studiul „Represiunile sovietice în regiunea Cernăuti (anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea)” în mod obiectiv a reusit să descrie „acel calvar”.
„Chiar în primele săptămâni, noua stăpânire a confiscat de la proprietarii legitimi, fară a acorda vreo despăgubire, 225 de întreprinderi industriale, 74 de bănci, 294 de institutii comerciale s.a. Până la sfarsitul anului 1940, sectorul privat în comertul regiunii Cernăuti constituia doar 13,5%.
În locul multitudinii de ziare si reviste, tipărite în română, ucraineană, germană, poloneză etc., autoritătile au înfiintat, la 30 iunie 1940, un singur ziar - „Радянська Буковина” („Bucovina Sovietică”) - organul partidului comunist, căruia i s-a adăugat, din 3 iulie 1940, „Комсомолець Буковини” („Comsomolistul Bucovinei”), organul tineretului comunist (ambele în limba ucraineană). Pentru populatia românească a început să se editeze, din februarie 1941, cu litere latine, ziarul „Adevărul bolsevic” (ulterior acest ziar al oficialitătilor avea să se transforme în „Zorile Bucovinei” si din 15 februarie 1941 pănă în vara 2005 „scoase prin lumina tiparului” peste 13,5 mii de numere).
În vederea aplicării în practică a măsurilor de sovietizare si comunizare a noilor teritorii, au fost aduse numeroase cadre din zonele răsăritene ale Ucrainei.
În urma unei decizii adoptate de Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolsevic) din Ucraina, în regiunea Cernăuti au fost trimise 4.970 de persoane pregătite să traducă în viată directivele autoritătilor centrale, dintre care 893 de activisti de partid, 1.004 activisti sovietici, 777 de specialisti în domeniul industriei, 540 de receptioneri, 195 de specialisti în domeniul comertului, 137 de lucrători ai justitiei si procuraturii etc. Dintre acestia, 3.145 erau membri plini sau candidati de partid. „Specialistii” nou-veniti au fost numiti în toate functiile superioare de conducere. Autohtonilor li s-au rezervat posturi de ranguri inferioare. În total, până la 22 iunie 1941, din rândul acestora au fost promovate aproape 14.000 de persoane .
O directie distinctă în actiunile sovieticilor a constituit-o depistarea asa-zisilor „dusmani ai orânduirii socialiste”, eliminarea oricărei opozitii, deportarea nemultumitilor. Teroarea a facut „parte integrantă din procedeele si obiectivele bolsevice, motiv pentru care - spre deosebire de teroarea iacobină, care a durat numai un an, - ea avea să însotească regimul totalitar comunist de-a lungul întregii sale existente” .
Deportările si întemnitările erau si o modalitate de a forta nationalitătile din noile regiuni să se subordoneze total lui Stalin.
În acest scop, în teritoriile anexate, într-un mod accelerat au fost constituite organele de represiune. Astfel, la 1 septembrie 1940 erau deja organizate si completate cu cadre Directia pentru Regiunea Cernăuti a Comisariatului Popular pentru Probleme Interne (cunoscut sub abrevierea NKVD), sectiile ei raionale, iar în februarie 1941, pe baza acestei Directii, au fost create Directii independente pentru Regiunea Cernăuti ale NKVD-ului si Comisariatului Popular pentru Securitatea Statului (NKGB), cu lucrători recrutati din diverse regiuni ale Ucrainei si ale altor republici sovietice. Prin ordinul NKVD-ului Uniunii Sovietice, din 7 septembrie 1940, si a unuia similar al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, din 20 septembrie 1940, s-a dispus înfiintarea pe teritoriul regiunii a patru închisori: două la Cernăuti (nr. 1, prevăzută cu 128 de angajati si un plafon de 700 de întemnitati; nr. 2, cu 46 de angajati si 160 de detinuti), una la Hotin (42 de angajati si 100 de întemnitati) si alta la Storojinet (41 de angajati si 60 de detinuti). În plus, la Cernăuti a fost organizat un arest preventiv, cu 40 de angajati si cu un plafon de 160 de detinuti. În scurt timp, însă, cifrele de detinuti vor depăsi de câteva ori cele planificate .
Cel mai puternic a fost afectată populatia românească.
Practic, deja în a doua jumătate a lunii iulie 1940, din fiecare comună au fost supusi represiunilor fostii primari si secretari de primărie, agenti fiscali, sanitari, membrii partidelor politice, animatorii vietii cultural-nationale, fostii jandarmi, intelectualii de valoare etc. Numărul celor arestati era de ordinul sutelor . Este de remarcat, că în primul rând erau persecutati reprezentantii elitei nationale.
Deja la 2 august 1940, Bogdan Kobulov, adjunctul Comisarului NKVD al URSS, semna un ordin de deportare a 12.191 de „elemente antisovietice” din regiunile românesti încorporate RSS Ucrainene la 28 iunie 1940. Acest fapt demonstrează că fisarea persoanelor respective s-a desfasurat într-un termen mai mic de o lună de zile. De la Cernăuti, în luna august 1940, în Siberia au fost expediate două esaloane cu deportati .
Însă operatiunea de depistare si deportare a bucovinenilor nu s-a oprit aici.
Toti asa-numitii „dusmani ai puterii sovietice” au fost trecuti initial în tabele speciale, fiind apoi arestati si condamnati, iar familiile lor deportate în regiunile estice ale Uniunii Sovietice. Astfel, la 4 decembrie 1940, Martynov, căpitan al Securitătii de Stat, seful Directiei NKVD pentru Regiunea Cernăuti, trimitea la Ministerul de Interne de la Kiev un tabel cu numele a 2.057 de persoane care urmau a fi deportate. Pe aceste liste au fost trecuti 855 mari comercianti, 302 mari proprietari de imobile, 245 înalti functionari, 227 industriasi, 141 fosti politisti, 77 fosti agenti ai Sigurantei, 80 prostituate, 74 mosieri si 26 alb-gardisti. În perioada imediat următoare, toti acestia au fost deportati în Siberia .
În februarie 1941, la prima Conferintă regională a Partidului Comunist, Ivan Hrusetki, prim-secretar, sublinia că numărul „dusmanilor puterii sovietice”, depistati în ultima vreme numai în orasul Cernăuti, se ridică la 658 de persoane, provenind din categoriile sociale mentionate mai sus. Casele confiscate de la proprietarii legitimi erau trecute în mâinile miilor de „specialisti” adusi din regiunile estice .
La sate, unde trebuia distrusă baza socială a capitalismului pentru a putea realiza cooperativizarea si a putea organiza colhozuri, s-a aplicat „politica de deschiaburire”. Către sfârsitul lunii februarie 1941, pe liste speciale au fost incluse 3.970 de gospodării ale chiaburilor din întreg tinutul. Acestia, împreună cu familiile lor, au fost deportati în Siberia si Kazahstan în vederea „reeducării” .
Deja în primele luni de ocupatie a început un aflux masiv de oameni din diferite regiuni ale URSS, care se stabileau cu traiul în locuintele si casele bucovinenilor si basarabenilor refugiati sau deportati.
În februarie 1941, în regiunea Cernăuti functionau deja 10 colhozuri si erau constituite 38 de grupe de initiativă. Către mijlocul lunii iunie 1941, aici existau 62 de colhozuri, incluzând 4.476 de gospodării tărănesti, cu o suprafată de 15.379 de ha .
Desfasurarea fulgerătoare a evenimentelor de la sfârsitul lunii iunie 1940 a făcut ca multe familii să se pomenească despărtite de noua linie a frontierei sovieto-române.
Foarte multe persoane, mai ales în mediul rural, dar si în cel urban, au fost surprinse de vertiginoasa înaintare a Armatei Rosii si nu au avut timp să se retragă împreună cu armata si administratia românească.
Multi au fost întorsi din calea de refugiu de către soldatii sovietici.
Din 3 iulie 1940, asa cum informa populatia un anunt oficial, noua frontieră cu România a fost închisă „cu lacăt”, lipsind oamenii de posibilitatea legală de a se refugia .
Această situatie i-a constrâns pe locuitori, mai ales pe cei de origine română, văzând ce înseamnă în realitate „raiul bolsevic”, de a încerca să traverseze clandestin noua linie de demarcatie. Unii au fost arestati de grănicerii sovietici si persecutati, altii au reusit totusi să ajungă în România.
Potrivit datelor oficiale sovietice, din sectorul detasamentului 97 grăniceri, care se întindea de la granită până la 7,5 km de Cernăuti, în primele cinci luni de ocupatie (iulie - noiembrie 1940), au trecut ilegal frontiera 471 de persoane din diverse localităti ale raioanelor Hliboca, Herta, Putila si Storojinet.
Din satele mai îndepărtate de frontieră, din raioanele Vascăuti, Zastavna, Noua-Sulita, Sadagura si Cernăuti rural, s-au refugiat clandestin în România, către sfarsitul lunii decembrie, 628 de persoane. Trebuie să subliniem faptul că emigrarea nu cunostea granite etnice sau sociale .
În primul an al dominatiei sovietice, potrivit datelor unui cercetător ucrainean, numărul refugiatilor din regiunea Cernăuti în România a fost de circa 7.000 de persoane . Cu sigurantă, numărul acestora a fost mult mai mare, reiesind din faptul că numai până la 23 august 1941, în circa sapte săptămâni de administratie românească, au revenit la casele lor 6.827 de persoane, procesul continuând si în perioada următoare, mai ales că o parte dintre refugiati si repatriati nu s-au mai reîntors la bastină, preferând să rămână în alte zone ale tării .
Pe lângă întărirea pazei frontierei, autoritătile bolsevice au început să alcătuiască liste cu familiile ale căror membri (unul sau mai multi) au plecat în România după instalarea stăpânirii sovietice si erau considerati „trădători ai patriei”.
Deja la 1 ianuarie 1941, în tabelul alcătuit de grănicerii sovietici din date preliminare, pentru localitătile ce intrau în zona detasamentului 97 grăniceri, au fost trecute numele a 1.085 de persoane. Din celelalte localităti, din datele adunate până la 7 decembrie 1940, pe liste au fost incluse 1.294 de persoane .
De asemenea, în urma unor denunturi ale consătenilor, au fost luati în evidentă si persoanele care aveau doar intentia să plece în România.
În categoria de „trădători ai patriei” au fost încadrati si bărbatii care, desfasurându-si serviciul militar în armata română, nu au revenit, după 28 iunie 1940, în localitătile de origine.
Multi dintre fugari apelau la serviciile unor călăuze provenite din rândul sătenilor din localitătile de frontieră, însă autoritătile bolsevice au creat, în scurt timp, propria retea de „călăuze”, care îi conduceau pe refugiati direct în mâinile sau - si mai tragic - sub focul grănicerilor.
Cei retinuti erau transportati într-un lagăr de „arestati”, care fuseseră prinsi pe granită. Un asemenea lagăr se afla în curtea proprietarului Cârjitchi din comuna Vadul-Siret. După cum ne mărturisea Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, în timp de numai o lună după invazia Bucovinei, în acel lagăr se aflau deja 2.400 de persoane. Afară de acesta, mai existau încă nouă asemenea lagăre, toate pline. „Acesta era lagărul pentru zona noastră, în care se aflau închisi preoti, profesori, învătători, primari, functionari si foarte multi pensionari, cărora comunistii nu le-au plătit nici o pensie. Printre acestia erau si doi generali iesiti la pensie, al căror nume nu-l stiu... Numai 5% au scăpat..., restul de 95% au fost încărcati în camioane si dusi în gara Vadul-Siret, unde au fost urcati în vagoane de marfa cu destinatia Siberia” .
După sase luni de ocupatie comunistă, în închisorile din Cernăuti nu mai era loc pentru arestati, umplându-se si cazărmile cu oameni nevinovati. Astfel „erau pline cazărmile regimentelor 3 Grăniceri, 11 Rosiori si 4 Pioneri. Mii si mii de oameni gemeau sub lacăt. Multi din ei s-au stins chiar atunci, în 1940” .
Din acest motiv, mai multe grupuri de bucovineni au căutat să fie pregătite în eventualitatea unei ciocniri cu ostasii sovietici. La 19 noiembrie 1940, 40 de familii, în număr de 105 persoane, din satul Suceveni, având 20 de arme si munitia necesară, au încercat să treacă clandestin frontiera în zona localitătii Fântâna-Albă. În confruntarea nocturnă cu grănicerii, trei oameni au fost ucisi, doi răniti au fost capturati de sovietici, restul grupului, inclusiv cinci răniti, a ajuns cu bine la Rădăuti. În schimb, în scurt timp rudele apropiate ale celor 105 persoane au fost arestate si deportate .
Mult mai norocosi s-au dovedit a fi cei peste 100 de locuitori din Mahala, Ostrita, Horecea si alte sate, care au reusit, în ianuarie 1941, să treacă granita si să ajungă în România. Acest fapt a inspirat încredere altor săteni. Drept urmare, în noaptea de 6/7 februarie 1941, un grup de peste 500 de persoane din Mahala, Cotul-Ostritei, Buda, Sirăuti, Horecea-Urbană si Ostrita a încercat să treacă în România. La orele 6 dimineata, sătenii, ale căror intentii erau cunoscute deja autoritătilor prin intermediul unui turnător, au fost descoperiti de către grănicerii sovietici. În urma unor rafale de mitraliere trase din două sau chiar trei directii, vreo cinci sute de refugiati au fost ucisi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica si N. Isac. Circa 57 de persoane au reusit să ajungă în România, profitând de întuneric, iar 44 au fost arestati si deferiti justitiei în calitate de „membri ai organizatiei contrarevolutionare”. La 14 aprilie 1941, tribunalul Districtului militar Kiev a condamnat la moarte 12 persoane , ceilalti 32 fiind pedepsiti cu câte 10 ani de muncă silnică si 5 ani lipsire de drepturi politice fiecare, precum si cu confiscarea avutului. Ca si în cazul precedent, toti membrii familiilor acestor „trădători ai patriei” au fost deportati în Siberia.
Universitatea din Cernăuti, deja la 13 august 1940, a devenit o institutie superioară de învătământ de tip sovietic. În locul profesorilor români refugiati au fost angajati în principal rusi si ucraineni din estul Ucrainei si din regiunile centrale ale Rusiei, care erau preocupati în principal de extinderea influentei limbilor rusă si ucraineană.
În regiunea Cernăuti a fost permisă functionarea a 538 de scoli, dintre care 408 ucrainene , 111 în limba “moldovenească”, 10 rusesti si 9 cu alte limbi de instruire . În noul an de învătământ 1940/1941 minoritătilor din regiune li s-a permis functionarea deja a 114 scoli „moldovenesti”, 11 rusesti si 9 evreesti .
Însă din prima lună „s-a procedat la recensământul si verificarea cadrelor didactice”.
Au fost excluse cadrele care s-au dovedit a fi făcut politică în trecut sau la care s-a depistat că ar fi avut simpatii politice fată de unele partide din România. Ordinea de preferentă a noilor „culturnici” era, în primul plan profesorii de origine evreiască, pe urmă cei de origine ucraineană si numai pe ultimul plan veneau cadrele de origine română si poloneză... Această ierarhizare sa păstrat tot tompul si în toate sferele de activitate” .
Chiar de la bun început sub lozinca „alegerilor organelor sindicale” încă la 22 iulie 1940 au fost lichidate „sindicatele burgheze”, printre care si sindicatul muncitorilor români „Breasla” .
Cu ajutorul comitetelor sărăcimii, create în localitătile nord-bucovinene, au fost inventariate casele si averile părăsite de către persoanele refugiate în România, au fost întocmite listele fostilor primari, perceptori, jandarmi, ofiteri, membrilor partidelor politice din România, care n-au avut popsibilitatea să se refugieze în momentul ocupării nordului Bucovinei de către trupele sovietice si care au fost arestati si aruncati în închisori si lagăre de concentrare încă din vara anului 1940 .
După trei luni de stăpânire sovietică pentru etnicii germani din aceste teritorii deja nu mai exista nici o îndoială, că nu au o alternativă mai bună decât să se repatrieze în patria lor istorică.
În deosebi, generatia tânără, opta pentru o repatriere organizată în Germania.
De asemenea multi români si ucraineni s-au hotărât să se repatrieze.
Problemele economice, precum si frica fată de teroarea totalitaristă, au jucat un rol decisiv în luarea acestor hotărâri.
Comisia germană de repatriere si-a început activitatea la Cernăuti la 15 septembrie 1940. Primii 1.000 de repatriati au plecat spre Germania la 17 septembrie, iar peste două luni, la 17 noiembrie, ultimul transport cu germani bucovineni a plecat din Cernăuti.
Timp de două luni, pe această cale au părăsit nordul Bucovinei 43.641 de persoane. Totusi încă 3.446 de germani din nordul Bucovinei au rămas în teritoriul ocupat de sovietici .
Pentru multi români bucovineni, dar si locuitori de alte etnii, s-a ivit o nouă sansă ca prin intermediul acestei comisii să poată părăsi acest teritoriu. Din această comisie a facut parte si Herbert Mayer, conferentiar la Catedra de Fizică a Universitătii din Cernăuti, care a acordat mare sprijin românilor să plece în Germania .
La sfârsitul lunii noiembrie 1940 în Germania erau deja cca. 3.000 de refugiati români . Multi dintre ei au nimerit în Germania în lagăre.
În mai 1941 la Bucuresti, Cercul Bucovinenilor a format o comisie din Gheorghe Vântu, Constantin Zoppa si Aurel Morariu, cu obligatia de a examina si a se referi la românii care se aflau în lagărele din Germania în 1941 si care urmau să fie repatriati, în sfârsit, în România. Printre cele 1.501 de persoane încluse în aceste liste identificăm familii de intelectuali cu rol deosebit în viata culturală a Bucovinei: Leonida Bodnărescu, fost director al liceului din Rădăuti aflat în 1940 la Cernăuti, L. Tomoioagă, fostul director al Scolii Normale din Cernăuti, Alexandru Zavulovici, fost profesor de muzică la Scoala Normală din Cernăuti, Ion Cavulea, profesor de geografie la Scoala Normală din Cernăuti, Arcadie Dugan, cercetător stiintific, Traian Cantemir, istoric literar. Persoanele incluse în aceste liste erau însotite si de membrii familiei, spre exemplu: Vasile Răzvan, socrul academicianului Radu Grigorovici, familia Sfintitchi (Sfintescu), rude apropiate tot ale academicianului Radu Grigorovici, precum si mai multe persoane cu numele Trebici (rude ale academicianului V .Trebici din Horecea)etc. .
Multi din acesti refugiati s-au întors ulterior în România. Numai în iunie 1941 au revenit în nordul Moldovei mai mult de 1.000 de refugiati din Germania.
Cu ajutorul Comisiei germane de repatriere au părăsit nordul Bucovinei si cca. 4.000 de ucraineni .
De asemenea, o parte din polonezii din Cernăuti, care se aflau în legături de rubedenie cu familiile germane, au plecat, împreună cu acestea, în toamna anului 1940 din capitala Bucovinei.
Potrivit unui recensământ, realizat de autoritătile române în august 1941, în Cernăuti au fost consemnate doar 3.523 de persoane de etnie poloneză .
Concomitent avea loc repatrierea sau refugierea în principal a românilor din Basarabia si nordul Bucovinei.
În iulie 1940, Ministerul de Interne al României a decis ca refugiatii din nordul Bucovinei si din judetul Hotin să fie repartizati în judetul Neamt, pentru a organiza mai bine evacuarea. Dar din cei peste 6.000 de bucovineni, ce si-au exprimat dorinta să se repatrieze, au plecat doar trei transporturi cu câte 100-150 de persoane .
Pe data de 3 august 1940 autoritătile sovietice au comunicat reprezentantului guvernului român, că s-a acceptat evacuarea a 450 de persoane – membri ai familiilor functionarilor din nordul Bucovinei.
La 9 octombrie 1940, delegatia română a remis reprezentantilor guvernului URSS noi cereri de repatriere a 10.854 persoane, iar Crucea Rosie Română a adresat încă 2.562 cereri de repatriere .
Mii de tărani români ce au cerut în toamna anului 1940 să fie înscrisi pe listele de repatriere au fost refuzati pe motiv că erau muncitori agricoli. De disperare că nu a obtinut autorizatie de plecare o femee din „I.G. Duca” (Judetul Cernăuti), „nemaiavând ce mânca si-a aruncat cei doi copii într-un put, după ce s-a înecat si ea” .
Comisia de repatriere de la Cernăuti si-a suspendat activitatea la 28 septembrie, desi peste 15.000 de persoane mai erau încă înscrise să plece în România.
Pe la începutul lunii decembrie 1940 a fost declansată o puternică actiune de pregătire a alegerilor pentru sovietele locale si centrale.
„Oamenii satelor au fost surprinsi în mod neplăcut de avalansa de activisti si „culturnici” ce au venit să-i „învete” ce înseamnă „alegerile libere” pentru deputati, ce rost au si cine sunt acesti deputati despre care tăranii nu au auzit nici nu au stiut nimic până atuncea. Nu mică a fost surpriza că între acesti deputati pentru sovietele locale au apărut nume de oameni ce au făcut parte din acele „echipe de partizani” ce la intrarea trupelor sovietice în Bucovina si Basarabia, au dezarmat si batjocorât unitătile Armatei Române în retragere.
În ce priveste candidatii pentru sovietele unionale si centrale acestea făceau parte din esaloanele superioare ale administratiei civile si militatre, deci total necunoscuti de electoratul autohton” .
Cu începutul pregătirilor pentru alegerile în Sovietul Suprem al URSS si în Sovietul Suprem al RSSU situatia a cunoscut o încordare accentuată, deoarece contradictiiie dintre „activistii” privilegiati si gospodarii năpăstuiti s-au acutizat.
Persoanele de încredere ale candidatilor pentru deputati, membrii comisiilor eleclorale de sectoare si de circumscriptii, agitatorii, propagandistii, informatorii politici (numărul cărora, în ansamblu, s-a ridicat până la 20 de mii) au început, ca la un semnal dat de mai sus, să lupte împotriva „rămăsitelor claselor exploatatoare si a nationalistilor burghezi ucraineni, români si moldoveni, care desfăsurau o perfidă agitatie antisovietică, folosind în aceasta greutătile vremelnice si unele neajunsuri în munca sovietelor locale si a organelor economice” .
Campania electorală a decurs sub semnul combaterii „actiunilor criminale ale dusmanilor”, care încercau, chipurile, să zădărnicească alegerile, care au avut loc la 12 ianuarie 1941 si la care pentru „candidatii blocului comunistilor si a celor fară de partid” si-au dat volurile... 99,5 la sulă din numărul alegătorilor!
Din cei trei deputati din partea regiunii Cernăuti în Sovietul Suprem al URSS, unul era generalul sovietic Gh. Jukov.
Alt generai sovietic - I. Galanin, seful garnizoanei din Cernăuti, alături de „Vasile Luca” - îi reprezenta pe bucovineni în Sovietul Suprem al RSS Ucrainene. Iată care au fost, printre altii, alesii poporului la primele „alegeri libere” .
În urma acestor alegeri, desfasurate pe baza Constitutiei slaliniste din 1936, bucovinenii, cărora „li s-a facul o mare dreptate istorică” prin actul „eliberârii” lor de sub „jug străin”, au obtinut asa-zisa reprezentantă permanentă în organele supreme, unionale si republicane, ale puterii de stat, devenind „egali între egali, adevărati stăpâni în Patria lor socialistă”.
Puterea sovietică si-a arătat, în sfarsit, adevărata ei fată .
Abia după această campanie zgomotoasă băstinasii si-au dat seama cine o faceau pe stăpânii în teritoriile ocupate.
De aceea a si început exodul miilor de români spre Patria lor istorică.
Locuitorii din Bucovina si din Basarabia s-au convins repede că aceste alegeri nu le vor aduce nimic bun si că acesti candidati „propusi” nu au nimic comun cu electoratul ce trebuia să-i voteze si deci nu-si faceau nici o sperantă că „noii alesi” vor putea ajuta cu ceva la iesirea din situatia nenorocită în care au ajuns ei. Din contra, nu se puteau astepta decât la noi chinuri si silnicii .
Judecata si bunul simt a tăranului român nu gresea deloc, întrucât imediat după alegeri s-a început o actiune sustinută de a convinge tăranii să se înscrie în „în tovărăsiri agricole” în care trebuiau să intre cu pământul si cu atelajele ce le avea fiecare.
În legătură cu alegerile de deputati în sovietele locale, ar trebui mentionat si faptul că aceste alegeri aduceau o mare „noutate” în conceptia electoratului din Bucovina si Basarabia în sensul că nu era vorba de a alege pe cineva, ci era vorba de a „vota” candidatii unici propusi de partidul comunist-bolsevic - forta conducătoare, care era deasupra tuturor organelor politice economice din Statul Sovietic.
Deci toată contributia electoratului consta în introducerea în urnă a listei de candidati în care nu trebuia operat nimica.
Au fost multe cazuri în care electorii scârbiti de mascarada alegerilor au tăiat toti candidatii si au înscris în liste propuneri ca: Regele Mihai, Maresalul Antonescu, Iuliu Maniu etc. dar aceste propuneri nu s-au evidentiat în nici un fel de către comisiile electorale care bineînteles erau formate din „tovarăsi de nădejde” asa că rezultatele votărilor publicate după alegeri era de 99,8% si doar 0,2% reprezenta voturile anulate .
De exemplu, la circumscriptia electorală din Suceveni la numărarea voturilor s-a constatat: „ 16 voturi pentru, date de cei 16 evrei comunisti din comună; 543 voturi contra ce era voturile tuturor tăranilor din Suceveni. Pe multe voturi era scris: „Trăiască Regele Mihai! Trăiască Generalul Antonescu! Afară cu bolsevicii!”. Bineînteles că rezultatul trecut de comisie în procesul verbal era de 99,9% pentru deputatii propusi .
Cu prilejul acestor prime alegeri ce au avut loc în nou formata regiune Cernăuti la începutul anului 1941, oamenii au putut înregistra două triste învătăminte:
1) Că nu era vorba de alegeri cum stiau ei că se faceau si în România, ci de votări ce se rezumau la stabilirea prezentei la alegeri si introducerea în urnă a buletinului de vot ce continea numele deputatilor propusi de partid, deputati de care ei nici nu au auzit si nici nu stiau cine sunt acestia;
2) Că nu era important ce si cu cine votează, ci era foarte important cine numără voturile si ce raportează mai departe .
În acelasi timp, puterea sovietică încerca să demonstreze existenta democratiei reprezentative aducând diferite cifre.
Asa, încă la 30 iulie 1940 Comietul judetean Cernăuti al Partidului Comunist bolsevic din Ucraina (PC(b)U) raporta Comitetului Central al PC(b)U, că „în comitetele executive de voloste au fost inclusi 1 rus si 1 moldovan, iar în comitetele executive sătesti – 63 de moldoveni si 67 de persoane apartinând altor nationalităti” .
Acelasi Comitet judetean, în legătură cu desfăsurarea alegerilor, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina, că „în cadrul pregătirii alegerilor în Rada Supremă a URSS si RSS Ucrainene au fost „alesi” si reprezentantii minoritătilor: în componenta comisiilor electorale de circumscriptie - 8 rusi, 7 evrei, 2 români si 3 moldoveni; în componenta comisiilor electorale de sector – 400 evrei, 212 rusi, 392 de moldoveni si 156 români; încă 408 moldoveni, 250 evrei, 146 rusi si 32 reprezentanti ai altor etnii au „fost înregistrati ca persoane de încredere”
În calitate de asesori populari în judecătoriile locale din regiunea Cernăuti au fost alesi 358 moldoveni si 129 rusi .
Acelasi Comitet judetean Cernăuti, în legătură cu desemnarea cadrelor în consiliile sătesti, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina că „procesul desemnării cadrelor comitelelor executive sătesti a avut loc în conditiile unei activităti exceptionale din partea elementelor dusmănoase puterii sovietice, care încercau să-si promoveze agentii săi în organele puterii” , prin folosirea posibilitătilor legale de a lupta contra regimului totalitar.
În aceste conditii, Comietul executiv judetean Cernăuti comunica la 19 ianuarie 1941 Prezidiului Suprem al RSS Ucrainene despre „depistarea în consiliul raional Noua-Sulita a 33 persoane - foste membre a partidelor politice din România, iar în raionul Hliboca „năpădirea cu elemente dusmănoase era si mai mare” .
Acest lucru se întâmpla si la nivelul conducerii gospodăriilor colective (a kolhozurilor). De exemplu, la 15 aprilie 1941 Plenumul Comitetului regional Cernăuti al PC(b) constata, că „conducerea colhozului 28 iunie din raionul Secureni a fost preluată de elementele dusmănoase” .
„După interventia organelor supreme de partid aceste persoane au fost realese” .
Chiar si după aceste „realegeri” în calitate de deputati în consiliile sătesti din fostele teritorii românesti în regiunile Izmail si Cernăuti mai erau încă 10% rusi, 9% - români, 6% - moldoveni, 3,8% - evrei .
La aproape o lună de la „cele mai democratice alegeri din lume”, reprezentantii acestei puteri au dat ordin să se tragă în românii din mai multe sate ale fostului judet Cernăuti, care încercau să se strecoare, pe Lunca-Hertei, în România.
La numai două luni si jumătate de la ele au fost masacrati, la Fântâna-Albă, romanii de pe Valea Siretului, fără ca „reprezentantul” lor în forul legislativ suprem al URSS, Gheorghii Jukov, să încerce a-i salva. Ba, dimpotrivă, se crede că prin el Stalin a dat ordin să se tragă în cei ce-si părăsiseră satele si avutul pentru a-si găsi salvare în România , iar Vasile Luca si-a arătat fata reală în timpul demonstratiei de la Storojinet din 26 martie 1941 numindu-si alegătorii „spioni, dusmani si diversionisti” .
Apoi, la cinci luni si jumălate de la „triumful democratiei socialiste în Bucovina de Nord” mii de „dusmani ai poporului” au fost mânati la moarte sigură în Kazahstan si Siberia.
„Eliberarea” s-a transformat în extereminare. Totalitarismui sovietic si-a dezvăluit, putin câte putin, esenta sa, care consta în jaf, violentă, teroare, toate acestea fiind doar unele din componentele politicii de genocid fată de populatia băstinasă din actuala regiune Cernăuti .
În februarie 1941 a intervenit un anumit dezghet în relatiile economice româno-sovietice, ceea ce a permis reluarea negocierilor privind problemele repatrierilor.
La 15 februarie 1941, la sediul militiei din Cernăuti, si-a reluat lucrările comisia de repatriere. Această veste s-a răspândit foarte repede mai ales în satele de pe valea Siretului, iar un număr mare de români s-au prezentat la autoritătile raionului Hliboca cu cereri de repatriere. Situatia incertă a acestor români a creat o stare explozivă, care a atins apogeul la sfârsitul lunii martie.
Prima confruntare dintre românii bucovineni si armata sovietică s-a produs la 6 februarie 1941.
Atunci, cca. 150 persoane (după alte informatii – aproximativ 400-500) din satele din stânga Prutului, Mahala, Buda, Cotul-Ostritei si Boian, au încercat să treacă granita în apropiere de satul Lunca. Acolo, însă, la cca. 600 metri de linia de demarcatie, în lunca Prutului, au fost întâmpinati cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici si doar 56 dintre ei au reusit să se salveze , 44 de participanti la această actiune au fost arestati, dintre care 12 au fost condamnati la moarte, iar ceilalti 32 – la 10 ani de închisoare .
Românii bucovinei, basarabeni si herteni nu erau protejati nici în România, pentru că majoritatea acestor refugiati au fost extrădati mai târziu autoritătilor sovietice, majoritatea fiind trimisi în lagărele din Siberia, Kazahstan si Asia Centrală.
Sistarea procesului de primire a petitiilor a provocat nemultumire în rândul populatiei, deoarece multi oameni au considerat că vor fi privati, spre deosebire de concetătenii lor mai norocosi, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojinet s-au adunat mai multe sute de tărani din localitătile Ropcea, Cupca, Pătrăutii-de-Sus, Pătrăutii-de-Jos, Ciudei si din suburbiile centrului raional. Secretarul organizatiei raionale de partid a refuzat să discute cu multimea adunată, specificând că se asteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militantii PCR, stabilit în 1940 în URSS si ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea regiunii Cernăuti, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat „să convingă” multimea „că România practic nu există ca stat” si că bucovinenii ar avea numai de câstigat de pe urma instaurării puterii sovietice. Respingând si huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toti cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră. Interesant este faptul că si la adunarea din Pătrăutii-de-Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de tărani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu, a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie.
Si cea mai mare tragedie s-a produs anume la 1 aprilie 1941 , când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.
Ei însă au fost opriti de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuscati , multi au fost răniti sau, mai târziu, arestati si reprimati . Cei care n-au fost secerati de gloante, fiind numai răniti, au fost prinsi, legati de cozile cailor, târti la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâti cu lovituri de hârlete sau aruncati în ele de vii. Altii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca si după torturi înfiorătoare, au fost dusi în cimitirul evreiesc din acel orăsel si aruncati într-o groapă comună, peste care s-a turnat si s-a stins var .
De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordănesti si Prisăcăreni au fost atacati lângă granită, 24 dintre acestia fiind ucisi, iar alti 43 răniti .
După consumarea evenimentelor si încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justitiei .
În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană , alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului si deportare. Încă sase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr si confiscarea avutului. Potrivit legislatiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participantilor marsului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia si Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentantii administratiei locale din raioanele Hliboca, Herta, Storojinet, Noua-Sulita si Vijnita au început să întocmească listele respective.
În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costisa, în partea de est a satului Probotesti, nu departe de Herta .
Cea de a doua etapă a suprimării elementului românesc din actuala regiune Cernăuti s-a desfăsurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord si Republica Sovietică Autonomă Komi .
Aceste deportări oribile au avut loc între 12 si 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populatia regiunii Cernăuti ar fi fost deportată .
Pentru a urgenta solutionarea chestiunii „dusmanilor orânduirii socialiste”, în primăvara anului 1941, la Cernăuti si în centrele raionale, au fost constituite niste organisme extrajudiciare, numite „troici”. În urma hotărârilor adoptate de acestea, în zilele de 9-14 iunie 1941, au fost arestate si deportate în regiunea Komi, din Rusia, 924 de persoane. Întreaga operatiune a fost pregătită din timp si realizată în baza Planului operativ referitor la conducerea operatimilor legate de ridicarea elementului antisovietic, care prevedea:
„La 11 iunie 1941, ora 20, a se efectua consfătuirea operativă a întregului aparat operativ din NKGB si NKVD, pe baza căreia să se lucreze directiva Statului Major de district.
Să se instruiască aparatul de agenti informatori în părtile respective la descoperirea la timp a persoanelor, care au intentia de a executa acte teroriste, diversiuni, a fugi nelegal peste frontieră si a împrăstia versiuni antisovietice printre locuitori.
În scopul de a împiedica posibilitatea unor asemenea încercări de trecere nelegală peste frontieră, tocmai în perioada pregătirii operative, precum si în timpul executării acestora, să se coordoneze activitatea cu comendaturile de grăniceri de frontieră, orientând pe acestia asupra măsurilor luate de RO din NKVD, în legătură cu deportarea elementului antisovietic.
La 12 iunie a.c. ora 19, în legătură cu RIK (Raionnyi Ispolnitelinyi Komitet) a efectua consfătuirea instructivă a comunistilor, repartizati pentru participarea la operatie, după care să fie atasati grupelor operative.
La ora 1 noaptea agentii operativi, împreună cu comunistii, alesi pe directii de către RPK (Raionnyi Partiinyi Komitet – Comitetul raional de partid) să sosească la punctele, unde se vor efectua operatiile.
Aparatul operativ, la sosirea în sat, este obligat ca, până la începutul operatiei, să stabilească pe căi neoficiale situatia.
Dacă expulzabilul este acasă, a stabili precis locul, cum este situată casa, depărtarea ei s.a., si numai după aceea, conform ordinelor, la ora 2 si jumătate noaptea, împreună cu personalul întărit a se îndrepta spre locuinta expulzabilului, calculând astfel, încât exact la ora 3 noaptea să se înceapă operatia” .
Soarta celor arestati au împărtăsit-o, la 13 iunie, si peste 5 mii de membri ai familiilor lor, categorisiti drept „sustinători ai dusmanilor poporului”, care au fost încărcati în vagoane pentru vite si deportati în Siberia si Kazahstan.
Dar împreună cu acesti nenorociti au fost ridicati si oameni absolut nevinovati. Iată ce scrie Mihai Rohalschi din Ostrita-Mahala:
„La o săptămână după hramul bisericii noastre, în luna iunie a anului 1941, ne-am pomenit luati între arme ca să fîm dusi, chipurile, la primărie... Tata, Constantin Rohalschi, era născut în 1895, mama, Anghelina, era din 1897, fratele Victor - din 1923, eu - din 1927, iar sora Maria avea 11 ani... Toate familiile ridicate din Cotul Ostritei au fost urcate în cărute si duse la primăria din Mahala, unde am avut impresia că se afla întreaga suflare din comună. De acolo, încărcati în camioane, am fost transportati la Sadagura, care era pe atunci centrul nostru raional. Bunica nu era cu noi, fiindcă, văzând că nu se tinea pe picioare si că nici nu vorbea, cei de la primărie au poruncit să fie lăsată în sat si dată în seama unei surori de-a tatei... Cele mai multe familii au fost ridicate din pricina unor membri ai lor, care, încercând în iarna anului 1941 să treacă în România, au fost împuscati la Lunca, lângă Herta. Familia noastră n-a fost inclusă în listele alcătuite la comendatură (lucrul acesta l-am aflat mai târziu)... Noua conducere a satului avea pur si simplu ciudă pe tata, căci el fusese vreo câteva săptămâni primar...
La gara din Sadagura am fost despărtiti de tata, Rohalschi Constantin, care... a murit în 1943, luna ianuarie, într-un lagăr din Republica Komi. Atunci nu bănuiam că ne despărteam de el pentru totdeauna. După ce l-au luat pe tata de lângă noi, am fost urcati într-un vagon de vite, în care se aflau bărbati, femei, copii, fete si flăcăi... Drumul a fost lung si foarte greu. Prin gări, unde se oprea trenul, o dată în zi ni se dădea mâncare si apă. Primeam niste hâlbe, asa ca să nu murim de foame. Apa, însă, nu ajungea la toti. Cosmarul acestui drum a durat câteva săptămâni. În drum se întâmplau de toate: unii bătrâni mureau, unele femei năsteau... Când am ajuns la Omsk, în Siberia, toti erau sleiti de puteri. La Omsk, în gară, iarăsi am fost selectati... Familiile mai tinere, fară copii, au fost trimise să lucreze într-o regiune mai nordică, iar celelalte au fost repartizate în părtile Omskului. Noi am nimerit la o fermă dintr-un sovhoz din raionul Marianovka... În acea vară am dormit cu totii într-un grajd de vitei, în care păduchii si plosnitele ne mâncau de vii.... Când a venit iarna, câteva familii au fost strămutate undeva mai la nord, iar sase familii, timp de sase ani, am rămas să locuim în una si aceeasi încăpere... Era timp de război, scoala nu functiona si eram nevoiti să ne spetim mereu.... Erau geruri mari si fratele si-a răcit picioarele. M-am dus să lucrez în locul lui, la scos gunoiul din grajduri. In 1942, fratele, Victor, a fost luat într-un lagăr de muncă... Cei rămasi acasă, în Bucovina, n-au stiut nimic despre noi până la terminarea războiului...
Am fugit din Siberia si în 1947 am ajuns în Bucovina, fară nici un fel de documente. Scăpati dintr-o nevoie, am nimerit în alta - în Bucovina bântuia foametea mare, care a secerat mii si mii de vieti omenesti... Fratele mai mare stia bine ruseste si primăria i-a dat îndreptare la învătătură... Într-o zi, facându-i-se perchezitie, au găsit la el manifeste anticomuniste. A fost arestat si condamnat la 5 ani de puscărie. A fost aruncat într-o închisoare din Temir-Tau...
Eu am stat acasă până în primăvara anului 1948... Pentru că am fugit din exil, am fost dati în căutare. Fiind găsiti, am fost deportati a doua oară. Am fost dusi din nou la Sadagura si de la Sadagura - la Cernăuti, iar de la Cernăuti, din închisoare, - la Lvov, unde erau formate esaloane cu detinuti. În lagărul din Lvov eram cam zece mii de persoane. Si iarăsi, într-un tren de marfă, a urmat acel drum lung si anevoios, cu mâncare o dată pe zi si cu apă putină... Era în ajunul Sfintelor Pasti când am ajuns în apropierea Omskului... Drumul urma mai departe, până la Irkutsk. În gară ne asteptau camioanele fabricii de cărămidă din Lisiha.
Ajunsi acolo, am fost repartizati pe la diferite „locuinte”. Ca să nu fugim, capii familiilor au trebuit să iscălească că suportă exilul până la sfârsitul vietii. Dorul de a ne vedea casele a fost stins în noi prin aceste semnături „benevole”. La acea fabrică de cărămidă am lucrat până în 1958, adică timp de zece ani, când ni s-a permis să ne întoarcem acasă... Dar casa nu mai era a noastră (fusese ocupata abuziv de catre colonisti ucrainieni)... Abia după aproape 20 de ani de înstrăinare, am reusit să cumpărăm rămăsitele gospodăriei făcute de tata...”
Deportarea bucovinenilor si basarabenilor în iunie 1941 nu a fost un fenomen care s-a redus sub aspect geografic doar la cele două provincii anexate de URSS cu un an mai devreme. În regiunile vest-ucrainene, încorporate de sovietici în 1939, deportările (al patrulea val, după cele trei din 1940) au fost realizate în zilele de 22 mai 1941 ca si în Lituania, la 14 iunie în Letonia si Estonia, iar în vestul Bielorusiei în noaptea de 19/20 iunie 1941.
Teritoriile respective au revenit Uniunii Sovietice în urma materializării întelegerilor secrete cu Germania nazistă, încheiate la 23 august 1939, Stalin „curătând” terenul de elementele nesigure în preajma confruntării cu Hitler. Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorul rus A.E. Gurjanov, numărul celor deportati din regiunile anexate în lunile mai-iunie 1941 s-ar ridica la circa 105.000-110.000 de persoane .
Românii bucovineni, basarabeni si herteni erau abandonati si de către Statul National Român - autoritătile române au luat măsuri pentru limitarea imigrărilor din teritoriile ocupate.
Astfel, în perioada martie – iunie 1941, au fost repatriate doar cca. 1.000 persoane .
Exodul miilor de români spre Patria lor istorică însă nu s-a oprit.
În 1940-1941 s-au refugiat în România 32.958 bucovineni si 82.580 basarabeni .
Pentru locuitorii din Basarabia si nordul Bucovinei data de 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de stăpânire sovietică.
În acea noapte, numai din regiunea Cernăuti, cca. 13.000 de bărbati, femei si copii, majoritatea români, dar si multi ucraineni, polonezi si evrei, au fost scosi din case, din localitătile natale, si deportati în Siberia si Kazahstan. Multi din acesti bucovineni deportati au murit de foame si frig si nu au mai revenit în locurile natale.
După aceste evenimente situatia din nordul Bucovinei a devenit si mai grea, iar repatrierea sau refugierea în România a devenit practic imposibilă.
Despre calvarul românilor din acest an blestemat (28 iunie 1940 - 22 iunie 1941), despre „mărturiile de sânge” a poporului autohton din acestă regiune a scris în cele 477 de pagini din monografia-document „Martiri si mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Igesti...)” veteranul de război, original din satul Broscăutii-Noi din zona Storojinetului, Vasile Ilica , care a încercat să aducă si listele, desi necomplete, celor împuscati sau morti în locurile deportărilor. Acest lucru a fost continuat si de către Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, care pe parcursul anilor 2004-2005 a încercat o cercetare în fiecare localitate românească pentru a se documenta referitor la aceste evenimente .
Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică.
În timpul retragerii în fata armatelor română si germană, NKVD-ul a evacuat o parte a detinutilor din închisoarea cernăuteană, unii fiind apoi înecati în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Multi, însă, au fost lichidati chiar în interiorul închisorilor din Cernăuti, Hotin si Storojinet, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, seful NKGB-ului unional .
La putin timp după izbucnirea războiului, în noaptea de 23 iunie 1941, cca. 3.000 intelectuali si personalităti de frunte din Cernăuti, majoritatea din ei evrei, au fost ridicati si deportati în Siberia.
Printre acestia erau si fostii conducători ai comunitătii, precum si liderii miscării sioniste din oras .
În decurs de un an (28 iunie 1940-22 iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolsevice în teritoriile anexate de sovietici (Bucovina, Basarabia si plasa Herta), potrivit unor estimări, s-ar cifra între 67.000 si 89.500 de persoane.
Conform listelor alcătuite de către administratia românească în toamna anului 1941, în perioada iunie 1940 – iunie 1941 din judetele, care făceau parte din guvernământul Bucovinei, au fost deportate, reprimate, sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judetul Hotin, 8.319 – din judetul Cernăuti, 4.387 – judetul Storojinet, 1.467 – judetul Rădăuti, 1.996 – din judetul Dorohoi (adică din satele din zona Hertei) si 5.018 persoane din orasul Cernăuti . Numai din judetul Storojinet au fost deportate, au fost represate sau au dispărut fără urmă 2.034 persoane de nationalitate română .
Potrivit datelor care privesc doar fenomenul deportărilor din regiunea Cernăuti, în perioada mentionată au fost strămutate în diverse părti ale URSS-ului, după unele informatii 10.000 de persoane, după altele peste 13.000. Conform datelor de arhivă, la 13 iunie 1941, din raionul Herta au fost deportati 1.996 de oameni: din Horbova 147 de persoane, din Cotu-Boian (apartinând atunci comunei Horbova) 10 persoane, din Bănceni 43 de persoane, din Molnita 77 de persoane, din Buda-Mare 39 de persoane, din Pasat 20 de persoane, din Lunca 35 de persoane, din Buda-Mică 31 de persoane, din Godinesti 20 de persoane, din Lucovita 37 de persoane, din Slobozia 30 de persoane, din Mogosesti 42 de persoane, din Pilipăuti (Satu-Mare) 50 de persoane, din Mihoreni 34 de persoane, din Hreatca 20 de persoane, din Probotesti 26 de persoane etc. Din localitatea Mahala, raionul Noua-Sulita, satul de bastină al familiei Nandris, în acea noapte au fost ridicate 579 de persoane, iar din raioanele Hliboca si Storojinet au fost deportati: din Tereblecea 237 de persoane, din Cupca 92, din Opriseni 44, din Stănestii-de-Jos si Stănestii-de-Sus circa 140 etc. .
Majoritatea celor deportati au murit la locul deportarii.
Multi dintre ei n-au avut parte nici de mormânt crestinesc. După cum ne mărturiseste Ion Mihaiesi, numai din satul Ostrita-Hertei „au fost lipsiti de dreptul de a avea o ultimă urmă pe tărâmul de nastere... 136 de români cu frică de Dumnezeu care au ridicati în plină noapte si dusi, cu pret de mari chinuri pe drumul pătimelor, până la si chiar după Cercul Polar, la Peciora si în alte părti ale Siberiei...”
Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societătii pentru Cultura si Literatura Română în Bucovina, scria: „Cine cutreieră satele Ostrita, Mahala, Cuciurul-Mare, Igesti, Crasna, Tereblecea, Volcinet, Horbova..., se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntasi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credintă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportati cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână si gospodari bine înstăriti” .
Foarte multi basarabeni si bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediati cu forta.
Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut în anul 1936, înot, clandestin Nistrul în „raiul” bolsevic din URSS, fiind condamnat la zece ani închisoare ca spion român, scria în cartea sa de rememorări: „Cedarea Basarabiei si Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de români. Toti, fosti gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoti..., nimeriseră dincolo de Cercul Polar cu condamnări de 10-15 si 20 de ani de muncă silnică de executat”. Unii bucovineni au fost dusi la muncă fortată în orăselul Skokim, aflat în guvernământul Tula, la 160 de km distantă de Moscova. Odată cu apropierea frontului, autoritătile sovietice au pregătit un tren în vederea depozitării lucrătorilor aflati în putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folositi la săpat transee. Multi dintre ei au pierit de foame si ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zonă a predat autoritătilor similare române 50 de bucovineni bolnavi deportati, care au fost transportati de urgentă la Spitalul Central din Cernăuti. Ei se aflau într-o situatie foarte grea, deoarece până aproape de genunchi erau plini de degerături, sufereau de malnutritie datorită conditiilor inumane de lucru .
După cum mărturisea Lazăr Alergus din Cupca: „Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Pătrăuti o coloană de oameni de câteva mii iar cei din fată purtau cruci si prapori din biserică si se îndreptau spre resedinta raionului Hliboca (Adâncata). La această coloană ne-am alăturat si noi cei din Cupca... Cu totii mergeam la Militia Raională din Hliboca să depunem cererile de plecare în România pentru că oamenii nu mai puteau îndura birurile, cotele si robotele ce ne puneau în cârcă autoritătile sovietice. Românii ziceau că dacă au plecat nemtii si polonezii atunci de ce să nu ne dea voie si nouă românilor să mergem în patria noastră România, mai ales că le lăsăm sovieticilor toată agoniseala noastră, case, pământ, animale si tot ce aveam noi acceptând să plecăm cu câte o traistă în spate în care aveam câteva schimburi si ceva de-ale gurii pe 2-3 zile. La Militia raională din Hliboca văzându-ne asa multi nu au vrut să stea de vorbă cu noi si ne-au spus să plecăm către casele noastre că altfel va fi rău de noi. O parte s-au întors spre casele lor că nu au venit pregătiti să meargă în România, însă cei mai multi ce aveau familiile si boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fântâna-Albă purtând crucile în fruntea coloanei. Eu si cu fratele si cu alti oameni ne-am întors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns niste militari călări si ne-au arestat si ne-au depus în arestul Militiei din Hliboca unde am fost tinuti vreo două săptămâni, după care am fost predati la Securitate (NKVD) din Cernăuti unde am fost bătuti si cercetati zilnic până la 13 iunie 1941 când am fost îmbarcati în vagoane de marfă ca animalele (câte 150 de persoane într-un vagon) si trimisi în Siberia. Am făcut parte dintr-un grup de 2.500 deportati care am fost trimisi la Aktiubinsk. De la ultima gară a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo 40-50 km până la poarta primului lagăr. Dar multi din noi au murit pe drum de foame, de sete si de dizenterie. La fiecare oprire în statii, de altfel trenul avea drum deschis si se oprea rar, în statii mici, si mai ales noaptea ca să nu fim văzuti de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau mortii si muribunzii si se aruncau în gropi comune. Eu m-am întors din Siberia după 15 ani” .
Gheorghe Mihailiuc, veteran al învătămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) îsi aminteste „cu spaimă” de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: „Asa-zisii frati mai mari, „eliberatori”, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de usi, toti cei crescuti într-un mediu în care credinta, dreptatea, adevărul nu-si găseau loc, au devenit fruntea societătii. Noi, băstinasii acestui pământ, obisnuiti cu alt mod de viată, am fost cu desăvârsire marginalizati. Limba, istoria, învătământul, traditiile, credinta, în genere cultura natională, au avut mult de suferit... Apăsătoare este viata sub un regim tolalitar. O viată grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viată, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a facut pe multi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre crestea nelinistea. Trebuia găsită o solutie. Bărbatii se adunau în grupuri mici, sfatuindu-se în soaptă. Unii îsi trăiau zilele negre în ascunzisuri. Au început urmărirea celor bănuiti, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroarea bolsevică.
Dacă nu faceai cârdăsie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele conditii insuportabile, o parte din populatia română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în tară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemati de dorul libertătii, si-au îndreptat pasii spre Fântâna Albă...
Dar, pentru multi acest drum era fară întoarcere... Ucigasii au asteptat cu degetul pe trăgaci, până când multimea a iesit la lizieră... Si a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbusit într-un lac de sânge... În învălmăseală m-am pierdut de fratele meu... Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă... Soldatii trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte... Aproape inconstient am început să fug prin desis. Moartea mă păstea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalti fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem... Vântul mi-a adus un bocet soptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-si dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băietel de vreo doi anisori... O femeie a smuls copilasul din bratele mamei care si-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă... Noaptea, grăbită, se aseza peste copaci... Se auzeau încă împuscături sporadice, la care tresăream ca muscat de sarpe... Si totusi, am avut noroc... Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Niste oameni cu suflete mari, ucraineni de nationalitate, ne-au hrănit si ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile... Cu riscul de a nimeri în ghearele soldatilor, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Si până acum aud uneori suieratul acelor gloante blestemate...” .
O altă mărturie ne aduce Artenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): „În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alti gospodari din Iordănesti si Cuciurul-Mare am pornit spre Suceveni de unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldati călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit nestiind ce să facă, altii au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâti: Traian Tovarnitchi, Gheorghe Tovarnitchi, Vasile Tovarnitchi, Cosma Opait, Nicolae Corduban. Eu am fost rănit la piciorul drept. Glontul mi-a străpuns osul si au mai fost răniti: Vasile Opait, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opait – toti am fost dusi sub stare de arest la Spitalul din Cernăuti, dar Gheorghe Opait a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestati si fratii mei Traian si Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuti o parte au fost dusi în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportati la liberare în 1956 au rămas doar 600 .
Multi bucovineni au fost deportati în Siberia sau în Asia Centrală. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de miscare la gara Mosi de lângă Cernăuti, a fost deportat în Siberia pe data de 13 iunie 1941.
Martoră a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci vârsta de 11 ani, relata după mai bine de cinci decenii următoarele: „Gara era inundată de lume, părea o poiană multicoloră. Pe atunci, românii din Bucovina încă purtau haine nationale: catrinte, cojocele, bundite, pălării, itari... La apropierea NKVD-istilor s-a început un răcnet nemaipomenit. Pe bărbati îi depărtau de familii. Copiii li se agătau de pantaloni, sotiile îi cuprindeau de gât. Soldatii îi îmbrânceau”. Ajunsi în Siberia, multi nu au rezistat temperaturilor extrem de scăzute, dar mai ales asprului regim de lagăr. Aceeasi participantă la tragicele evenimente arăta în continuare: „Au murit mosul Morosanu si sotia sa. A murit mosu Olaru... De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernăuti, originar din raionul Lipcani, si-a iesit din minti si în scurtă vreme a murit” .
Oamenilor deportati li se confisca si averea si chiar si celor ulterior reabilitati ea nu a fost restituită. Iată ce scria Elena Gresculeac-Dejetaru din satul Ritcovtî , raionul Noua-Sulita în 1991 la „Plai Românesc”:
„Necazul m-a facut să astern pe hârtie aceste rânduri... Vă scriu în ruseste, ca n-am avut norocul să învăt în limba maternă, desi o cunosc pe cea vorbită. În iunie 1941 mama, tata, bunica si noi, doi copii, am fost deportati în Siberia. Trecuse miezul noptii când ne-au bătut la geam. Tata a iesit să le deschidă „musafirilor” usa si acestia i-au spus că suntem arestati cu totii. Mama a început să plângă si a încercat să se strecoare pană în grajd, unde aveam vitel mic, dar oaspetii au îmbrâncit-o, spunându-i ca acolo unde vom fi dusi, vom primi vacă... Din acea noapte îmi amintesc doar de văicărelile oamenilor si lătratul câinilor.
...În gara Noua-Sulită ne astepta un marfar cu peste 40 de vagoane. După ce am fost înghesuiti în ele si pusi sub lacăt am călătorit în conditii îngrozitoare până la gara Isim din regiunea Tiumeni. Acolo am fost părăsiti pentru o săptămână în ograda unei biserici pustii. După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. După o lună a murit bunica. Peste alte două săptămâni s-a stins tata - avea 32 de ani. Astfel, în pustietatea neagră, fară să cunoastem limba, am rămas doar cu mama. Eu aveam 4, iar sora — 7 anisori. Mama primea pe cartelă 500 grame de pâine pe zi. Muncea zi si noapte ca să ne poată întretine. Vara cosea iarbă, căra fânul la fermă unde lucra si tăia în pădure. Aveam milă doar din partea băstinasilor, care ne dădeau uneori peste... Salvarea ne-a fost în pomusoare si ciuperci. În 1954, am fost reabilitati, dar abia în 1956 ne-am întors în sat. În casa noastră locuiau străini. Abia peste doi ani am putut să o ... cumpărăm de la ocupanti. În iunie 1941 am lăsat-o plină cu de toate, iar în grajd aveam cal, vacă si vitel, porci, găini. În 1968, nu stim conform cărei dispozitii ni s-au plătit 370 de ruble. Oare atât a costat averea, agonisită de bunici si părinti? Sotul meu a fost de asemenea deportat. La 16 ani, rămânând fară de părinti, s-a făcut tăietor de pădure. Si iată în 1989 părintii lui au fost reabilitati conform unei hotărâri cu întoarcerea averii confiscate. De atunci ni se tot promite achitarea datoriei. De la procuratură am fost trimisi la serviciul financiar, la directia regională a afacerilor (interne). Până la urmă demersurile noastre s-au împotmolit pe masa cine stie cui...Am lucrat peste 30 de ani în sovhozul „Cernovitchi”. Astăzi sunt grav bolnavă. Nu mai are sănătate nici sotul. Mama, desi e de vârstă înaintată, n-are pensie, deoarece în Siberia nimeni nu i-a dat document pentru anii munciti la fermă. Oare chiar nu ni se va întoarce ceea ce ne-a apartinut odată?” .
Mărturii mai ample ale supravietuitorilor au fost publicate, în mai multe numere, începând cu 1992, în Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Tara fagilor” (1992-2004), redactat de către ziaristul cernăutean Dumitru Covalciuc, presedintele cercului neformal „Arboroasa” din regiunea Cernăuti .
Cifrele statistice oficiale nu-i cuprind nici pe germanii repatriati în Germania sau pe românii, care s-au refugiat ori au fost repatriati în perioada respectivă în România. După unele date, doar pănă în noiembrie 1940 circa 45 mii de persoane de origine germană au părăsit regiunea Cernăuti, repatriindu-se în Germania . Împreună cu ei au părăsit Bucovina si câteva mii de români, poloni si ucraineni.
După revenirea Basarabiei si nordului Bucovinei la România în 1941 s-a decis ca aceste două provincii să constituie două unităti administrative autonome, conduse direct de conducătorii statului prin reprezentanti personali.
În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 judete din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuti, Storojinet si Cernăuti), judetul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 – si judetul Dorohoi (practic tot teritoriul actualei regiuni Cernăuti plus sudul judetului Hotin) .
Populatia românească din aceste teritorii a primit cu încredere si sperantă administratia civilă si militară românească. Minoritătile nationale, însă, au primit cu rezervă noua stare de lucruri.
Cel mai puternic au fost afectati evreii din aceste două provincii.
La 8 iulie 1941 generalul Ion Antonescu a ordonat ca evreii să fie strămutati peste hotarele tării.
Evreii din zonele rurale si din orase au fost adunati, în lunile iulie – august 1941, în lagăre provizorii, iar în septembrie s-a început deportarea acestora în Transnistria.
După unele informatii mai exacte, au fost deportati 43.768 d evrei in Bucovina si 10.368 din orasul si din judetul Dorohoi. Numai din orasul Cernăuti au fost deportati în timpul războiului în Transnistria 23.391 de evrei .
Potrivit recensământului oficial din 1942, mai locuiau atunci 19.375 de evrei în Bucovina, din care 16.794 la Cernăuti .
Mai multe personalităti din România, printre care si Traian Popovici, primarul Cernăutului în anii 1941-1944, au intervenit în favoarea evreilor români. Gratie străduintelor primarului Traian Popovici, cca. 15.000 de evrei din Cernăuti, sub pretextul că sunt necesari economiei orasului, au fost salvati de la deportare în Transnistria .
Administratia civilă românească a efectuat în anul 1941 un recensământ administrativ si unul statistic în Basarabia si Bucovina, pentru a stabili mai exact situatia din aceste două provincii după un an de ocupatie sovietică, care a semnalat că din cauza schimbărilor social-economice si politice bruste, care s-au produs în Bucovina în anii 1940-1941, s-a modificat radical si structura etno-demografică si socială a populatiei acestei provincii.
S-a stabilit că, populatia Basarabiei si nordului Bucovinei a scăzut de la 3.776.309 locuitori în 1940 la numai 3.525.008 în 1941 .
În această perioadă scurtă a scăzut în mod dramatic mai ales populatia urbană a Bucovinei.
La Cernăuti locuiau în 1941 doar 66.436 de locuitori comparativ cu 112.427 persoane în 1930 - adică populatia orasului a scăzut cu 45.991 persoane sau cu 40,9% .
În perioada 1940-1941 au fost afectate cel mai dramatic astfel de categorii sociale, precum negustorii, meseriasii, functionarii, profesionistii liberi . Potrivit analizei consecintelor ocupatiei sovietice în perioada iunie 1940 – iunie 1941 pentru populatia din judetele guvernământului Bucovinei, au fost deportate, represate sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judetul Hotin, 8.319 – din judetul Cernăuti, 4.387 – judetul Storojinet, 1.467 – judetul Rădăuti, 1.996 – din judetul Dorohoi (adică din satele din zona Hertei) si 5.018 persoane din orasul Cernăuti .
În ciuda tuturor dificultătilor, situatia privind componenta natională a teritoriului regiunii Cernăuti imediat după revenirea acestui teritoriu în componenta României în linii generale totusi poate fi estimată.
Asa, după un an de stăpânire sovietică, de repatriere a etnicilor germani si maghiari, de deportare a evreilor, de refugiere sau deportare a unui număr mare de români, polonezi, ucraineni, guvernământul Bucovina avea următoarea structură etno-demografică a populatiei:
Referindu-se doar la zona nordbucovineană si a Tinutului Herta (fără nordul judetului Hotin) a regiunii Cernăuti, Marian Olaru constata:
„Populatia estimată a regiunii ocupate de sovietici din fosta Bucovină, împreună cu cea a Hertei, era de 545.267 locuitori, din care, în 1946, românii reprezentau 37% si ucrainenii 45%.
În urma instaurării dominatiei sovietice, pe teritoriul de nord al fostei Bucovine s-au produs importante schimbări demografice. Referindu-ne la intervalul iunie 1940 - iunie 1941, acestea sunt:
- refugierea spre interiorul Regatului Român a unei părti a populatiei românesti;
- repatrierea germanilor, polonezilor si maghiarilor ;
- asasinatele în masă săvârsite de sovietici si deportarea românilor în gulagul sovietic.
Fără să avem o cifră exactă a celor ucisi sau deportati de regimul sovietic, în 1940-1941, cercetătorii români ai problemei estimează că la Fântâna-Albă, la 1 aprilie 1941, au fost înpuscati 1.500 de oameni, iar pe 13 iunie 1941 au fost ridicati pentru a fi deportati 13.000 etnici români - după unii cercetători, după altii – 41.000 .
Si aceste cifre nu par deloc exagerate, deoarece numai din satul Mahala în acest an de „rai stalinist” au fost deportate 602 de persoane .
La aceste cifre trebuie să adăugăm numeroasele persoane care au căzut victime în încercarea de a forta frontiera instaurată, după 28 iunie 1940, între România si URSS.
Dacă raportăm aceste pierderi la cifra de aproximativ 192.000 de români, câti rămăseseră doar în zona bucovineană si herteană de ocupatie sovietică între 1940 si 1941, putem întelege adevăratele proportii ale seismului demografic la care a fost supusă Bucovina istorică (între 1/4 si 1/3 din populatia românească a teritoriului bucovinean ocupat de sovietici a fost deportată sau exterminată) .
Forma principală de manifestare a regimului sovietic a fost represiunea, ce nu a ocolit nici una din păturile sociale sau nationalitătile din regiune, dar era îndreptată în primul rând împotriva românilor bucovineni, care, prin traditii si legăturile firesti cu tara, s-au dovedit cei mai redutabili adversari ai structurilor de ocupatie sovietică.
Dacă teroarea ca sistem de guvernare sovietic a vizat initial fosta clasă politică si marii proprietari, treptat ea s-a extins si la nivelul întregii societăti.
„În decurs de numai 12 luni, au fost deportate 41.000 de persoane, aproximativ 10% din întreaga populatie din nordul Bucovinei, măsură care, combinată cu masivele colonizări cu diversi alogeni din interiorul imperiului, urmărea modificarea radicală a realitătilor demografice din acest tinut... S-a dispus strămutarea unor întregi familii, de la bunic la nepot, dar mai ales lichidarea elitei intelectuale românesti, un exemplu elocvent în acest sens fiind Sever Zotta - remarcabi genealogist si membru corespondent al Academiei Române - ce si-a găsi sfârsitul în GULAG-ul stalinist” .
Urmările acestuia se resimt si astăzi, nu numai prin reducerea considerabilă a ponderii românilor din actuala regiune Cernăuti (aproximativ 20%), dar si prin prezenta, în număr însemnat, în regiunea Siberiei a Federatiei Ruse, a aproximativ 500.000 de urmasi ai românilor deportati din Basarabia, Bucovina si Tinutul Herta în anul 1940 .
Ce a însemnat acest an „de libertate sovietică” si cum „o iubea” populatia Bucovinei ne mărturiseste pilotul român, căpitanul Andreescu Paul, care chiar în primile ore ale războiului a fost nevoit să aterizeze într-un sat transprutean de lângă Cernăuti cu populatie mixtă româno-ucraineană:
„...Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, aviatorul se astepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier si dacă s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un motiv zborul.
Satul se numea Lehucenii Tăutului . Nici nu coborâse din avion si ...a văzut populatia din sat alergând spre livada în care aterizase el. Tăranii veneau în fugă si într-un număr considerabil. Voiau să-l ia prizonier? Se părea că unii dintre tărani au în mâini coase si topoare. Aviatorul si-a făcut cruce si a asteptat... Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge strigătele lor de „ura!”. Peste câteva minute aviatorul era îmbrătisat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare să-l atingă măcar cu mâna. Femeile si câtiva bătrâni au îngenuncheat si i-au sărutat pantofii, altii îi luau mâinile si nu mai conteneau să le sărute. Toti locuitorii acestui sat, văzând culorile românesti ale avionului, au alergat să se prosterneze la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată care îi dezrobise... Toti vorbeau cu lacrimi în ochi si povesteau suferintele îndurate timp de un an: „Dacă nu veneati acum, eram pierduti!” Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toti cei care vorbeau. Ce scenă ar putea ilustra mai bine suferintele pe care le-au îndurat tăranii sub bolsevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din bărbati, copii, femei si bătrâni, care se asează în genunchi la picioarele primului ostas din armata care i-a scăpat de tirania comunistă, sărutându-i pantofii?” .
Comentariile sunt de prisos.


G.G. : Ce ne puteti spune despre populatia regiunii Cernăuti în perioada sovietică postbelică stalinistă (1944-1953) si poststalinistă de până la primul recensământ sovietic din 1959 ?

I.P. : Românii din regiunea Cernăuti au avut de suportat două asa-numite „eliberări”: invazia sovietică din iunie 1940, în consecinta lui Ribbentrop-Molotov si „eliberarea” de la sfârsitul lunii martie a anului 1944, în consecinta războiului care se apropia de sfarsit.
Cu toate analogiile dintre ele, o analiză mai minutioasă ne duce la concluzia că între aceste două evenimente există multe diferente.
Revenirea sovieticilor, în martie-aprilie 1944, trecuti ei însisi prin toate nevoile si grozăviile războiului, nu a însemnat, însă, si o revizuire în directia unei atitudini mai tolerante a politicii fată de populatia autohtonă. Autoritătile au devenit si mai dure, iar amploarea sovietizării nu a mai cunoscut limite.
În această perioadă, comunistii s-au ciocnit de rezistenta armată a diverselor grupări de partizani antisovietici, provenind din rândurile românilor si ucrainenilor. Dacă prima invazie din 1940 a fost pusă la cale din timp si, evident, a fost bine pregătită. Sovieticii stiau ce au de facut si, odată cu armata, teritoriile ocupate au fost împăienjenite cu diversi „politruci”, „ilegalisti”, „luptători pentru fericirea poporului” pentru „reunirea Basarabiei si Bucovinei de Nord cu Patria Sovietică”, cu comunisti, „patrioti”, trădători si alte cozi de topor. Acestia, fiind bine informati, au modelat teritoriile ocupate după chipul si asemănarea... Au urmat păcălelile, dezinformările, teroarea, masacrele si deportările în masă, care au lăsat urme de nesters în memoria populatiei supravietuitoare.
Cu totul altfel a arătat „eliberarea” din primăvara anului 1944. După ani de lupte grele, pierderi materiale si umane uriase, după mizerie, sărăcie si persecutie neîntemeiate, sovieticii au re-intrat în tările învecinate.
Luarea cunostintei de stilul de viată, modul de gospodărire, etica si spiritualitatea popoarelor din aceste tări au produs o triplă impresie:
Marii comandanti de osti erau preocupati de probleme strategice si tactice. Acumulând o mare experientă de război, învingând groaza ce o aveau la început fată de masina germană de război, ei plăsmuiau planurile operatiunilor, realizarea cărora în majoritatea cazurilor le aducea izbândă. Se pare că pentru ei, soarta populatiei civile ca si cea a ostasilor de rând, era o notiune mai mult abstractă decât reală, iar unele greseli ce se infiltrau în operatii, erau iertate prin scopul urmărit. De exemplu, prima mare formatiune militară sovietică ce a intrat în Crasna, si-a instalat bateria de tunuri pe dealul ce domină Huta-Veche, numit Arsita. Altă formatiune a ajuns în partea opusă - la Zubrovita. Trei zile la rând unii au tras în altii, crezând că aveau în fată dusmanul. Atunci casele gospodarilor au rămas fară geamuri. Un obuzier de câmp trăgea rar, dar când împusca, sticlele se faceau puzderie ;
Ostasii de rând, mobilizati din toate colturile Imperiului Rosu, la contactul cu localnicii rămâneau de-a dreptul socati. Amenajarea gospodăriilor din Crasna le trezea invidia... Multi ostasi, care, demobilizându-se, nu s-au mai întors la bastina lor, ci au rămas să trăiască printre noi. La întrebarea, dacă după 30 de ani nu-i era dor de plaiurile natale, de rude, unul, originar din Mordovia, mi-a răspuns: „nu, n-am ce vedea acolo. Ce să vezi? Niste bordeie săpate în pământ, o viată de câine? Aici am gospodărie „gata cladita”, „serviciu de onoare”. Această pătură a ostăsimii, simtind că se apropia demobilizarea, se străduia să se chivernisească cu trofee, obtinute prin orice mijloace.
Totusi, politica oficială n-o promovau nici comandantii supremi, nici ostasii de rând, ci asa-numita verigă medie - gradatii de la locotenenti, la căpitani si maiori, cadre selectate din rândurile intelectualitătii marelui popor rus, instruite „blitz” si mobilizate pe front. Erau eruditi, oarecum omenosi, mentineau ordinea si disciplina în unităti si, principalul, se credeau cu adevărat eliberatori, promotori ai unicului sistem ortodox-socialist.
În zonele „eliberate” instalau comendaturi sovietice, conduse de vreun căpitan sau locotenent-major, misiunea cărora consta în mentinerea ordinii, protectia populatiei civile si, bineînteles, în propagarea noului sistem.
Aceste comandamente erau dislocate de obicei în conacurile boieresti părăsite sau în casele gospodarilor mai înstăriti. Anume aceste comandamente au lansat ordinul obligatoriu de evacuare a populatiei... .
Ordinul urma a fi executat.
Evident, că sovieticii se asteptau la o mare rezistentă din partea nemtilor pe crestele muntilor si au ordonat evacuarea populatiei.
Gestul părea foarte uman, dacă n-ar fi fost trista amintire a deportărilor din 1941.
La Crasna, de exemplu, s-a ordonat evacuarea din cea mai mare parte a Crasnei si din Vicovu-de-Sus si de evacuare totală a populatiei din Huta-Veche, Straja, Falcău...
Însă, pe neasteptate sovieticii au întâlnit o rezistentă din partea tăranilor simpli din Crasna, care, având în memorie trista amintire a deportărilor din 1941, s-au înteles între ei „să nu ne lăsăm ridicati!”.
Iată cum relateză aceste evenimente Stefan Motrescu: „... Mitric Ion al lui Pamfir s-a furisat spre o cărută, i-a scos o roată si a farmat-o, zicând: „Acu du-ne, dac-ai cu ce!”... În acelasi timp doi frati - Motrescu Istrate si Vasile, porecliti ‘Căcărază’, mânau prin lunca Siretelului niste vite rămase fară stăpân. Soldatii de la comendatura din Ciudei ... s-au luat după ei. Fratii au lăsat vitele si, pe căi lăturalnice, au ajuns la locul stabilit din Crasna-Putna, unde s-au amestecat cu oamenii, ce se adunau după întelegerea avută. Soldatii urmăritori au luat si ostasi de la comendatura din Crasna ... si au purces spre locul adunării. Un mos cu autoritate, Ursache Grigore, poreclit ‘Botuză’, a sărit cu parul la unul din soldati, înjurându-l: „Răstâta ta, mă negrule!...”, dar, bineînteles, n-a putut să-i oprească, si asa s-au pomenit fată-n fată soldatii înarmati cu pistoale automate si multimea mereu crescândă. A urmat o scurtă perioadă de tratative. Rusii cereau să le fie dati fratii pe care i-au urmărit. Atunci Popiuc Nicolai, poreclit ‘Pitilică’, care stia ruseste, s-a apropiat de unul dintre soldati, ca să-i explice ceva. Deoarece teava armei era îndreptată spre pieptul lui, el a încercat s-o înlăture cu mâna. A urmat o rafală scurtă si Pitilică s-a prăbusit ciuruit de gloante în abdomen. Tot atunci a căzut Constantin Bândiu, gospodar din satul vecin Ciudei, confundat cu unul din cei doi frati Motrescu. Bândiu a murit pe loc, în convulsii... Oamenii s-au repezit la un gard de răzlogi si s-au „înarmat” cu pari. Soldatii continuau să tragă din plin. A mai căzut mosneagul Plesca Ion al lui Vasile... Oamenii s-au aprins si au încercat să se avânte în lupta corp la corp, dar soldatii trăgeau întruna, culcându-i la pământ . Mitric Toader al lui Ioachim (Gaită), a fost rănit la picior si tot restul vietii a schiopătat. Mitric Ion al lui Pantel a fost rănit la grumaz. Răni adânci au mai primit Mitric Istrate al lui Florea (Carol), Plesca Vasile al lui Zaharie (Plescanul). Rănită a fost si Iliut Victoria Nichitoaiei. Mitric Auruta... a fost împuscată în gură. Sotul ei, Mitric Gheorghe al lui Nicolai, a fost împuscat în mână. Motrescu Istrate a lui Gheorghe a fost împuscat în cap si într-o mână. O rană în piept a primit Tănase Osalciuc...
Nu se stie cât ar fi durat acest masacru, dacă n-ar fi intervenit o întâmplare salvatoare.
Doi frati, feciorii lui Florea - Dumitru si Costan - fiind fugari, se aflau ascunsi în casa din apropiere. Auzind împuscături au iesit în gang si au început să tragă din ZB-uri. Efectul a fost uimitor. Soldatii sovietici, strigând: „Nemtî! Nemtî!”, s-au retras, lăsând oameni însângerati, morti si răniti” .
Iată ce povesteste încă un martor ocular, Olaras Gheorghe al lui Toader: „La Ioachim al lui Stefan Brahă se afla comanda militară rusească. Aveam 18 ani, abia am adus vitele de la păscut. La Ioachim soldatii mi-au spus să nu merg mai departe. Totusi, m-am furisat până la Toader al lui Gaită. Acolo am văzut morti si răniti.
Am luat căruta de la Popiuc si i-am dus acasă, le-am învelit picioarele cu propria-mi bundită. I-am mai cunoscut pe Bândiu din Ciudei, pe Victoria Nichitoaiei, pe Auruta cu sotul ei, Gheorghe al lui Nicolai al lui Bălanei, dar si pe altii... Oamenii au rânduit mortii, si-au vindecat rănile... Preoti în sat nu erau si toată rânduiala înmormântării a căzut în grija a doi călugări de la Mănăstirea Putna” .
Rezistenta militară din partea nemtilor într-adevăr a avut loc, dar nu în partea Crasnei, ci la Cârlibaba, pe muntele Oita, pârâul Colacului din Câmpulung-Moldovenesc. Evacuarea totusi a avut loc. Până la 23 august 1944, crăsnenii au pribegit prin Bobesti, Broscăuti si Panca, lăsând fară îngrijire case, acareturi, animale, ogoare.
Dar după această rebeliune si după înăbusirea ei în sânge, multi crăsneni au luat calea muntilor, unde, ca răzbunători ai poporului, ani la rând i-au hărtuit pe NKVD-isti, băgând groază în noile cadre de conducere... Au murit cu armele în mâni, nedorind să se supună regimului bolsevic .
După cum era de asteptat, în primăvara anului 1944 situatia din Basarabia si nordul Bucovinei din nou s-a schimbat drastic.
Din cauza ofensivei armatei sovietice România a fost nevoită să cedeze din nou cele două provincii Uniunii Sovietice.
În martie-aprilie 1944 în România din Basarabia si Bucovina s-au refugiat circa 700.00 persoane, care împreună cu cei ce au plecat în 1940 din provinciile cedate depăse cifra de 1.000.000 de refugiati majoritatea absolută fiind de origine română . Cati dintre ei erau din teritoriile actulei regiuni Cernăuti nu se cunoaste exact.
Din tinutul Herta s-au refugiat în 1944 în România (potrivit listelor sovietice) 3.218 persoane, adică cca. 10% din populatia de atunci a tinutului. După război s-au întors înapoi doar 1.254 de persoane .
Iată ce scrie Elena Demianu din suburbia cernăuteană Clocucica: „În 1944... începuse marele refugiu si clocucicanii, amărâti că îsi lăsau casele, avutul agonisit în trudă si cu sudoare, mormintele celor dragi, că îsi părăseau... locurile de bastină, încercau să mai prindă un tren, care să-i ducă undeva în adâncul României, fie si vremelnic, numai ca să se salveze de urgia stăpânirii rosii. Suburbia, românească până atunci, se golise de oameni si în locul băstinasilor aveau să vină, din urma tancurilor sovietice, vânători străini de case si avuturi rămasa fără stăpâni... După refugiul din 1944 putini de-ai nostri au rămas în suburbia cernăuteană Clocucica... Vremile de după război i-au înstrăinat si si pe unii dintre cei care au rămas în suburbie.... Nici în biserică nu ne mai putem ruga astăzi în limba noastră strămosească” .
Pentru românii rămasi în regiunea Cernăuti se începea o perioadă grea – perioada supravietuirii etnice în fata deportărilor, asimilărilor în favoarea ucrainizării la sate si rusificării la orase, refugierilor în România si intrzicerea limbii române, încuragării „cozilor de topor” si exterminarea elitei nationale...
În primăvara anului 1944 începea cea de a treia etapă a lichidării elementului românesc din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei si Tinutul Hertei.
Un locuitor al satului Molodia, fostul judet Cernăuti, îsi aminteste despre calvarul de atunci al românilor următoarele:
„Prin luna mai a anului 1944 la primărie au fost chemati toti bărbatii în vârstă de până la 50 de ani. Fiecare a fost întrebat de era de nationalitate română ori „moldovenească”. Oamenii răspundeau că erau români de când s-au văzut pe lume mosii si strămosii lor, dar ocupantii tipau că între români si moldoveni nu era nici o diferentă si că din acea zi toti se vor numi moldoveni. Chiar în acea lună „moldovenii” din Plaiul Cosminului (Molodia) au primit ordin de încorporare în Armata Rosie. Adunati lângă primărie, au fost încolonati si petrecuti în sunete de fanfară la cercul de recrutare. Acei care n-au dorit să se facă „moldoveni”, românii adică, au nimerit nu pe front, ci în lagărele de muncă din zona lacului Onega, unde au murit de-a lungul timpului peste jumătate din ei” .
Pentru a fi deportat era deajuns să fii bărbat si gospodar...
Pe la mijlocul verii anului 1944, sovieticii au dus în Karelia, „la Finlanda”, în lagărele de muncă, aproape toti bărbatii care mai rămăseseră prin satele bucovinene - bătrâni, invalizi si chiar persoane bolnave psihic si unde aproape toti au murit acolo de foame .
Ca să nu mai fie luati în Armata Rosie si în lagăre, în pădurile si în muntii Bucovinei au început să actioneze detasamente de partizani, ca formatiuni ale luptei de rezistentă antisovietică si anticomunistă .
La Crasna, în munti, din 1944 până în 1948, a actionat grupul de partizani al lui Ilie Gherman, zis Ciocălău. Acesta a fost un om dârz, istet, dibaci, puternic, un om care îsi iubea neamul si care s-a încumetat să se pună în calea puhoiului bolsevic. N-a fost „tâlhar”, cum le plăcea unora să afirme până nu demult, ci mai degrabă un judecător sever al iscoadelor stăpânirii bolsevice dezmătate .
Între anii 1944-1945, o puternică organizatie de luptă împotriva ocupantilor bolsevici a condus-o tăranul Stefan Petriu, originar din Molodia. Detasamentul său a actionat în satele din jurul Cernăutilor, avându-si baza în Codrii Cosminului si organizând operatii de luptă împreună cu detasamentul lui Zamorski din Dumbrava-Rosie si cu cel al lui Hudiur din pădurile Cuciurului-Mare. Oamenii lui Petriu s-au angajat în lupte crâncene împotriva trupelor NKVD, a militiei sovietice si chiar a subunitătilor militare .
O ciocnire violentă, care s-a soldat cu morti si răniti, a avut loc în vara anului 1944 în localitatea Crasna din fostul judet Storojinet, când tăranii de acolo s-au răsculat împotriva militarilor sovietici .
Folosindu-se de ocazii, noua putere continua procesul schimbării fizionomiei etnice a regiunii, micsorând artificial numărul românilor....
După încheierea războiului autoritătile sovietice au distrus câteva localităti mai mici din regiunea Cernăuti, populate de români.
Astfel, locuitorii din colonia Buci de lângă Rarancea au fost strămutati în regiunile Herson si Zaporojie din sudul Ucrainei.
Satul Albovăt din preajma Storojinetului a fost distrus în scopul lărgirii unui poligon.
A fost distrusă si colonia I.G. Duca de lângă satul Iurcăuti .
Au fost sterse de pe fata pământului si satele Frunza si Prisaca, care au nimerit pe frontieră.
De asemenea, populatia satului Tânteni din zona Hertei a fost ridicată si strămutată în sudul Ucrainei, dar cei care s-au întors, au reusit să renoveze satul.
O soartă dramatică a avut-o si satul Probotesti de lângă Herta, care a fost dezmembrat de noua frontieră. În 1940 satul Probotesti avea 2.416 locuitori, iar în 1947 – doar 780 persoane, o parte din acest sat, cca. 125-130 persoane, rămânând pe teritoriul României .
În timp ce numărul românilor scădea, numărul altor etnii crestea.
Asa, după ce, în primăvara anului 1944, armata sovietică a recuperat din nou Cernăutul, numărul evreilor din oras s-a mărit la cca. 30.000, dar a fost interzisă o viată organizată a comunitătii evreiesti în forma de odinioară.
Chiar din primele luni după reîntrarea trupelor sovietice în Bucovina si Basarabia a fost declansată teroarea.
În luna mai 1944, sovieticii au început să efectueze recrutări în Armata Rosie a tuturor bărbatilor cu vârste cuprinse între 18 si 50 de ani. Cu această ocazie, un fenomen de masă a devenit refuzul înrolării. Astfel, numai în raionul rural Cernăuti 400 de recruti nu s-au prezentat la comisariatele militare, autoritătile recurgând la serviciile militiei si armatei pentru a-i ridica de pe la casele lor .
Multi dintre tineri se ascundeau prin pădurile bucovinene, fiind vânati de organele de securitate bolsevice.
Astfel, în primăvara anului 1944, în pădurea de lângă Buda-Mahala, militarii sovietici au urmărit si surprins un grup de tineri români, împuscându-i pe loc, fară a se încerca capturarea lor. Cel putin 13 persoane au fost ucise, reusind să se salveze doar patru .
La 24 august 1944, peste 7.000 de cernăuteni (din Târnauca circa 130, din Tereblecea 45, din Băhrinesti 36 etc.) au fost dusi la muncă fortată în Karelia, în zona lacului Onega, la tăiat pădure si construit canalul „Marea Baltică - Lacul Onega” sau la constructia de căi ferate.
Oamenii munceau câte 12-15 ore pe zi, pe un ger de până la -40°C - -45°C, fiind hrăniti cu ciorbă din peste sărat, astfel încât, si-au mâncat si opincile din piele de porc sau de vită cu care veniseră de acasă. Cei care au supravietuit, la sfârsitul anului 1945, au obtinut dreptul de a reveni în Bucovina .
În toamna anului 1944, în baza hotărârii Comitetului de Stat al Apărării al URSS nr. 6 784/a, din 25 octombrie 1944, a fost efectuată mobilizarea contingentului de tineri născuti în anul 1927.
În raioanele „atinse cel mai puternic de către elementul contrarevolutionar”, acestea fiind cele din apropierea granitei cu România, s-a dispus ca recrutii să fie convocati la comisariatele militare raionale sub motivul organizării repetate a instructiunii militare generale si, în mod organizat, sub pază, să fie trimisi la Cernăuti, în centrul regional de recrutare, unde să se realizeze mobilizarea.
La data de 17 decembrie 1944, în regiune au fost mobilizati 78.905 de bărbati, din care majoritatea au fost trimisi în unităti militare de rezervă, unde, cu ajutorul agentilor secreti, a informatiilor provenite din localitătile de bastină, serviciul de contrainformatii depista toate „elementele social-politice periculoase”: persoane care au facut parte din administratia sau armata română, au avut vreo legătură cu miscările de rezistentă anticomunistă, au exprimat diverse opinii „antisovietice” etc. De pildă, la 22 septembrie 1944, în orasul Kungur, de lângă muntii Ural, doi ucraineni bucovineni filoromâni din Cotmani Petro Markovski si Mykola Bulavka au fost arestati, acuzati de agitatie antisovietică si condamnati la câte cinci ani de lagăr, pentru că au îndrăznit să afirme că „ofiterul sovietic este prost instruit, este îmbrăcat mai rău decât un soldat; cu asemenea comandanti pe front vei fi pierdut. În ziarele sovietice se scrie că armata rosie este cea mai bună în lume, dar în realitate aici înfloresc foametea si mustruluiala... Sub stăpânirea românească oamenii puteau pleca acolo unde doreau. Plecau în America, câstigau bani, se întorceau, îsi ridicau gospodării si trăiau bine, iar din Uniunea Sovietică nu mai poti pleca nicăieri. În Uniunea Sovietică, în afară de cartofi, nu ai ce vedea” .
Alti bucovineni, care au avut „norocul” să se afle că ei au fost membri ai Partidului National-Crestin, în frunte cu A.C. Cuza, sau ai miscării nationalistilor ucraineni erau condamnati la câte 10 ani de închisoare. Ostasii care luptau efectiv pe front erau condamnati, de regulă, la câte 6-7 ani pentru „intentia de a trece de partea dusmanului”.
În general, din cei peste 300 de cernăuteni, ostasi ai Armatei Rosii, arestati în anii 1944-1945, 45% au fost condamnati pentru „agitatie antisovietică”, iar 55% pentru apartenenta la asa-numitele „partide contrarevolutionare” (toate formatiunile posibile, cu exceptia celui comunist), intentia de a trece de partea inamicului sau pentru spionaj (această din urmă acuzatie putea fi adusă oricui ce era născut în teritoriile anexate în 1940) .
De fapt, orice putea fi motivul deportării...
Asa, în urma hotărârii Comitetului de Stat al Apărării din URSS din 29 octombrie 1944, la mijlocul lunii decembrie 1944 în regiunea Cernăuti a fost efectuat un nou val de arestări, vizând bărbatii cu vârste cuprinse între 18 si 55 de ani.
Astfel, la 20 decembrie 1944, numai din comuna Voloca-pe-Derelui (raionul Hliboca) au fost arestati circa 150 de oameni, care au fost dusi în închisoarea din Cernăuti. La 25 ianuarie 1945, volocenii, alături de alte mii de bucovineni, au fost urcati în vagoane si dusi la Vorkuta, după Cercul Polar de Nord. Abia în ianuarie 1947, acesti oameni nevinovati au obtinut dreptul de a se întoarce la casele lor .
Fostii soldati ai armatei române (circa 19.000) au fost condamnati la câte 6 ani de muncă silnică la minele din regiunea Donetk, Ural s.a. De pildă, din Voloca-pe-Derelui, dintr-un număr neindentificat de represati au murit în lagăre 14 fosti ostasi, din Pătrăutii-de-Jos au fost arestati 35 de fosti ostasi. De asemenea, în lagărele GULAG-ului a ajuns majoritatea bucovinenilor si basarabenilor pe care sfârsitul războiului i-a prins în zona sovietică de ocupatie a Europei .
Sârbu Giredă din Stănesti, fost soldat în Armata Română si căzut prizonier la sovietici, ne aduce o mărturie ce este caracteră acelor evenimente:
„Сei care am avut noroc de la Dumnezeu să mai rămânem în viată, ajunsesem să nu ne mai cunoastem unii pe altii; eram numai oase acoperite cu piele, plini de păduchi si istoviti de foame.
Din Bălti ne-au încărcat în vagoane de vite si, încuiati, flămânzi si însetati, am fost dusi în orăselul Libedeni de lângă Moscova. Acolo am stat o iarnă. Primăvara am fost escortati tocmai în Armenia, în orasul Erevan. Am fost repartizat la uzina de prelucrare a aluminiului din orăselul Arapkir.
La acea uzină conditiile de muncă erau neomenesti. Iar substantele chimice, folosite la prelucrarea aluminiului, secerau vietile a mii de oameni.
A dat Dumnezeu că printre acei ce au rezistat m-am aflat si eu. După câteva luni, am fost scos din acea uzină, pentru a fi încadrat în echipele ce erau angajate la construirea drumurilor si a podurilor. Am luat parte la construirea unui tunel, lungimea căruia era de 7 km, în apropierea lacului Sevan. Apoi, tot în apropierea Sevanului, am participat la construirea unei hidrocentrale.
Peste tot unde am lucrat, nimeni n-a avut grijă de sănătatea noastră, de conditiile noastre de viată. Eram foarte rău hrăniti, hainele ne erau niste zdrente pline de păduchi; dormeam pe paturi numai de scânduri si ne mâncau plosnitele si niste gândaci...
Am îndurat chinuri si nevoi până în anul 1948, când a apărut un decret, în care era scris negru pe alb că românii vor fi lăsati să se întoarcă acasă... Mă gândeam că ... voi scăpa din iadul stalinist. Pe adresa de acasă a românilor care mai rămăseseră în viată au fost expediate scrisori, în care li se cerea primăriilor să trimită caracteristici pentru fiecare... Mie mi-au scris că sunt un trădător de tară, un înversunat dusman al poporului s.a.m.d...
Am mai fost condamnat la un termen de 25 de ani... Pentru prima dată de când eram prizonier la rusi, am plâns, dar nu am plâns cum se plânge, ci am plâns cu lacrimi amare, fiindcă eram cuprins de o mare disperare... În situatia în care mă aflam a trebuit să mă supun hotărârii judecătoriei supreme... Fiind considerat ca un „dusman pentru statul bolsevic”, am fost tinut închis într-o celulă, unde timp de trei luni am stat singur. Între timp, judecătoria supremă a luat altă hotărâre: reiesind din caracterizarea pe care mi-au dat-o iscoadele bolsevice din satul meu natal, cei 25 de ani de închisoare au fost înlocuiti cu pedeapsa capitală...
Ce minune s-a întâmplat, nu stiu, însă n-am fost executat, ci a rămas în vigoare prima sentintă, la care mi s-au adăugat cinci ani privare de drepturi. Aflând despre toate acestea, am răsuflat a usurare si am hotărât să lupt cu toate nedreptătile si greutătile vietii si să mă rog bunului Dumnezeu ca să-mi ajute să scap de năpasta bolsevică.
În toamna anului 1948 am fost escortat într-un lagăr din Republica Komi. Pe lângă foame si mizerie, aici a început să mă tortureze si gerul. Trăiam într-o baracă neîncălzită. De la lucru veneam ud si înghetat, iar în baracă era cam aceeasi temperatură ca si afară... Foarte multi detinuti au murit. Unii nu vroiau să lucreze, zicând că au fost judecati pe nedrept. Însă acei care nu lucrau, nu primeau mâncare... Eu lucram din răsputeri si primeam zilnic câte o bucătică de pâine neagră ca pământul si cleioasă de se lipea de dinti si pe cerul gurii si cu greu o puteai înghiti. Primeam si mahorcă, însă eu nu fumam, ci o schimbam pe o bucătică de pâine...
Acolo, în lagăr, am dat si de câtiva români din satele învecinate cu Stănestii mei, care, din diferite motive, au fost privati de libertate: adica sau n-au fost în stare să îndeplinească planul de livrare a pâinii la stat, sau că cineva i-a denuntat la organele raionale că ar fi fost „dusmani ai poporului”, sau că au fost, pur si simplu, „deschiaburiti”. Bietii de ei! Au murit departe de casă si fară nici o vină...
Abea după moartea lui Stalin, s-a schimbat întrucâtva si atitudinea statului fată de noi, „dusmanii poporului”. Ni s-a permis chiar să scriem acasă... Un detinut mi-a spus că dacă ar avea cine trimite o nouă caracterizare, dar nu ca prima, care să contină semnăturile mai multor consăteni si întărită cu stampila comitetului executiv raional, atunci as avea sansa de a fi pus în libertate... I-am scris sotiei si ea a obtinut o asemenea caracterizare... În baza ei, judecătoria supremă a pronuntat o nouă sentintă. Eram condamnat doar la 7 ani de detentie, termen deja expirat. Astfel am fost eliberat si m-am întors acasă. În timp ce mă aflam în prizonierat si în închisoare, casa părintească a fost confiscată si trecută pe lista neagră a asa-ziselor gospodării părăsite... A trebuit să trăiesc pe la străini, să muncesc si să adun parale, ca să cumpăr casa în care m-am născut si-am trăit până la venirea „eliberatorilor” .
Majoritatea veteranilor de război din armata română, ferindu-se de eventualele persecutari, au părăsit Bucovina, cei rămasi - chiar si în perioada contemporană întâlnesc greutăti enorme.
Ne mărturiseste Constantin Melniciuc, veteran de război din orasul Cernăuti:
„Sunt veteran de război, am luptat în armata română, dar nu primesc pensie, după cum primesc, să spunem, veteranii de aici care în timpul războiului s-au aflat în armata polonă. Sunt un ostean fară patrie, părăsit si uitat de tara pentru care am luptat... În 40, când au ocupat rusii nordul Bucovinei, populatia, în mare parte, a fugit în tările vecine. Multi din cei care au avut nesăbuinta să rămână sub rusi au fost apoi deportati în Siberia ori s-au pierdut la granită în încercarea lor disperată de a se refugia în România...
Pe strada din Cernăuti unde locuesc acum, nu mai sunt români. Mai mult rusi si ucraineni veniti aici de pe aiurea după război. Si asa-i în toată Bucovina...
...Fiind foarte bolnav si fără putere, am apelat la functionarii de aici cu blândete după ajutor, ei însă au chemat un militian căruia i-au ordonat să mă scoată cu forta afară. Vina mea a fost că eu, bătrân si neajutorat, am cerut să mi se dea un sprijin... Pe scările de la intrarea în sediul administratiei regionale am căzut jos de atâta scârbă si bătaie de joc. Doar niste trecători au chemat „salvarea”. I-am rugat pe medicii de la urgentă să nu mă ducă la spital, ci acasă... Vreau să aduc la cunostintă tuturor despre această tristă istorie a mea. Să stie si conationalii mei din România cum îsi bat joc de noi ucrainenii...” .
Drept urmare a celui de-a II-lea război mondial, a politicii de opresiune practicată de Puterea Sovietică, a refugierii unei părti a populatiei în adâncul României, la 1 ianuarie 1945, în regiunea Cernăuti locuiau 567.000 de persoane, cu 35,2% mai putin decât la 1 ianuarie 1941 .
Cu toate că regiunea Cernăuti doar în 4 ani de război pierduse mai bine de 1/3 din populatie, epurarea etnică si represiile au continuat.
La 10 ianuarie 1945, CC al PC(b)U a adoptat hotărârea Despre intensificarea luptei cu nationalistii ucraineano-germani în regiunile vestice ale Ucrainei, prin care se fixa data de 15 martie 1945 ca termen limită pentru lichidarea rezistentei anticomuniste. În acest scop, în regiunea Cernăuti au fost aduse două brigăzi de trupe ale NKVD-ului, cu un efectiv de peste 1.300 de soldati si ofiteri .
Odată cu reinstaurarea puterii sovietice, autoritătile au început să organizeze niste gărzi paramilitare, sub denumirea de „detasamente de exterminare” .
Membrii acestor formatiuni - „stribocii” - erau scutiti de toate dările si obligatiile în muncă, fiind eliberati de la recrutările fortei de muncă pentru minele si constructiile industriale; lor li se repartizau diverse produse de larg consum la preturi reduse, iar activitatea în detasament era echivalată cu aceeasi durată a serviciului militar; membrii familiei erau scutiti de impozite, iar în cazul mortii „stribocului” primeau o pensie specială .
La data de 15 martie 1945, în Cernăuti si centrele raionale au fost constituite 17 detasamente de exterminare, în care erau înscrise 2.162 de persoane, precum si 314 brigăzi de sustinere, cu un contingent de 2.607 persoane.
În martie 1947, în regiunea Cernăuti existau deja 227 de detasamente de exterminare, cuprinzând 3.368 de „striboci” .
În primăvara anului 1945 s-a început formarea la Cernăuti a transporturilor cu repatriati polonezi care, de bună voie sau prin constrângere, doreau să plece din Bucovina. În intervalul martie 1945 – iulie 1946 au fost dusi în Polonia 10.490 locuitori din nordul Bucovinei, inclusiv 8.140 polonezi, 2.041 evrei si 309 de alte etnii (în principal ucraineni si români) .
Print-o întelegere dintre guvernele României si URSS „Cu privire la evacuarea din teritoriul regiunii Cernăuti în România a persoanelor de nationalitate evreească, care sunt locuitori ai Bucovinei de nord si nu au fost cetăteni sovietici până la 28 iunie 1940” s-a ivit sansa de a părăsi „raiul sovietic” la evreii bucovineni .
Românii nu au avut un asa noroc.
Paralel cu deportările, autoritătile sovietice au efectuat un amplu proces de „colonizare” a regiunii Cernăuti cu diversi „specialisti” si „nespecialisti” de origine etnică ucraineană si rusă.
Numai în anul 1946, în tinut s-au asezat 53.690 de persoane din diverse zone ale Uniunii Sovietice.
De asemenea, în anii 1946-1947, în Bucovina s-au repatriat 316 familii de ucraineni (1.476 de persoane) din Franta, România si Bulgaria .
Numărul românilor trebuia să scadă... Si în 1944, românii trăitori în raioanele sătesti Cernăuti, Sadagura, Noua-Sulită, Hotin si Secureni au fost înregistrati ca „moldoveni”, si doar cei din raioanele Hliboca, Herta, Storojinet si din Suburbiile Cernăutilor au rămas români în documente, desi si acestia au fost făcuti vorbitori de „limbă moldovenească”. În toamna anului 1944, printr-o decizie a primăriei, în Cernăuti au fost schimbate denumirile străzilor în asa fel, ca nimic să nu le mai amintească locuitorilor de trecutul lor românesc .
Cu scopul înlăturării toponimelor traditionale - dovezi ale autohtoniei românilor în regiunea Cernăuti - la 7 septembrie 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a adoptat un decret prin care au fost schimbate câteva zeci de denumiri ale satelor românesti. De exemplu, Crasna a devenit Crasnoilsk, Mihoreni - Petrasivka, Mogosesti - Bairaki, Probotesti - Djakivti, Cerlena - Cerlenivka etc .
Sfârsitul culturii germane în Cernăuti si în restul Bucovinei s-a produs la sfârsitul celui de al doilea război mondial, odată cu emigrarea majoritătii supravietuitorilor evrei, vorbitori de limbă germană.
Odată cu disparitia elitei culturale din Cernăuti, care vorbea si scria în germană, se încheia o perioadă îndelungată de existentă a factorului german în Bucovina – era înlăturată una dintre urmările socio-lingvistice ale ocupatiei habsburgice.
Apărea, însă, „cultura sovietică”, „cultura moldovenească”... – „cultura de tip totalitar” si „realism socialist”.
În acelasi timp, pe teritoriul regiunii Cernăuti se reinstaura sistemul, care avea ca scop final realizarea doctrinei totalitariste de „apropiere si contopire a natiunilor într-un singur popor – poporul sovietic”, o perioada, care pentru românii din Ucraina si din intrega Uniune Sovietică aducea interzicerea glotonimului „limba română”, înlocuirea lui cu „limba moldovenească” si caracterul chirilic.
Aproape că n-a rămas urmă din presa românească. Din februarie 1941 până la izbucnirea războiului a apărut un singur ziar în limba română – „Adevărul bolsevic” .
Din 1944, locul acestuia l-a luat ziarul „Bucovina Sovietică”, dublajul în „limba moldovenească” al ziarului ucrainean „Radiansika Bukovîna”.
Urmărind facilitarea procesului de ucrainizare si rusificare a românilor cernăuteni, în anul 1947 organele de partid au dispus trecerea gazetei raionale „Steagul Rosu” (din Herta) si a ziarului regional „Bucovina Sovietică” la grafia chirilică.
Până în 1947 acest dublaj a apărut cu grafie latină, iar apoi, până la 1 aprilie 1967, când locul i l-a luat gazeta „Zorile Bucovinei”, a fost tipărit numai cu caractere chirilice .
Nu mai vorbim de „ochiul treaz al PCUS” al cenzurii deschise din cadrul redactiilor din partea secretarilor de partid - recrutati dintre „cei mai capabili si de perspectivă” conationali de-ai nostri, - deseori cu studii superioare postuniversitare speciale obtinute în cadrul Scolilor Superioare de Partid .
Acest pas a fost motivat de comitetul regional de partid prin faptul că „trecerea învătământului la limba moldovenească si editarea presei în limba română creează greutăti în educarea politică, dezvoltarea culturală a populatiei moldovenesti, în implicarea ei într-o participare mai activă în constructia socialistă” .
În baza Dispozitiei cu o „denumire neutră” a Consiliului Comisarilor Populari si al CC PC (b) U „Cu privire la schimbările în planurile scolare si programele scolii primare si în clasele I-IV a scolilor de sapte ani si celor medii din RSS Ucraineană” deja din semestrul al II-lea al anului de studii 1945/46 se permitea „întroducerea studuierii limbii ruse în scolile din Ucraina, începând cu clasa doua” .
Într-un protest, din partea studentilor de la Universitatea din Cernăuti, adresat lui I.Stalin (!) în iunie 1946 se comunica despre trecerea sistemului de învătământ, a cancelariei etc. la limba rusă .
Scoala românească a fost „moldovenizată”. Dacă în anul scolar 1940-41, pe teritoriul regiunii au functionat 114 scoli cu predare în limba „moldovenească” (numărul scolilor ucrainene fiind de 405, al celor evreiesti - de 9, iar al celor rusesti - de 11), atunci în anul scolar 1944-45, numărul scolilor „moldovenesti” era deja doar de 96.
Bătea prea tare la ochi si în iulie 1946 Comitetul regional Cernăuti informa Comitetul Central al PC(b) din Ucraina si Comitetul Central al Partidulului Comunist din URSS despre activitatea scolilor nationale din regiune - 124 scoli de diverite nivele „cu predarea în limba moldovenească” si 18 scoli cu predare în limba rusă . Însă spre sfârsitul anului de învătământ 1946-47, numărul acestora a scăzut din nou semnalând doar 106 „scoli moldovenesti” si această oscilatie bruscă a rămas până azi inexplicabilă . Oricum, românii „nu mai aveau nevoiede-asa de multe scoli”, chiar dacă erau deja „moldovenesti”.
Trecerea de la limba română la cea „moldovenească” era doar un pas spre slavizare prin trecerea treptată la predarea în limbile ucraineană si rusă.
Către sfârsitul perioadei sovietice, numărul scolilor românesti din regiunea Cernăuti era numai de 87. Însă cele 27 (dar dacă luăm anul 1946 - chiar 37!) de scoli românesti, lipsă la numărătoare, n-au dispărut într-o singură noapte, ci ele au fost închise treptat, metodic, si anume în acele localităti în care elementului rutean din Galitia nu i-a reusit să deschidă scoli ucrainene în perioada de dominatie habsburgică, până la declansarea primului război mondial (!) .
Ceahorul, Molodia, Corovia, Codrul-Cosminului, Valea-Cosminului, Cuciurul-Mare sunt sate care în 1944 au intrat în componenta raionului sătesc Cernăuti. Populatia acestor sate a fost „botezată” ca fiind „moldovenească” si copiii acestor „moldoveni”, desi erau români, au fost imediat privati de dreptul de a învăta în limba maternă. Scolile din numitele localităti încă din 1944 au fost transformate în scoli cu predarea în limba ucraineană.
La Molodia, bunăoară, s-a ajuns la o situatie paradoxală: în 1990, din numărul de 3.700 de locuitori, 3.100 erau români si numai 600 ucraineni, dar la acea dată scoala medie din localitate continua să fie ucraineană.
Tot după război au dispărut scolile românesti din Panca, Corcesti, Davideni, Banila-pe-Siret, Maidan, Storojinet, Comăresti, Siscăuti, Tureatca. După două-trei decenii de functionare, au fost închise două scoli românesti din Colincăuti, Broscăutii-Vechi, Hliboca, scolile nr. 11 si 12 din orasul Cernăuti .
La 25 iulie 1947 Ministerul Învătământului al RSSU raporta CC PC (b) U despre deschiderea în cadrul Scolii Pedagogice din Cernăuti a unei sectii de pregătire a învătătorilor pentru clasele primare din scolile cu predare „în limba moldovenească” rezervând 30 de locuri .
Din iunie 1947 în Universitatea din Cernăuti sistemul de predare, cancelaria etc. au trecut deja la limba rusă .
În această perioadă represiunile au fost orientate si împotriva rezistentei anticomuniste din zonele de munte si cu pădure ale regiunii, împotriva acelora care au fost angajati în administratia românească, împotriva sectelor religioase, în special, a iehovistilor, contra persoanelor care se opuneau să intre în colhoz, împotriva tuturor sătenilor care nu realizau minimul de zile-muncă lucrate în colhoz sau nu livrau cantitătile cerute de grâu, lapte, carne etc .
După reinstalarea autoritătilor sovietice, si după ce acestea au luat cunostintă despre faptul că pe timpul cât aceste provincii au fost sub ocupatie românească, locuitorii români au simpatizat si colaborat cu autoritătile române de ocupatie, s-a pus la cale o mare miscare de represalii si de pedepsire a întregii populatii românesti ce a supravietuit deportărilor din primul an de ocupatie (1940-1941) si nu au luat calea refugiului spre România.
Se începea un adevărat calvar!
De data acesta politica de asimilare lingvistică si de anighilare a elementului autohton era însotită si de cea ateistă si de exterminare social-economică.
Se începea a patra etapă a genocidului bolsevic, aplicat fată de populatia băstinasă, care a constituit-o campania de „deschiaburire” a tăranilor înstăriti si care s-a desfăsurat în anii 1946-1947, adică în perioada de început a colectivizării fortate .
La 4 iunie 1947, Guvernul Sovietic a adoptat două hotărâri, care stipulau că „orice atingere adusă proprietătii statului sau colhozurilor” era pasibilă de o pedeapsă de la 5 până la 25 de ani de lagăr. Orice persoană care avea cunostintă de pregătirea unui furt sau de furtul însusi, fară a denunta acest lucru la militie, era pasibilă de o pedeapsă de la doi până la trei ani de lagăr.
De asemenea, Consiliul de Ministri al RSS Ucrainene a majorat, în iunie 1947, normele de livrare obligatorie a produselor agricole de către gospodâriile individuale: la grâu, floarea soarelui, soia, cartofi, legume, fân, carne si lapte cu 50%, iar la lână cu 100%. Pentru asa-zisele „gospodării ale chiaburilor” au fost reduse drastic termenele de predare a productiei si au fost anulate orice înlesniri.
Astfel, în anii 1946-1947, din raioanele cu populatie românească Sadagura, Cernăuti-rural, Herta si Storojinet au fost judecati si condamnati, în baza articolului 58 din Codul penal, care privea toate „crimele contrarevolutionare”, 51 de locuitori. În multe dintre aceste cazuri, condamnarea a fost însotită de confiscarea averii .
În general, în anii 1946-1947, recurgând la presiuni, mituire, santaj, promisiuni, autoritătile au mobilizat aproape 11.000 de persoane în categoriile de „striboci”, agenti secreti, agenti informatori, membri ai brigăzilor de militie si ai grupurilor de mentinere a ordinii publice, care participau si la arestarea si deportarea anumitor persoane . „Stribocii” dădeau „o mână de ajutor” la curătirea satelor de „elemente contrarevolutionare”, efectuau rechizitiile în gospodăriile tăranilor, scotocind prin case si poduri si luând totul, prindeau tinerii (flăcăi si fete) pentru a-i trimite la minele din Donbas, la FZO sau la scolile profesionale din Ucraina, de unde nu mai aveau practic nici o sansă să revină acasă.
Vasile Sanduleac din Stănesti, care scăpase prin minune de „raiul din FZO” datorită unei scrisori de la unui prieten, ajuns acolo, aflase că „ asa zisa scoală de pregătire a cadrelor muncitoresti” în realitate era doar „un fel de lagăr de muncă si toti cei ce nimereau acolo erau datori să participe la restabilirea minelor de cărbune din Donbas”, de unde „nu se putea pleca” .
Autoritătile sovietice au pus la punct un plan diabolic de pedepsire a populatiei rămase, printr-o înfometare generală, asemănătoare aceleia ce a avut loc în Ucraina în anii 1930-33, cănd o mare parte a populatiei acestei provincii a murit înfometată datorită faptului că a refuzat să se înscrie în colhozuri.
Aceste măsuri erau adoptate chiar si în conditiile, în care, în toamna, iarna si primăvara anilor 1946-1947, localitătile bucovinene si basarabene au fost bântuite de o foamete cumplită, agravată în mod criminal chiar de autoritătile sovietice.
În rezultatul secetei, în actuala regiune Cernăuti bântuia o foamete nemaipomenită, care secera fără crutare mii de vieti omenesti. Dar anume atunci a fost declansat un nou val de represiuni îndreptat împotriva românilor. Tăranii mijlocasi dezmosteniti de avutul lor, au fost condamnati la ani grei de muncă silnică, fiind acuzati, după acelasi sablon, de zădărnicirea, cu bună stiintă, a planurilor de livrare la stat a cotelor de produse agricole. Acesta era doar pretextul arestării „chiaburilor”, căci nimeni nu era în stare să-si achite cotele fantastice, în timp ce nu căzuse un strop de ploaie si boabele, în sol, nici nu încoltiseră. Scopul consta în dezrădăcinarea românilor „eliberati”, în strămutarea lor de pe plaiurile strămosesti, în nimicirea lor prin diferite metode .
S-a început totul cu asa numitele „achizitionări” fată de stat.
În URSS exista un Minister al achizitionărilor - institutie cu drepturi nelimitate de a lua cu de-a sila hrana de la gura sătenilor.
„Împuternicitii acestei structuri au împânzit satele noastre la sfârsitul verii, în toamna si la începutul iernii anului 1946. Fiecare gospodar „încăput” pe mâna împuternicitilor cu achizitionările putea să fie bătut, scos din casă si izgonit din propria-i gospodărie, ridicat si deportat, aruncat în închisoare pe un termen îndelungat, ba chiar executat pe loc fără judecată sau autorizarea procurorului. Toti împuternicitii purtau arme, uniformă militară, numai fără epoleti. Pe localnici, mai ales pe cei care aveau ceva pospai, îi considerau „dusmani ai poporului”, dusmani ai regimului existent. Si dacă aveau de a face cu „dusmani”, atunci se comportau cu oamenii conform acestui principiu. Multimea de „împuterniciti”, executori fanatici ai dispozitiilor lui Stalin, urmau poruncile lui Suvorov, comandant de osti rus, care, cică, ar fi spus la timpul său că, dacă dusmanul nu se predă, el trebuie nimicit. Deci, fiecare tăran, care ar fi îndrăznit să cârtească, urma să fie pedepsit. Dar eu mă îndoiesc de faptul că în această lume mare s-ar găsi o fiintă omenească mai blajină decât românul, dar care s-ar bucura si nu s-ar opune când niste străini barbari ar rupe bucătica de la gura copiilor săi înfometati” ...
Pentru prima dată au avut loc „achizitionări organizate” în nordul Bucovinei în anul 1946.
„De cu primăvară si până când cerealele au dat în pârg, ogoarele tăranilor au fost supravegheate de la distantă. Feluriti împuterniciti veneau la autoritătile locale si culegeau date privind starea ogoarelor. Totul fusese făcut în cea mai mare taină. Majoritatea gospodarilor nici nu bănuiau că puterea luase la „evidentă” viitoarea recoltă. Într-o zi s-au pomenit numai că erau obligati să înceapă recoltarea. Dar multe ogoare ar fi avut nevoie să le mai îngăduie o săptămână-două. De aceea tăranii încercau să vină în „ajutorul” pâinii: „încă-i verde spicul si-i crud bobul, domnilor tovarăsi... Să-i mai dăm răgaz..:” Dar erau împunsi ca de baionetă... Erau la primele notiuni de „întelepciune” comunistă. Apoi pâinea a căzut în poloage, s-a văzut în snopi si pusă în clăi. Mai departe a nimerit sub îmblăcie, a trecut prin treierători, vânturători si s-a pomenit în saci. Tot procesul era supravegheat si dirijat de enkavedistii responsabili cu achizitionările. Oamenii erau „îndemnati” cu arma, cu înjurături, cu bătăi, anjenintati... Era prima pâine achizitionată ce fusese ruptă de la gurile ce rămaseră înfometate si urma să fie dusă „la stat”. În consecintă, însă, ea a fost prima lovitură de topor aplicată gospodarilor, cea mai scumpă pătură socială. Pentru numerosul detasament de împuterniciti sovietici era prima reusită, prima victorie obtinută în satele bucovinene .
În pofida recoltei catastrofale din anul 1946, provocată de seceta din primăvara si vara acelui an, autoritătile bolsevice au rechizitionat practic întreg grâul, inclusiv cel destinat însământărilor si întretinerii familiilor, în contul obligatiilor exagerate ale gospodâriilor individuale tărănesti fată de stat.
De exemplu, Stefan Fedor, în vârstă de 58 de ani, gospodar din satul Târnăuca de lângă Herta, a fost condamnat la 10 ani de puscărie pentru că n-a fost în stare pe timp de secetă si foamete cumplită să livreze din gospodărioara sa către stat cote exagerate de productie agricolă. Din cele 3.024 kg de cereal planificate în raion, până la 7 august 1947, data arestării sale, a transportat la punctul de receptionare numai 142 kg. N-a putut să dea statului pe anul 1947 nici 40 kg carne, 271 litri lapte, 2 kg lână, 70 kg legume si 248 kg fân .
O asemena soartă o împărtăseau si aceia care nu se înscriau „de bună voie” în colhoz. Declarati „dusmani ai poporului”, tăranii erau arestati fără pic de vină, bătuti, scosi la tăiatul pădurilor si transportarea lemnelor, cu carele lor, la diferite gări, erau strămutati în regiunea Herson sau privati de libertate .
În acelasi timp, pentru a spori gradul de atractie a formelor comuniste de organizare a agriculturii, colhozurile au fost scutite de dări fată de stat.
Desigur această măsură s-a luat intentionat ca să dea prilejul activistilor si „stribocilor” (gărzi rurale înarmate), ca să cotrobăiască hambarele si podurile oamenilor, lăsându-le fară nici un grăunte de grâu sau porumb pe timp de iarnă, ca să moară iute de foame atât oamenii, cât si animalele ce le mai rămăseseră pe lângă casă. Rămânând fară orice produse alimentare, oamenii au început să consume ghinde, borhot, coceni de porumb etc. Au existat chiar si cazuri de canibalism.
La toate acestea s-a adăugat faptul că anii 1946-1947 au fost foarte secetosi si nu s-au făcut nici un fel de cereale, iar acolo unde totusi s-ar fi strâns ceva, autoritătile au confiscat si acele mici rămăsite de recoltă, lăsând populatia să moară de foame. În aceiasi perioadă America a trimis mari cantităti de grâne - grâu si porumb ca ajutoare pentru URSS, dar populatia din Nordul Bucovinei nu a văzut nici un bob din aceste ajutoare .
Situatia în Basarabia era si mai drastică. Ziaristul Gheorghe Frunză din Igesti îsi amintea: „Foametea din 1947 bântuia prin Bucovina si Basarabia... Oamenii, mai întâi cei din Basarabia, îsi părăseau casele, unde de mult timp nu mai aveau ce roade nici soarecii. Familii întregi, cătune si chiar sate de oameni îsi luau lumea în cap si se duceau încotro vedeau cu ochii, încolo de unde veneau legende despre locuri în care, chipurile, se mai putea găsi câte ceva de-ale gurii. Acele „locuri” erau Bucovina, Galitia, Transcarpatia... Cu toate că pârjolul sovieto-enkavedist era la fel de aprig pretutindeni: si în Basarabia, si în Bucovina, si în celelalte regiuni, totusi, la gospodarii din „apus” mai rămăseseră dosite de la „dări” niste cartofi, fasole, ceva porumb... Iar acestea (adică hrana) înflorea speranta cetelor de oameni flămânzi, care si-au părăsit locurile de bastină... Primăvara anului 1947 a constituit apogeul „năvălirii” basarabenilor în Bucovina. Torentul de nenorociti era atât de mare, încât nu mai putea fi stăvilit de nici o fortă... Oamenii se aciuau pe unde puteau: pe sub garduri, prin colibe înjghebate câine-câineste, prin bordeie săpate în râpe... Statul Sovietic, fidel politicii sale de a-i porni pe oameni unii împotriva altora, de a-i face să se urască reciproc, de a fi denuntători, de a-i face să depună mărturii mincinoase, nici nu se gândea să-i ajute cu ceva pe cei înfometati. Fiecare în parte si toti împreună erau lăsati să suporte suferintele foamei si să moară „în voie”... Populatia tinutului nostru se dublase, ba poate că în unele perioade era chiar de trei ori mai numeroasă decât cu câteva luni în urmă... Fiecare gospodărie din Bucovina era pândită de multe zeci de perechi de ochi ai unor oameni disperati în hămeseala lor... Odată cu începutul lucrărilor de primăvară, mai ales pe timpul săditului cartofilor si semănatul porumbului, s-au întetit „atacurile” asupra ogoarelor însământate: din tărnă erau scoase grăuntele de păpusoi... Dimineata, în diferite colturi ale satelor, răsunau bocete ca la înmormântare... Spre vară s-au ridicat urzica si loboda. Aceste plante, care cresteau din abundentă pe haturi, prin răzoare si prin râpe, pe malurile pâraielor, atunci, în 1947, au fost stârpite aproape cu desăvârsire. Cei înfometati, strângeau urzică si lobodă, le opăreau si „mâncau” această fiertură de culoare verde-închis până când si ei deveneau albastri. Apoi li se umflau burtile si mureau în chinuri cumplite... Prin păduri (pe la poalele lor), prin crânguri cresteau ciresi falnici si înalti de câte douăzeci si mai multi metri... Cei înfometati, înarmându-se cu topoare si ferăstraie, dădeau buzna asupra pomilor - în acea vară de tristă pomină, pentru rodul gustos si mustos, si-au sfârsit existenta zeci de mii de ciresi. Rămân, însă, să fiu departe de gândul că fratii nostri de sânge - basarabenii - ar fi vinovati de ceva din cele ce s-au întâmplat în timpurile de cea mai neagră pomină. Căci adevăratii vinovati au fost „tătuca” Stalin si gasca lui criminală de comunisti. Iar noi cu totii - cei ce au murit si cei care am supravietuit - am fost victime nevinovate...” .
Foametea a provocat o crestere bruscă a mortalitătii, pe baza distrofiei. În prima jumătate a anului 1947, în urma unei catagrafii, în regiune au fost înregistrati 41.264 de bolnavi de distrofie. În anul 1947, mortalitatea infantilă în regiunea Cernăuti a înregistrat 217 copii cu vârste de până la un an la o mie de persoane, în timp ce media pe Ucraina a fost de 127,7 .
Dar nu numai foamea ii împutina pe români - acuzate că ascund cereale si că nu achită cotele de produse agricole, sute de persoane sunt arestate, condamnate la ani grei de puscărie si escortate spre cele mai îndepărtate si mai nepopulate colturi ale URSS.
Despre aceste procese, atestate si în Tinutul Herta, confirmate documental si prin materialele fondului R-57 al Arhivei Regionale de stat Cernăuti, ne mărturiseste si profesorul pensionar si veteranul de război Gheorghe Pavel:
„...la 10 august 1947 este arestat gospodarul Haralambie Apetroaie din Satu-Mare, ... în vârstă de 56 de ani, fară stiintă de carte...Singura lui „vină” era că n-a plouat, că seceta i-a ucis recolta si că, în rezultatul acestei calamităti, n-a putut livra către stat o anumită cantitate de cereale. Conform art. 5, partea a II-a, al Codului penal al RSS Ucrainene, este condamnat la un an de muncă silnică si la 3 ani de puscărie si... confiscată întreaga avere. Apetroaie mai avea însă o justificare: chiar dacă ar fi plouat, cele 4 hectare de pământ ale sale nimeriseră în zona de frontieră, iar grănicerii sovietici nu-i permiteau să-si lucreze ogorul. În consecintă, chiar dacă ar fi dorit, nu avea cum să dea pâine la stat. De explicatiile sale la judecată nu s-a tinut cont, măcar că ele contineau purul adevăr, si omul a fost dus la „ursii polari”...
La 2 septembrie 1947 este arestat Anania Răileanu din Pasat,... posesor a 4 hectare de pământ – ... „vina” lui era că a ascuns un sac de grâu pentru sământă. În baza art. 58, p. I, a Codului penal al RSSU, este condamnat la 5 ani detentiune „în tinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice”, ...rămânându-i nevasta si trei copii înfometati...
Fiind calificat „chiabur”, Vasile Bordeianu, holtei din Târnauca, născut în 1901, este arestat încă în iarna anului 1946 pentru că n-ar fi achitat la stat cota de produse agricole si este privat de libertate pe un termen de 8 ani. Si lui îi este confiscată averea, înainte de a fi dus „în tinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice”.
Mihai Muraru din Horbova, născut în 1898, având o familie de 9 persoane si numai 6 ha de pământ, de pe care n-a strâns, din cauza secetei, nici un spic, este condamnat la 3 octombrie la 7 ani de puscărie, iar pe un termen de 3 ani este privat de dreptul (după ispăsirea pedepsei) de a se întoarce în satul natal. I se confiscă tot ce a agonisit timp de o viată.
Vasile Chirută din Buda-Mică, născut în 1892, fară stiintă de carte, a trebuit să dea statului de pe 7 hectare ale sale o cotă de 2.517 kg cereale. Din cauza secetei a putut da la stat doar 2.117 kg. Pentru o datorie de numai 400 kg de cereale, la 10 octombrie 1946 este trimis pe 6 ani „în tinuturile îndepărtate ale URSS”...
La 18 septembrie 1946 nimereste initial la închisoarea nr. 1 din Cernăuti Zinovia Puiu din Poieni-Bucovina, ...67 de ani. Fiind considerată „chiabură”, este condamnată la 5 ani detentiune cu confiscarea averii.
Născut în 1886, Gheorghe Bricică din Horbova, posesor a 5 ha de pământ, dintre care 1 ha l-a dat benevol colhozului, nu poate, din cauza secetei, să achite cota de produse agricole, ... fiind condamnat la 7 ani închisoare si ...confiscată averea.
La 23 octombrie 1946, în vârstă de 66 de ani, este condamnat la 5 ani închisoare, pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de produse agricole, Gheorghe Miclescu din Probotesti...
De pe 3 ha de pământ Saveta Andronic din Horbova, născută în 1897, n-a putut achita o cotă exagerată de cereale, în timp ce consătenii ei zăceau umflati de foame. A fost condamnată la 5 ani de puscărie.
La fel, pentru acelasi motiv, pe un termen de 5 ani a fost privat de libertate Vasile Andronic din Molnita.
Victoria Sângianu din Molnita, născută în 1892, o tărancă mijlocasă, a primit si ea 5 ani de puscărie, pentru a fi dezmostenită de pământ si avutul pe care l-a agonisit din greu.
Marghioala Cretu din acelasi sat, născută în 1898, văduvă împovărată de griji si nevoi, a fost aruncată după gratii pe un termen de 8 ani.
3.605 kg de cereale trebuia să predea statului de pe 5,5 ha de pământ Nicolae Spătaru din Godinesti. La judecată a răspuns ...că anul 1946 a fost secetos si că n-a recoltat nici un căus de boabe, dar ...i-a fost confiscată averea si a fost condamnat la 10 ani închisoare si la 3 ani fară drept de a se întoarce acasă.
Maria Dănilă din Tinteni, născută în 1896, este chemată la judecată la 27 august 1947. „N-a fost ploaie, n-a fost roadă. N-am avut de unde da pâine la stat. Si asa murim de foame” - a răspuns tăranca la o întrebare a judecătorului. A fost condamnată însă, la 13 ani de puscărie si a rămas si fără averea mostenită de la părinti.
La 10 ani de puscărie este condamnat Stefan Fedor, născut în 1889, gospodar din Târnauca, la fel calificat „chiabur fară de partid” si care a fost arestat la 8 august 1947 pentru că s-ar fi sustras de la „achitarea impozitelor agricole”
La 23 august 1947 a fost condamnată la 8 ani de închisoare „în tinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice” Maria Sidor din Târnauca, născută în 1895, văduvă cu patru copii. I-a fost confiscată si averea...
Pe un termen de 13 ani a mai fost privată de libertate la 2 septembrie 1947 si Sofia Malus din Godinesti, născută în 1879, văduvă cu doi copii, fiindcă a dat la stat doar 297 kg cereale din 3.315 cât fusese silită să dea.
Toader Podet din Godinesti, judecat în zilele de 16-18 octombrie 1947, calificat ca „chiabur fără de partid” pentru că avea 4,5 ha de pământ, a fost aruncat după gratii, în vârstă de 60 de ani, pe un termen de 12 ani.
Născut în 1889 în satul Molnita, Constantin Cuti, cap al unei familii numeroase (6 persoane), pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de cereale, a nimerit „în tinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” pe un termen de 5 ani...
La 27 septembrie 1947 a fost pronuntă sentinta - 5 ani detentiune si confiscarea averii - lui Stefan Malus din Godinesti, născut în 1890. Avusese de dat la stat 2.776 kg de cereale, dar ... i-a rămas o datorie de 1.800 kg. În 1946 n-a avut cum recolta mai mult de 1.000 kg pâine, pe care le-a luat, fără să-i înmâneze chitanta respectivă, împuternicitul Kursakov .
Acestă listă poate fi continuată, adăugându-se sute si mii de cazuri concrete. După ispăsirea pedepsei, multi dintre cei condamnati... erau privati pe un termen oarecare si de dreptul de a se întoarce în localitătile lor de bastină.
Foarte multi asa si nu s-au mai întors...
Datorită presiunii si terorii autoritătilor si, mai ales, a activitătii „educative” a comunistilor, până în ianuarie 1947 au fost înfiintate 70 de colhozuri, iar până la finele anului respectiv existau deja 296 de colhozuri, reunind circa 33% dintre gospodăriile sătenilor.
Pentru a accelera desfiintarea sistemului economic capitalist, din orase la sate au fost trimisi numerosi comunisti, unde au fost create organizatii de partid. Numai în anul 1948, în localitătile rurale au fost delegati 568 de membri de partid, care s-au ocupat nemijlocit de organizarea si afîrmarea celulelor de bază ale partidului comunist. La 1 ianuarie 1949 deja în 46 de sate existau organizatii comuniste. La începutul anului 1949, în regiunea Cernăuti, 77% dintre gospodăriile tăranilor erau deja colectivizate, pentru ca la sfarsitul anului, în 491 de colhozuri să fie reunite 97,5% de gospodării sătesti .
La 21 februarie 1948, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre care prevedea deportarea „tuturor celor care nu-si îndeplinesc numărul minim de zile-muncă în colhozuri si duc o viată de parazit”. Din cauza stării de dezorganizare a colhozurilor, care nu puteau asigura deloc plata muncii lucrătorilor sau, în cazuri fericite, plăteau sume modice, multi colhoznici nu puteau îndeplini planul minim de zile-muncă pe an, impus de conducere . Sub incidenta noii legi au căzut sute si mii de oameni nevinovati.
După acesta arestările si deportările au continuat, cu mai mică intensitate, până în martie 1953, data mortii lui Stalin.
Dacă în perioada de dominatie sovietică limba română a fost scoasă din viata publică, fiind înlocuită cu cea „moldovenească”, încărcată de rusisme, ea n-a putut fi izgonită din bisericile ortodoxe si din adunările comunitătilor neoprotestante, deoarece doctrina comunistă „desprindea Biserica de Stat”.
În anul 1945 Biserica Ortodoxă din Bucovina a intrat sub jurisdictia Patriarhiei de la Moscova, episcop fiind numit un cleric de nationalitate rusă.
Atunci „eparhia a fost invadată de preotimea din Volynia si Galitia”, căci în urma refugiului preotilor români comunitătile ortodoxe au rămas fără păstori duhovnicesti. Credinciosii s-au opus energic ca bisericile să fîe rusificate si atunci pentru bisericile românesti preotii au fost hirotonisiti dintre cantorii cei mai apti, după ce erau examinati la Consistoriul bisericesc .
Si dacă inscriptiile românesti au fost sterse de pe frontispiciile unor clădiri, dacă ele au dispărut odată cu toate monumentele istorice românesti, ele s-au păstrat doar pe peretii lăcasurilor de cult si pe crucile din cimitire.
Până la finele anului 1947 în 149 localităti au fost deja închise bisericile ortodoxe, iar spre sfârsitul anilor '50 – începutul anilor '60 au fost desfiintate ultimele două mănăstiri din cele sase câte au fuctionat în perioada românească. Multe biserici au fost închise sau demolate, însă în cele în stare de functionare limba română a răsunat neîncetat, slujbele religioase s-au făcut numai după liturghiere în limba română, căci o literatură bisericească în „limba moldovenească” nici nu exista.
Totusi, noii puteri nu-i convenea cum ne rugăm si credinta noastră strămosească în Bunul Dumnezeu.
A cincea etapă a genocidului bolsevic a început în 1950 si ea a constat în deportări ale populatiei pe motive religioase. „Vina” noului val de deportati era considerată slujirea lui Dumnezeu, iar noii deportati erau numiti „dusmani ai socialismului”.
În primăvara anului 1950, un nou val de represiuni s-a abătut asupra bucovinenilor - în localitătile Cupca, Corcesti s.a. au fost operate numeroase arestări, persoanele respective fiind duse la Cernăuti, urcate într-un marfar si deportate la est de muntii Ural spre Krasnoiarsk. Peste un an, aceeasi soartă au împărtăsit-o si familiile lor, când un alt tren a luat drumul Siberiei – la vatra strămosească cei ce au supravietuit au revenit doar peste 15 ani . La 8 aprilie 1951, din Cupca au fost deportate în regiunea Irkutsk din Siberia 8 familii (26 de persoane) pe considerente religioase .
Această nouă ofensivă asupra elementului autohton a fost precedată de strămutarea unor familii si chiar a unor sate în regiunile Herson si Zaporojie din Sudul Ucrainei. Numai în baza hotărârii IV-84/1 din 21 februarie 1950 a comitetului executiv regional, din satele raionului Herta urmau să fie strămutate cu forta 360 de persoane .
De la mijlocul anilor '50 si până către sfârsitul anilor '60 ai secolului al XX-lea, cei represati, care au reusit să supravietuiască, precum si urmasii acestora au obtinut dreptul să revină la bastină.
De multe ori, au fost nevoiti, însă, să-si construiască case noi, dat fiind faptul că gospodăriile lor fuseseră distruse, trecute în patrimoniul colhozului sau ocupate de alte persoane din sat sau de „specialistii” veniti de aiurea.
Se estimează că s-a întors mai putin de jumătate dintre cei care au fost supusi represiunilor comuniste.
Dar nici nu toti cei întorsi la vatra strămosească au avut parte măcar de o reabilitare morală sau, cel putin oficială. La 17 aprilie 1991, Sovietul Suprem al RSS Ucrainene a adoptat legea „Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice în Ucraina”, pe baza căreia oamenii au început să depună cereri de reabilitare.
Până la data de 10 aprilie 1995, potrivit notei Directiei MAI pentru Regiunea Cernăuti, 12.554 de cetăteni (supravietuitori ai GULAG-ului stalinist) primiseră adeverinte de reabilitare, în timp ce petitiile a 157 de persoane au fost respinse. În această din urmă categorie au intrat acei care au refuzat să facă serviciul militar în Armata Rosie sau care au luptat împotriva puterii sovietice.
La acea dată nu erau depuse cereri încă de la persoanele judecate în baza a încă 837 de dosare.
Pe linia Procuraturii si a Serviciului de Securitate al Ucrainei, până la 1 ianuarie 1995, au fost reabilitate 6.610 persoane, 1.700 de dosare (ce priveau peste 2.000 de persoane) încă nu erau examinate .
Încă 1.783 de cetăteni au primit răspuns negativ. Din ultima categorie făceau parte persoanele condamnate în anii 1940-1941 pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei, care nu intra sub incidenta legii din 1991 .
Era, însă, o nedreptate - un lucru strigător la cer, pentru că acesti 1.783 de martiri în realitate erau adevărati supravietuiitori ai cosmarului de „dincolo de Cercul Polar”. Cei deportati din acel motiv aproape că nu aveau sanse să se reîntoarcă acasă.
Iată ce mărturiseste Simion Opaită din Ropcea:
„...Trei luni am fost tinut într-o celulă fară geam si doar o dată pe zi primeam un polonic de ciorbă. În acele trei luni nu mi-au dat voie nici să mă spăl, nici să-mi rad barba. În fiecare noapte mă scoteau la interogatorii. Mă întrebau una si aceeasi: câti ropceni am trecut peste granită si câti grăniceri sovietici am culcat în timpul „operatiilor banditesti” împotriva lor... N-aveau dovezi, dar ceva-ceva stiau... Nu le mărturiseam nimic si după trei-patru ceasuri de chin si batjocură, adus în celulă, nu eram lăsat să-mi odihnesc ciolanele „înmuiate” cu iscusintă ... - eram tinut în picioare cu mâinile duse la ceafă... Am fost... condamnat la 25 de ani de detentie, 5 ani fară drepturi cetătenesti si 10 ani fară dreptul de a mă întoarce în regiunea Cernăuti... La închisoarea din Lvov... nu primeam altceva de mâncare decât un fel de zoi sărate, după care setea mă stingea de pe lume. Peste trei săptămâni am fost urcati în vagoane si dusi în celălalt capăt al lumii, la Vladivostok, spre Japonia si Coreea, si băgati într-un lagăr de pe teritoriul unui port maritim.... Apoi ne-au pornit spre „vestita” Kolyma, la ursii polari... - dincolo de Cercul polar... Era un ger de vreo -50 de grade si noi, fiind îmbrăcati subtire, în portul nostru românesc (aproape toti detinutii de acolo eram români), simteam cum ne îngheată sângele în vine. Am primit haine mai groase si am fost împrăstiati care si încotro, că până la urmă nici nu mai aveam cu cine vorbi româneste, ...si din momentul acelei repartizări cu români de-ai nostri nu ne-am mai întâlnit. La minele de aur, unde mă speteam ca un rob, dacă nu îndeplineai norma, trei zile nu primeai mâncare. Dacă nu te îndreptai, erai băgat la carceră, apoi la „bur”, iar de la „bur” - pe lumea cealaltă. Celor care mureau, le erau sparti creierii cu un piron ascutit de fier, ca să fie siguri ...că nimeni nu se prefacea ... Cadavrele erau aruncate într-o văgăună si lăsate acolo pentru totdeauna. Am avut noroc că eram voinic si sănătos...
După ce a pierit Stalin, situatia noastră s-a mai îmbunătătit... Am fost rejudecat... M-am întors la Ropcea după doisprezece ani... Cât n-am fost acasă, floarea satului s-a irosit pe la munci silnice în Donbas, Karelia, Arhanghelsk, Republica Komi, pe tărmul lacului Onega, la Peciora, la Viatka, în lagăre de muncă din Armenia. Toti bărbatii dusi pe tărmul Mării Albe la munci peste puterile lor, de-o vorbă, au murit acolo, numai 3 - Petrea Opait, Cozma Meglei si Gheorghe Costinean au venit oarecând în oase si piele...” .
Dat fiind tuturor celor relatate mai sus, putem constata, că intrarea armatei rosii si înglobarea părtii de nord a Bucovinei, plasei Herta si părtii de nord a Basarabiei în RSS Ucraineană si instaurarea regimului totalitar-comunist au fost însotite de numeroase crime împotriva populatiei romanesti din teritoriile respective.
În urma prigonirilor staliniste, constând din executii fără cercetări si judecată, masacre, deportări, trimiteri în lagărele de muncă, strămutări de populatie, numărul locuitorilor de origine română a scăzut în regiunea Cernăuti în mod catastrofal.
Pentru a exemplifica, aducem aici exemplul „Golgotei” doar a 2 sate unul de pe Valea-Siretului (a satului natal al autorului acestui capitol) si altul din Tinutul Hertei.
„Comună românească din fostul judet Storojinet, Pătrăutii-de-Jos (pe Siret) a avut de înfruntat, ca si întreaga parte a Bucovinei rămasă la sovietici, nelegiuirile săvârsite de acei care pretindeau că ne-au adus „lumină si izbăvire de sub jugul cotropitorilor români”. „Eliberarea”, războiul, miscarea de rezistentă a băstinasilor fată de oprimatorii stalinisti, prigonirile la care au fost supusi românii de aici au avut consecinte nefaste în plan demografic. Deportările în Siberia si Kazahstan, trimiterea tăranilor la muncă silnică în regiunile nordice ale fostului imperiu rosu, aruncarea sutelor si miilor de români în închisori si lagăre de concentrare, executarea multora fără cercetări si judecată, pe de o parte, si exodul populatiei în România, pe de altă parte, au dus la împutinarea catastrofală a numărului populatiei românesti ce s-a pomenit sub administratia sovietică. Vom da răspuns, chiar si pe baza mutatiilor demografice negative dintr-o singură comună, la întrebarea celor care în derâdere ne iscodesc: „Unde vă sunt românii?”. „Odată am fost multi, am fost stăpâni pe aceste meleaguri, dar ne-a împutinat urgia stalinistă”. Numai din Pătrăutii-de-Jos, satul nostru natal , în timpul măcelului de la 1 aprilie de la Fântâna-Albă au fost omorâte 16 persoane iar 21 au fost arestate si deportate în Siberia, 26 de pătrăuceni au fost deportati în „noaptea plângerii” din 13 iunie 1941 si nu s-au mai întors la bastină, 32 au murit în război, 7 au murit la muncile silnice din Karelia, 16 au fost deportati din motive politice, 93 s-au refugiat în România si doar 36 persoane deportate în 1941 ulterior au revenit la bastină! . În sat a fost ridicat un monument în memoria celor 142 martiri - victime ale represariilor staliniste . Este de remarcat, că la ultimul recensământ de până la război (1930) în sat locuiau 2.771 persoane, inclusiv 2.248 români, 330 poloni, 111 evrei, 21 ucraineni, 20 germani si 41 de alte etnii; din 2.771 săteni - 2.259 recunosteau drept maternă româna si doar 21 – ucraineana Deci din 2.248 de români de pănă la război au cunoscut represii 247 persoane, iar satul a pierdut 211 de români sau 9,4% (sic!) pentru totdeauna, nemaivorbind de cei refugiati, muriti în urma „foametei organizate” din 1947 si „plecati benevol la lucru”... Conform statisticii oficiale, la 1 ianuarie 1992 numărul locuitorilor comunei Pătrăutii-de-Jos (pe Siret) era de 2.681, dintre care 2.514 de români, iar ucrainenii si românii care s-au lăsat deznationalizati constituiau cifra de 134; aici s-au mai stabilit, prin căsătorii mixte sau ca „specialisti” trimisi de sus, 13 rusi, 1 evreu, o persoană de altă nationalitate, mai trăiesc 18 poloni băstinasi (din 842 de locuitori ai cătunului Arsita, care se află pe teritoriul primăriei din Pătrăutii-de-Jos, 596 sunt români, 19 - ucraineni, 238 - poloni, iar o persoană era de altă nationalitate). Folclorustul satului, istoricul Veleriu Zmosu, ne aduce si concluzia durerii: „Populatia acestui sat putea fi cu mult mai mare si, evident, neaos românească, asa cum fusese până la război, dacă el nu era văduit de cei mai buni gospodari, de tineret, prin deportări, masacre sângeroase, condamnări la ani grei de detentiune si la munci silnice, prin executări fără cercetări si judecată, prin îngrosarea rândurilor de refugiati în România. Tăvălugul politicii staliniste de oprimare si deznatioanlizare a românilor din nordul Bucovinei a trecut si peste acest sat de vrednici gospodari, provocând răni adânci în sufletele localnicilor, răni ce încă nu s-au cicatrizat” .
Acest lucru se poate vedea si din următoru exemplu: în anul 1930 satul Probotesti din fostul judet Dorohoi (Tinutul Hertei) avea o populatie de 2.026, în 1940 - 2.146, în 1947 – doar de 780, iar în 1992 - de 1.181 locuitori. Din acest sat au fost deportate 26, trimise la munci silnice în Karelia - 19, împuscate la granită - 7, mânate cu forta la minele de cărbuni din Donbas - 17, trimise la FZO - 9, condamnate în rezultatul „deschiaburirii” - 3, scoase abuziv din casele care au fost demolate din asa zisa zonă de frontieră si din masivul colhozului - 283 de persoane, iar în România s-au refugiat 693 de oameni!
Deci, chiar si după sase decenii populatia acestui sat n-a putut atinge cifra din 1940.
Dar câte asemenea sate-martire au fost în Tinutul Hertei, nordul Bucovinei si Basarabiei?
Un exemplu elocvent despre ceea ce se întâmpla în familiile românesti „rămase acasă”, în Valea-Siretului, ne aduce Natlia Bogatâr din orasul Storojinet care mărturisea: „... Mama avea numai 30 de ani... Când mă aflam la scoală, mama, bolnavă, i-a chemat pe cei trei copii, i-a numărat, i-a sărutat si le-a soptit: „Dragii mei copii de-acuma-s pierduti”. Asa s-a si întâmplat. Când crescusem mari, destinul ne-a împrăstiat departe unul de altul. Sora Olga a ajuns în România, fratele Iordache — în Germania, fratele mai mic, Toader, care avea numai 2 anisori pe atunci si a adormit pe pieptul mamei moarte, a ajuns în Rusia...” .
Celor deportati „din motive de relatii de rudenie cu dusmanii poporului...” puterea sovietică le „pregătise o soartă nouă”.
Domnica S. Hostiuc din Mahala, raionul Noua-Sulita, mărturisea:
„În 1940 au venit în nordul Bucovinei sovieticii, iar tata a plecat cu românii. La două luni după asta fratele mai mare, Ion, a vrut să meargă la tata. La granită, la Siret, a fost prins, spintecat cu baioneta si aruncat în apă...
La 28 mai 1941 au venit oamenii stăpânirii bolsevice să ne ridice si, dacă ne-au luat, ne-au dus în adâncul Siberiei. Esalonul nostru era de 72 vagoane si unele au fost desprinse în regiunea Omsk, altele în regiunile Tomsk si Tiumen. Noi, fiind într-un vagon de la capătul esalonului, am nimerit în Republica Autonomă Komi, pe apa Peciorei, care se varsă în Oceanul Înghetat. Pe malul acelei ape am stat două săptămâni, am dormit în corturi, apoi a venit un vapor, care, după ce am fost îmbarcati, a luat-o în susul apei. A tras la mal în dreptul unui sătisor si acolo iar a început numărătoarea noastră.
Cei care aveau copii, au fost dati de o parte, iar acei buni de lucru - de altă parte. Când ne-a venit rândul, mama tare s-a rugat să ne treacă între acei fără copii. Îi spusese o localnică că cei cu copii mergeau direct la moarte. S-au uitat cei din comisie la noi, ne-au măsurat cu privirile si au strâns din umeri. Dar mama, stiind ceva ruseste, i-a încredintat că ne va scoate si pe noi la lucru. Dacă a zis asa, asa trebuia să rămână. Unul dintre membrii comisiei ne-a răspuns: „ - Aici de lucru nu prea este. O să vă ducem în altă parte, unde de-ai vostri sunt”.
Fără zăbavă ne-au dus în alt loc si acolo ai nostri erau toti umflati de foame. Erau scosi la doborât copaci, dar ei, de slabi ce erau, cădeau si nu puteau lucra. Am fost si noi mânati la tăiat pădure pe un ger de -40 - -50 grade. Haine de iarnă nu aveam, foamea ne subtiase, dar planul trebuia de făcut.
În iarna anului 1942 deportatii au început să moară unul după altul. Doamne, zilnic erau dusi la groapa comună câte sase, câte opt. Dar nici groapa nu era groapă adevărată. Era săpată în omăt, căci pământul era înghetat mai mult de un metru, iar mortii, toti la grămadă, erau sloboziti în ea fără sicrie si fară rânduială crestinească.
Văzând asa o nenorocire, mama m-a lăsat într-o baracă în care locuiau la vreo 60 de persoane si undeva s-a dus. Fratele cel mic, Gheorghe, a murit, iar fratele Mihal a pornit în căutarea mamei.
Rămasă singură, cumpăram 200 grame de pâine, miroseam pâinica si a doua zi o vindeam, ca să pot cumpăra alte 200 de grame. „Jocul” acesta n-a durat mult, căci într-o zi am căzut sleită de puteri. Am fost transportată la punctul medical si acolo venise la practică o studentă a unei scoli de medicină, ... care mi-a dat o bucată de pâine si un sahan de bors. Încetul cu încetul mi-am revenit. Am început să umblu la lucru si îmi primeam bucătica de pâine.
Vara s-a întors si mama. Dar din 360 de persoane, câte am fost acolo la început, au rămas la vreo 60.
Am fost îmbarcati iarăsi pe vapor si dusi în sătucul de unde am venit. Acolo trebuia să ne spetim la o fabrică de cherestea. Vara ne mâncau tântarii. Erau asa de multi că, dacă aruncai batista în sus, se oprea pe ei si nu mai cădea. Iarna, însă, te ardeau gerurile de până la -60 de grade.
Am lucrat acolo până în 1947, iar în acel an, când m-am întors în satul natal, eram fată în lege. Eram săracă lipită pământului, neavând nici ce mânca, nici ce îmbrăca.
Unui băietan din vecini, făcându-i-se milă de mine, căci stia ce-i necazul (al lui tată a fost escortat într-un lagăr de muncă de pe tărmul lacului Onega), m-a cerut de nevastă si m-am căsătorit cu el. Ne-am dus amândoi să lucrăm la colhoz.
Ca să ne prindem la ceva si să putem măcar o lună mânca pe săturate, bărbatul a luat de pe câmp un săcusor de grâu. A fost prins si condamnat la 6 ani de puscărie. Pe el l-au luat, iar eu am rămas însărcinată.
Am plâns si am zis că mă duc să mă omor, că nu eram în stare să le rabd pe toate. Ilie al meu a venit după cinci ani si a găsit băietelul măricel... Nevoile l-au silit, însă să mai ia de la colhoz un sac de răsărită. Iar l-au prins. Si de data asta i-au dat 10 ani de închisoare.
Dacă am văzut că nu am viată, am luat băiatul si m-am dus la bărbat, în lagăr. Am stat acolo 4 ani. Bărbatul, pentru purtare bună, a fost slobozit din lagăr după 7 ani de detentie.
Când ne-am întors la Mahala, casa ne era la pământ. În ea nu se mai putea locui. Am adus paie, lut, apă si-am făcut lampaci, din care ne-am zidit o căscioară mai acătării. Parcă am început să trăim ceva-ceva mai bine, dar necazul si scârbiile nu ne-au părăsit.
Când a împlinit 21 de ani, băiatul nostru s-a însurat. A trăit cu sotia numai doi ani si a murit într-un accident rutier. La 14 zile după moartea fiului, nora a adus pe lume o fetită.
Când fetita a fost de nouă luni, a lăsat-o în grija mea de parcă eu am si născut-o. Si asa necăjită cum eram, am crescut-o si în lacrimi am scăldat-o, cu amar am legănat-o. Am purtat-o la scoală, a făcut unsprezece clase, apoi când a trebuit să-mi deie si mie un piculet de ajutor, s-a dus în Italia...
Când am avut 60 de ani, m-am gândit să-i fac Ilenutei, nepotelei adică, o casă mai mândră.
Cum nu prea aveam bani, am început să fac comert, să vând si să cumpăr, asa, să-mi rămână ceva parale, pe care să le tot adun si pe care să procur materiale de constructie... Dar pe atunci nu era voie să faci ceea ce se poate face acum... si am fost privată de libertate pe un termen de un an si jumătate. Din sala judecătii m-au dus în închisoarea din Dneprodzerjinsk...” .
Zeci de mii de familii de românii autohtoni au avut aceeasi soartă...
Deloc nu se cunosc cifrele celor muriti de foame... Chiar si până în prezent, nu se cunosc cifrele exacte privitoare la diverse categorii de reprimati (împuscati fară judecată în localitătile de origine; arestati si condamnati; arestati sau ucisi fară a se fi dat vreo sentintă; deportati în lagăre de muncă; deportati în diverse zone ale Siberiei si Kazahstanului; ridicati si dusi la munci fortate etc.).
Potrivit datelor oficiale, în perioada anilor 1944-1952, din regiune au fost deportate 4.298 de persoane. Alte calcule mărturisesc că, în anii 1940-1941 si în anii 1944-1952, în Siberia si Asia au fost deportati 11.145 de locuitori ai regiunii Cernăuti .
Potrivit estimărilor realizate de către redactia cernăuteană a cărtii „Reabilitati de istorie”, care urmează să includă numele tuturor victimelor stalinismului, în perioada 1940-1952 au fost supusi represiunilor politice circa 50.000 de locuitori , reprezentând aproape 10% din totalul populatiei regiunii Cernăuti.
După cum mentionează pe bună dreptate Dr. Stefan Purici, „în loc de „eliberarea” de sub „jugul boierilor si capitalistilor români”, sovieticii au distrus temeliile unei societăti liberale, au nimicit fortele productive si creatoare, în primul rând ale comunitătii românesti, dar si ale celorlalte etnii din regiune... „Având în vedere faptul că cele mai masive arestări si deportări s-au facut în zonele de frontieră cu România, putem presupune că, în rândul românilor, numărul victimelor represiunilor sovietice s-ar putea apropia de 15-20%” .
Iată de ce asa de mult s-au împutinat românii din zona istorică din nordul Tării-de-Sus a Moldovei.
Nu în zadar ziaristul Gheorghe Frunză insista asupra faptului „că puterea sovietică ... în nordul Bucovinei a fost în stare de război fată de populatia locală, mai ales fată de românii băstinasi” . Dar la început trebuia divizată în „români” si „moldoveni” si începerea „moldovenizării”.
În anul de învătământ 1957/58 în Ucraina doar în regiunea Transcarpatică functionau 12 „scoli românesti”, în reguinea Cernăuti functionau în limba maternă doar 103, care erau deja „moldovenesti” . Iar în anul 1958/59 era semnalată functionarea doar a 32 institutii de copii prescolare - toate cu instruire în „limba maternă moldovenească” .
Numărul românilor nu avea dreptul să depăsească 20%, băstinasii trebuiau să devină o minoritate neînsemnată, divizată în două, si fără de perspective de a supravietui din punct de vedere etnolingvistic – trebuia să să contopească si să se dizolve în masa poporului unic al Patriei unice din URSS, în masa poporul sovietic.
Doar imaginându-ne numărul celor căzuti pe front, cel al refugiatilor în România sau în alte tări ale Europei, numărul celor adusi în tinut din alte zone ale Ucrainei si Rusiei, divizarea artificială a populatiei românofone în „români” si „moldoveni” vom putea întelege... fenomenul diminuării ponderii românilor în ansamblul populatiei actualei regiuni Cernăuti în anii '40-'60 ai secolului XX si cauzele lui – regimul totalitar se pregătea de primul recensământ sovietic oficial din acestă zonă – recensământul din 1959.
G.G. : La pravaliile din New-York unde se vand produse din fostele teritorii ocupate de rusi (sovietici), clientii se feresc de produse ucrainiene (de la inghetata la produse textile), calificandu-le de ‘proasta calitate’ (cu exceptia celor fabricate de catre romanii in Bucovina de Nord). Pe de alta parte, produsele romaneati “Made in Moldova” sunt cautate, de la vin si dulciuri, la textile si obiecte ceramice. }n ce masura satenii romani se deosebesc in administrarea gospodariilor de catre satenii ucrainieni in Bucovina de Nord? De ce au romanii bun renume de agricultori si mestesugari si de ce ucrainienii sunt vazuti intr-o lumina asa de proasta de catre ceilalti fosti ‘sovietici’?
I.P. : Sunt convins că sătenii bucovineni români nu se prea deosebesc de bucovinenii ucraineni, deoarece încă la 1772 românii în aceste zone erau majoritari. Multi dintre ‘ucrainenii’ localnici sunt români ucrainizati. Unii dintre ei poartă nume de familie - Pentescu, Florescu, Ursuleac, Moldovean, iar între români se întâlnesc nume ucrainene- Covalciuc, Semco... Marea majoritate a bucovinenilor, inclusiv a ucrainenilor sunt credinciosi ortodocsi si se deosebesc doar de greco-catolicii din Galitia vecină. Cred, că la New-York nu se prea cunosc realitătile si istoria adevărată a Bucovinei, iar teama fată de produsele din Ucraina a fost cauzată mai mult de cătasrofa din 1986 de la centrala atomică din Cernobyl, decăt de calitatea acestora.
G.G. : Readuceti in memoria noastra ce s-a intamplat la masacrul de la Fantana Alba, pe 1 Aprilie 1941? Cati romani, familii, copii si gospodari au fost mitraliati de catre rusi, numai pentru ca vroiau sa se refugieze in Romania? }n ce masura se comemoreaza in ziua de azi acest masacru oribil?
I.P. : Tragedia s-a produs la 1 aprilie 1941 , când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România. Ei însă au fost opriti de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuscati , multi au fost răniti sau, mai târziu, arestati si reprimati . Cei care n-au fost secerati de gloante, fiind numai răniti, au fost prinsi, legati de cozile cailor, târti la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâti cu lovituri de hârlete sau aruncati în ele de vii. Altii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca si după torturi înfiorătoare, au fost dusi în cimitirul evreiesc din acel orăsel si aruncati de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat si s-a stins var.
G.G. : Tatal meu, originar din comuna sud-bucovineana Granicesti, isi aduce si azi aminte cum impreuna cu bunicul meu, Mosu Mardare, mergeau cu caruta prin anii ’36-’37 in Cernautul Romaniei Mari, ca sa vanda gaste grase la familiile de evrei din oras. }n acest oras istoric, unde majoritatea populatiei era romaneasca, urmata demografic de catre cea evreiasca, ucraineasca, poloneza si ruseasca, oamenii traiau in armonie si fara a-si inhiba culturile respective, atunci cand si Bucovina de Nord era unita cu |ara. Tata isi aduce aminte cu drag acele duminici, cand, in casele evreiesti unde aveau loc tranzactiile Mosului Mardare de ‘gaste contra lei’, rasunau armonios lectiile de pian pe care copiii de evrei le luau saptamanal. }n ce masura comunitatea evreiasca cernauteana a contribuit la cultura romaneasca din zona, si cum a fost tratata de sovietici si ucrainieni dupa ’39? Care este situatia minoritatii evreiesti din Cernautiul actual?
I.P. : După cum ati putut observa din tabelul prezentat ceva mai sus, din 88.772 evrei câti locuiau pe teritoriul regiunii în 1930 (majoritatea cărora locuiau în Cernăuti) în 2001 au rămas doar 1.443, astăzi sunt si mai putini... Comunitatea evreească a contribuit mai mult la cultura germană, si general bucovineană. Cu disparitia acestora, dar si a germanilor Cernăutul cultural pierdut mult... Asa cum se perde prin deminuarea numărul de români din oras în zilele noastre. Cernăutiul lui Paul Celan si Mihai Eminescu astăzi este dominat de admiratorii lui Taras Sevcenko, care nici măcar nu a vizitat acest oras...
G.G. : Poezia eminesciana “La Mormantul lui Aron Pumnul” se refera la dascalul indragit, ingropat la Cernauti. Care este situatia actuala a cimitirelor si bisericilor romanesti din regiune si in ce masura au fost si sunt distruse de catre ocupantii sovietici si ucrainieni?
I.P. : În regiune mai functionează 108 biserici si 6 mănăstiri în care serviciul divin este oficiat în limba română...
Cimitirul vechi din oras a cunscut schimbări – multe cripte familiale de-ale stramosilor nostri romani « au fost ocupate » de răposatii stabiliti aici după război... Au supravietuit încă mormintele lui Aron Pumnul, Zaharie Voronca s.a., dar deja nu mai putem da de urma mormântului surorii lui Mihai Eminescu...
G.G. : Universitatea din Cernauti, este un impozant edificiu academic construit de catre guvernul roman in anii ’20-’22. }n ce masura mai au romanii din Bucovina de Nord acces la studii superioare in limba materna la aceasta universitate, sau la altele din Ucraina?
I.P. : Astăzi resedinta rectoratului se află în .... Foste resedintă a Mitropoliei Bucovinei.
Referitor la componenta natională a studentilor si cadrelor didactice în momentul trecerii de la statul sovietic la cel ucrainean independent aveam următorul tablou, care în linii generale nu s-a schimbat nici azi.
În ultimul an al statului sovietic (anul de studii 1991/1992) cota studentilor români la Universitatea din Cernăuti era de de 4,44% (434 din 9.769).
Ca rezultat a traditionalei politici antiromânesti, corpul profesional universitar a fost „ocrotit” de români – printre cei 603 de cadre universitare de atunci doar 16 erau români , cinci dintre ei fiind la Catedra de filologie si clasică.
Componenta natională a cadrelor didactice de la Universitatea din Cernăuti la acel moment era următoarea: Ucraineni – 465 sau 77,1%, Rusi – 102 sau 16,9%, moldoveni – 9 sau 1,4%, români – 7 sau 1,1%, bielorusi – 6 sau 0,9%, evrei – 5 sau 0,8%, bulgari, 2 sau 0,3% si 2 sau 0,3% apartineau altor etrnii .
Însă deja în anul următor – primul an de independentă statală a Ucrainei cota studentilor români de la Universitate a scăzut la 3,9% . O situatie analogică era si la Institutul de Medicină – doar 4 conferentiari români din 260, iar dintre studenti – numai un procent era de origine română .
În acelasi timp, 2/3 din absolventii scolilor românesti din regiune care-si continuau studiile în Republica Moldova rămâneau acolo după absolvire, ceea ce scădea considerabil numărul românilor din regiune, si, în special, al tinerilor specialisti .
În locul lor, foarte des în satele românesti, mai ales în cele cu scoli ucrainene, în calitate de tineri specialisti erau repartizati absolventii institutiilor de învătământ din Cernăuti de origine ucraineană veniti la studii din regiunile vecine.
După ce a intrat în vigoare Tratatul de bază dintre Ucraina si România, se părea că nu se vor mai ivi probleme privind pregătirea cadrelor prin trimiterea la studii în tară a tinerilor din partea detrunchiată a Arboroasei .
După anul 1997 absolventii scolilor de cultură generală din regiunea Cernăuti (o parte din ei) au plecat, totusi, la învătătură în România, dar în calea lor s-au ridicat mai multe piedici artificiale ca înainte. A apărut apoi o altă problemă - schimbarea vechilor pasapoarte .
Cercurile xenofoabe ucrainiene, care-si zic ‚nationaliste’ din Cernăuti au profitat de aceasta si au pus la îndoială necesitatea trimiterii tinerilor nostri la învătătură în Patria istorică. Deputatii din noua „legislatură democratică” împreună cu „suporterii” săi sustin aceeasi pozitie. Noii „democrati" au apelat la aceleasi argumente ca si imediat după proclamarea Ucrainei ca stat independent:
a) Nu se respectă principiul de paritate, adică România trimite la studii în Ucraina mai putini ucraineni - de parcă în România ar locui nu 66.883 de ucraineni, conform recensământului din 7 ianuarie 1992, iar conform recensământului din aprilie 2002 - 61.359 de ucraineni si ruteni, ci 459.350, câti români de-ai nostri vietuiau în 1989 în Ucraina;
b) Trimiterea la studii ar presupune cheltuieli suplimentare (de parcă le-ar suporta Ucraina, si nu România);
c) Între românii din regiunea Cernăuti procentul persoanelor cu studii superioare ar fi mai mare decât al ucrainenilor;
d) Că tinerii români ce pleacă la studii în mod particular sau prin intermediul societătilor ar încălca legea etc.
Nu vom intra în discutii privitor la aceste afirmatii. Din propria noastră experientă parlamentară cunosteam a ce miroase stilul de muncă si propagandistic al noilor „democrati” - fosti absolventi ai Scoliii Superioare de Partid. Ne vom pune, însă o întrebare: oare într-adevăr în raioanele cu populatie românească ale regiunii Cernăuti procentul persoanelor cu studii superioare era mai mare decât în cele cu populatie majoritară ucraineană?
Conform datelor ultimului recensământ sovietic din 1989, din populatia totală de 940.801 persoane, 721.051 de locuitori ai regiunii Cernăuti depăseau vârsta de 15 ani, si anume la această categorie a si fost înregistrat nivelul studiilor.
La 12 ianuarie 1989 din aceste 721.051 persoane, 50.051 aveau studii superioare, 8.278 - studii superioare incomplete, 101.745 - studii medii de specialitate.
Astfel, la 1000 de locuitori în medie pe regiune aveau studii superioare 76 persoane, superioare incomplete - 11, medii de specialitate - 141, medii generale - 315 si medii incomplete - 199.
Este de remarcat încă un lucru - din cele 721.051 persoane în vârstă de peste 15 ani, 456.871 erau antrenate în câmpul muncii. Deci aici se găseau persoanele ce si-au încheiat procesul de învătământ.
Dintre aceste 456.871 persoane, la 1.000 de oameni reveneau 106 cu studii superioare, 11 - cu studii superioare incomplete, 194 - cu studii medii de specialitate, 417 - cu studii medii generale si 169 - cu studii medii incomplete.
Să ne raportăm la componenta natională a populatiei regiunii Cernăuti si la repartizarea ei conform limbii materne la etniile principale. După nivelul de instruire, la fiecare 1.000 de locuitori aveau studii superioare:
- ucraineni - 58;
- rusi - 179;
- moldoveni - 31;
- români -23;
- poloni - 66;
- evrei - 254.
Aveau studii medii incomplete:
- ucraineni - 10;
- rusi - 21;
- moldoveni - 4;
- români - 4;
- poloni - 11;
- evrei - 23.
Aveau studii medii speciale:
- ucraineni - 122;
- rusi - 201;
- moldoveni - 72;
- români - 67;
- poloni - 130.
Deoarece în 1989 principalele etnii ale Bucovinei erau ucrainenii, românii (din nou, divizati artificial în romani si moldoveni) si rusii, vom releva cum erau repartizati ei după munca fizică si intelectuală:
a) Din numărul total al populatiei adulte a regiunii, cu munca fizică erau ocupati: 73,8% dintre ucraineni, 50,6% dintre rusi, 85,3% dintre români si 84,3% dintre moldoveni;
b) Cu munca intelectuală: 26,2% - de ucraineni, 49,4% - de rusi, 14,7% - de români si 15,7% - de moldoveni.
După cum am putut observa, românii (chiar si acei ce se declarau moldoveni) nu erau prea agreati în ceea ce priveste studiile superioare si munca intelectuală. Cei care aveau studii, în afară de profesorii, învătătorii si specialistii din agricultură, rămâneau la orase, neavând posibilitatea să-si manifeste spiritul national. La sate, unde mai functiona limba română, intelectualii români, adica cei care aveau studii superioare si studii medii de specialitate, rămâneau în urma celorlalte etnii.
Să vedem cum erau repartizate aceste date pe raioanele cu populatie românească în anul 1989 - Hliboca (împreună cu Herta), Noua-Sulită si Storojinet în comparatie cu cele cu populatie ucraineană.
Dacă în medie pe regiunea Cernăuti la 1.000 de locuitori reveneau 106 persoane cu studii superioare, în orasul Cernăuti studii superioare aveau 215 persoane la mia de locuitori. În raioanele cu populatie românească situatia se prezenta astfel: Storojinet - 53, Hliboca (împreună cu Herta) - 55, Noua-Sulită - 56. În raioanele cu populatie ucraineană: Zastavna - 57 (cel mai scăzut nivel), Putila (unde predomină hutănimea) - 61, Chelmenet - 61, Hotin - 63, Vijnita - 64, Secureni - 67, Chitmani – 68.
După cum ne demonstrează aceste cifre, numărul persoanelor cu studii superioare este mai mic în raioanele cu populatie românească, decât în cele cu populatie ucraineană.
Mai mult decât atât, în raioanele românesti este mai scăzut si procentul persoanelor cu studii superioare incomplete (aici îi aflăm si pe studentii de nationalitate română). Dacă la mia de locuitori ai regiunii media persoanelor cu studii superioare este de 11, atunci în orasul Cernăuti e de 20, iar în raioanele ucrainene e, după cum urmează: Putila - 9, Chitmani - 9, Hotin - 7, Secureni - 7, Chelmenet - 7, Zastavna - 6. În raioanele cu populatie românească situatia în această privintă se prezintă astfel: 6 - în Hliboca, Herta si Storojinet, 5 - în Noua-Sulită.
Acelasi tablou putea fi observat si în domeniul învătământului mediu de specialitate.
Media pe regiune la 1.000 de locuitori este de 194 persoane cu studii medii de specialitate.
În orasul Cernăuti această medie e de 259, în raioanele ucrainene, după cum urmează: Secureni - 205, Vijnita - 198, Chelmenet - 191, Hotin - 190, Chitmani - 172, Putila - 167, Zastavna - 153.
În raioanele cu populatie românească acest număr este cel mai scăzut: Noua-Sulită - 150, Storojinet - 142, Hliboca si Herta - 132.
Pe de altă parte, în raioanele cu populatie româneascâ este înregistrat cel mai mare număr de persoane care n-au avut posibilitatea să realizeze studii superioare, studii medii de specialitate si studii medii generale.
Dacă în medie pe regiune la mia de locuitori reveneau 169 persoane cu studii medii incomplete, iar în orasul Cernăuti - 93, atunci în raioanele ucrainene situatia era următoarea: Secureni - 173, Vijnita - 179, Hotin - 186, Zastavna - 196, Chelmenet -199, Chitmani - 202, Putila - 206.
În raionale cu populatie românească acest indiciu se prezenta astfel: Hliboca - 191 (număr mai mic datorită scolii tehnico-profesionale din Hliboca si scolilor medii din satele ucrainizate Molodia, Ceahor, Corovia, Valea-Cosminului, Tureatca, Stârcea, Camenca etc.), Noua-Sulită - 220, Storojinet - 243.
Se poate, deci, observa că numărul românilor care au obtinut studii superioare incomplete, medii de specialitate este mult mai mic în comparatie cu ucrainenii din regiunea Cernăuti. În acelasi timp, numărul românilor din regiune care n-au obtinut studii medii generale este mult mai mare fatâ de ucraineni. Aceste ar părea să fie cifrele oficiale si primile constatări bazate pe analiza acestor cifre.
Si în stoparea asimilărilor mare importantă are posibilitatea de a obtine studii medii în limba maternă si posibilitatea de asi continua studiile la facultate.

G.G.: Care sunt publicatiile, programele de radio si tv locale si in general care este viata culturala romaneasca existenta azi in Bucovina de Nord si Cernauti?
I.P. : Rezumând datele privind viata culturală românească din nordul Bucovinei si orasul Cernăuti din ultimii 15 ani putem constata următorele:
Până la căderea regimului comunist din Patria istorică, încă în conditiile statului totalitar sovietic, în mai 1989, la Cernăuti, sunt reluate traditiie Societătii pentru Cultură si Literatură în Bucovina, înfiintate în 1862 - în baza cărora a fost constituită si înregistrată Societatea pentru cultură românească (pe atunci moldo-română) „Mihai Eminescu” (presedinte-fondator: membru de onoare al Academiei Române, Prof., Dr. Grigore Bostan , presedinti în exercitiu – Ilie Zegrea, Alexandrina Cernov, Arcadie Opait, Mircea Lutic) . Abia peste un an apare organul Societătii - Ziarul „Plai Românesc” (Redactor - poetul Vasile Tărăteanu, azi - redactor la „Arcasul”).
În 1990 sunt înfiintate societătile românesti: Societatea cultural-bisericească „Mitropolitul Silvestru” (Presedinte - părintele Mihai Ivasiuc), Asociatia stiintifico-pedagogică Republicană ,,Aron Pumnul” (Presedinte - doctor docent Aurel Constantinovici), Societatea fostilor deportati „Golgota” (Presedinte — arhivistul Petre Grior), Societatea doamnelor române crestine si democrate (Presedintă d-na Victoria Ivasiuc), Alianta Crestin-Democrată a Românilor din Ucraina (Presedinte - medicul Constantin Olaru) .
Pe parcurs s-au fondat: Clubul cultural sportiv „Dragos-Vodă” (Presedinte de onoare – Dr. Ion Popescu, Director administrativ – Mihai Dârda, Presedinte în exercitiu – Aurica Bojescu, Secretar responsabil – Petru Posteucă), Editura „Alexandru cel Bun” (Director – acad., Dr. Alexandrina Cernov), Liga tineretului „Junimea” (Presedinte de onoare – Dr. Ion Popescu, Presedinte-fondator – Liviu Rusu, Presedinte în exercitiu – Dumitru Mintencu, din februarie 2004 – Vitalie Zâgrea), Fundatia „Casa Limbii Române” (Director – Vasile Tărâteanu), Uniunea Scriitorilor (Presedinte Ilie Zegrea), Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale (Presedinte de onoare – Dr.Ion Popescu, Presedinte în exercitiu – Aurica Bojescu).
În 2004 este înregistrată oficial Uniunea Societatilor Românesti din regiunea Cernăuti „Pentru integrarea europeană” (Presedinte de onoare – Dr.Ion Popescu, secretar executiv – Aurica Bojescu), iar în 2005 – Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina” (Presedinte al Consiliului National si Presedinte al Comunitătii – Dr.Ion Popescu, Presedinte al Senatului - Vasile Tărâteanu, Secretar responsabil – Aurica Bojescu).
Au apărut publicatiile – „Arcasul” (redactor – Vasile Tărâteanu), ziarul republican „Concordia” si revista pentru copii „Făgurel” (redactor: Simion Gociu), revistele stiintifice „Glasul Bucovinei” (redactor: Dr. Alexandrina Cernov) si „Tara fagilor” (redactor: Dumitru Covalciuc), ziarele „Junimea” (redactor: Liviu Rusu) si „Lumea-Світ” (redactor: Constantin Covalciuc).
În 2002 devine indepentent fostul ziar al autoritătilor, „primul si cel mai rezistent în timp” ziar din Ucraina - „Zorile Bucovinei” (redactor: Nicolae Toma).
Tot atunci (2002), administratia regională fondează ziarul „Svoboda slova” cu o „editie românească” – „Libertatea Cuvântului” (redactorul editiei românesti: Romeo Crăciun), însă cu schimbarea guvernatorului din toamna anului 2003 si acest ziar devine independent .
În 2003 a văzut lumina tiparului si „revista lunară de cultură, opinie si divertisment „Familia” (Presedinte de onoare: Rizzo Franco, redactor-sef – Vasile Bâcu) .
La 7 iunie 1992 are loc Primului Congres al Românilor Moldoveni din Regiunea Cernăuti, în cadrul căruia a fost adoptat „Programul de dezvoltare national-culturală al românilor” (alcătuit în conformitate cu legislatia ucraineană si internatională de către doctorandul (la acel moment) Ion Popescu si redactat de presedinta la acel timp a societătii „Mihai Eminescu”, Conferentiarul universitar, dr. Alexandrina Cernov (azi director la editura „Alexandru cel Bun”), si care printre altele prevedea: „acordarea statutului de limbă oficială limbii române în localitătile populate de români...”, „asigurarea editării unor reviste stiintifice si literare în limba română”, „editarea de anale stiintifice si monografii în diferite domenii în limba română”, „inaugurarea unui centru de cercetări stiintifice de românologie”, „pregătirea cadrelor de specialisti în România, Republica Moldova si în alte tări”, „inaugurarea unei biblioteci românesti”, „asigurarea pentru generatia tânără a studiilor medii de specialitate si superioare în limba română”, „deschiderea unei Universităti românesti”, „studierea limbii si literaturii române în toate scolile din localitătile românesti, precum si în cele cu populatie mixtă”, „deschiderea a noi clase si scoli pentru români”, „asigurarea scolilor românesti cu manuale si trecerea lor la programele pentru gimnaziile si liceele din România...”, „ redeschiderea teatrului si filarmonicii românesti la Cernăuti”, „organizarea unor festivaluri de muzică populară, usoară si clasică românească”, “garantarea reprezentării în Parlament si organele executive centrale si locale” etc.
Aceste revendicări, cu unele completări, au fost sustinute si de cele 3 congrese ale intelectualitătii (1999, 2000, 2001)
În perioada 1994-2002 românii bucovineni prin persoana Dr.Ion Popescu au fost prezenti în Parlamentul Ucrainei, în 1994-1998 – în Adunarea Parlamentară de colaborare economică din bazinul Mării Negre, iar în 1996-2002 – în AP a Consiliului Europei.
În 1998-2002 românii au avut 25 de deputati în Consiliul regional Cernăuti , după 2002 – 18, însă, doar Vasile Tărâteanu, Simion Gociu si Aurica Bojescu continuă să reprezinte destoinic interesele românilor din zonă în Consiliul regional Cernăuti (ceilalti deputati de origine română reprezintă diferite partide sau administratia de stat).
ACDR-ul face parte din Uniunea Federativă a Minoritătilor din Europa, iar presedintele ei – Constantin Olaru este membru al Consiliului consultativ al liderilor societătilor etnice de pe lângă Presedintele Ucrainei. Din 2001 ACDR în regiunea Cernăuti si-a limitat activitatea doar la semnarea unor demersuri.
În regiunea Cernăuti ultimul recensământ a înregistrat 181.780 de românofoni (114.555 de persoane s-au declarat români si 67.225 – moldoveni) sau 19,78% din populatia regiunii (în 1989 – 19,67%) – cu 3.056 persoane sau cu 1,65% mai putin decât în 1989.
Românii locuiau compact în suburbiile or.Cernăuti (Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Caliceanca, Clocucica, Rosa, Rosa Stânca, Tetina si Mănăstiriste) si în 105 de localităti ale regiunii .
Într-un studiu, consacrat situatiei ucrainenilor din România, candidatul în stiinte istorice Gheorghii Zabolotnyi semnala în mai 2004 că în regiunea Cernăuti cei 185 mii de reprezentanti ai populatiei românofone aveau „14 societăti national-culturale, 87 de scoli cu predare în limba română, 18 scoli mixte, 28 institutii prescolare, grupe românesti la liceul pedagogic si liceul de cultură, catedră de filologie română si clasică la Universitatea Natională „Yuiri Fedkovyci” , 13 organe de presă (inclusiv 2 cu statut republican), zilnic sunt transmise emisiuni radiofonice (15 minute) si săptămânal emisiuni televizate (2 ore si 10 minute) în limba română; în localitătile cu populatie compactă românofonă functionează 74 institutii de club, 80 de biblioteci circa 70 de colective artistice nationale de amatori; anual se desfăsoară festivaluri folclorice; îsi desfăsoară activitatea 108 parohii ortodoxe românesti aflate în subordonarea eparhiei (Mitropoliei Bucovinei si Cernăutului – n.n.) a Bisericii Ortodoxe Ucraine” .
În afară de numărul de scoli, se pare, că cercetătorul reflecta un tablou obiectiv.
Noi vom adăuga 42 teatre de amatori, 63 colective de dansuri populare, 82 tarafuri de muzicanti si 114 de coruri, iar în cele 80 de biblioteci era un fond de catre de peste 200.000 exemplare .
În satele cu populatie majoritară românească toate bisericile ortodoxe si protestante au oficiat si continuă să oficieze în limba română .
În anul 2000 românii din regiune aveu 86 de scoli romănesti (22 mii elevi) si 6 mixte (1,8 mii elevi) , în 2001 – 87 de scoli cu predarea în limba română si 5 mixte - 4 ucraineano-române si 1 (la Mămăliga) ucraineano-ruso-română cu un contingent de peste 23 mii de elevi.
Conform datelor oficiale ale sectiei regionale de învătământ, în anul scolar 2001-2002 în regiunea Cernăuti din cele 62 de scoli primare (treapta I) cu 3.372 de elevi - 15 scoli (24,2%) cu 496 elevi (14,7%) erau cu predare în limba română, din 120 de scoli medii incomplete (treapta I-II) cu 16.227 elevi – 22 scoli (18,33%) si 3.253 (20,05%) elevi erau cu predare în limba română, iar din 267 scoli medii generale (treapta I-III) cu 111.228 elevi – 46 (17,23%) de scoli cu 17.923 elevi (16,11%) procesul de instruire era în limba lui Eminescu.
Din totalul de 449 de scoli nationale si 130.887 de elevi în anul 2002 functionau în limba ucraineană 305 de scoli cu 93.200 elevi, 83 de scoli (18,49%) cu 21.672 elevi (16,56%) erau cu predare în limba română , în limba rusă functionau 1 scoală primară cu 4 elevi (la Fântâna Albă raionul Hliboca) si 1 de treapta I-III cu 227 elevi (la Beloůsovca raionul Secureni).
Se crea senzatia că situatia nu era deloc alarmantă. Dar să revinim la cifre.
Procentul elevilor instruiti integral în limba română în anul 2002 era ceva mai mic (16,56%) decât procentul populatiei românofone din regiune (19,8%).
În regiune mai functionau câteva scoli mixte ucraineano-românesti: 2 de treapta I-II cu 274 elevi si 6 de treapta I-III cu 2.660 elevi, iar în satul Mămăliga (raionul Noua Sulita) functiona o scoală ucraineano-ruso-românească cu 517 elevi. Existau si câteva scoli mixte ucraineano-rusesti – 1 cu 221 elevi de treapta I si 5 cu 2.541 elevi de treapta I-III.
Conform aceleeasi surse în regiunea Cernăuti în primăvara anului 2002 functionau 6.204 clase cu 132.450 elevi, inclusiv: 4.973 de clase cu 106.048 elevi cu instruire în limba ucraneană, 1.177 clase (23,67%) si 23.584 de elevi (22,24%) cu instruire în limba română si 54 de clase si 1.255 elevi cu instruirea în limba ucraineană. Este de remarcat faptul, că toti copii handicapati –1.563 elevi erau instruiti doar în limba ucraineană .
Putetem trage concluzia, că imediat după recensământul din decembrie 2001, la momentul lipsirii românilor de mandatul din Rada Supremă a Ucrainei, procentul elevilor care erau instruiti sau studiau în limba română era mai mare decât cota populatiei românofone din totalul populatiei regiunii Cernăuti.
Aceasta ne dădea o sperantă că cota nostră era mai mare decât cea din 1989, dearece încă în 19 localităti cu populatie românofonă (în care chiar si în biserică la sfărsitul perioadei sovietice se mai oficia, iar în multe din ele se mai oficiază si azi, în limba română) existau doar scoli ucrainene iar limba maternă nici nu este studiată (Colincăuti-Hotin – în 1989: 4.672 sau declarat moldoveni si 21 români, Siscăuti-Secureni – 1.064 moldoveni si 5 români, Cotileu-Noua Sulita – 1.454 moldoveni si 4 români, Valea-Cosminului-Hliboca – 907 moldoveni si 138 români, Ceahor-Hliboca – 1.095 moldoveni si 221 români s.a.m.d.).
Situatia a evoluat, însă, în altă directie - în 2004 scoala românească din Camenca raionul Hliboca deja dispăruse. Scolile cu predare în limba română din Forosna si Boian din raionul Noua Sulita, scoala din Băhrinesti, raionul Hliboca, precum si liceul românesc din orasul Noua Sulita se transformaseră în scoli mixte. Pe cale de disparitie era si scoala românească din Corovia .
După cum am putut constata pe parcursul cercetărilor din teren, mai predispusi să se asimileze prin scoală sunt, totusi, cei din localitătile în care populatia se declară a fi „moldovenii”.
Spre deosebire de Transcarpatia, procesului de asimilare prin scoală în regiunea Cernăuti, erau supusi si cei ce se considerau români.
De exemplu, în raionul Hliboca în satul Corcesti din 1.538 de persoane în 1989 1.385 s-au declarat români, 13 – moldoveni si numai 102 ucraineni, în satul Tureatca – din 1.748 de locuitori 1.591 s-au declarat români, 7 – moldoveni si 140 ucraineni etc. – biserica este românească, iar scoala – ucraineană, iar limba română nici nu este studiată; în satul Volcinetii Vechi în 1989 din 1.972 de persone 879 s-au declarat români, 2 moldoveni, iar 1.060 – ucraineni, în Stârcea din 1.156 de locuitori 500 s-au declarat români, 2 – moldoveni, iar 631 – ucraineni, Gârbovăt – din 933 de locuitori – 282 s-au declarat români, 7 – moldoveni, 634 – ucraineni, chiar în centrul raional Hliboca (raion cu populatie majoritară românească) românii întrunesc 1.698 de persoane (încă 183 se declarase ca fiind moldoveni) din totalul de 9.532 de persoane etc.– în toate aceste localităti deja si scoala si biserica functionează doar în limba ucraineană, iar limba română azi aici nici nu se mai studiază.
Este de remarcat că la începutul puterii sovietice (în anii 40) în regiune functionau 114 scoli cu predarea în limba română, iar la un moment dat, imediat după război, - chiar 124 .
G.G. : Multe din cetatile domnitorului +tefan cel Mare sunt astazi pe teritoriul Ucrainei (Bucovina de Nord si Bugeac). Care sunt aceste cetati, in ce masura sunt prezervate, iar istoria corecta a acestor edificii istorice este pastrata de catre Ucraina?
I.P. : Principalele, desigur, sunt cetătile Hotin în regiunea Cernăuti si Cetatea-Albă în regiunea Odesa, orasele cu aceleasi denumiri azi sunt aproape complet ucrainizate si, ca urmare, ghizii au căte două istorii pregătite - una pentru toti vizitatorii prin care sa descrie rolul cetătilor în istoria ucrainenilor si alta pentru cei ce sosesc din România...

G.G.: Bucovineanul de etnie germana, Jonathan Urwich, supravietuitor al deportarilor sovietice, relateaza in cartea sa autobiografica: “Fara pasaport prin URSS”,ca pana si in lagarele din Vorkuta gospodariile romanesti ale moldovenilor/bucovinenilor se deosebeau de cele ale slavilor. Casele romanesti purtau amprenta satelor romanesti, incluzand incaperea principala a sobelor si a camerei de oaspeti (‘cas-cea-mare’), scarita pentru pod a carnii afumate si a cerealelor, camaruta de aprovizionari si prispa de la intrare. Urwich mentioneaza frustrarea deportatilor rusi care vandalizau gospodariile deschise ale balticilor din lagarul de conentrare, pentru ca nu puteau face la fel cu romanii, datorita topografiei inchise ale caselor si: “…ghioaga din spatele usii pe care moldovenii nu ezitau sa o foloseasca la orice incercare de furt ale proviziilor din casa…”. Traind in temperaturi sub -50 C, in lagarele sovietice, in URSS-ul anilor 45-48, peste 15,000 de soldati romani luati prizonieri in 1944, cat si milioane de deportati romani din teritoriile ocupate de sovietici au murit din cauza frigului, infectiilor de la tantari, muncii micidiale din tundra si padurile frigide ale Siberiei, cat si datorita mitralierelor rusesti, care nu ezitau sa omoare oamenii cand nu mai erau in stare sa lucreze. }n ce masura aceasta ‘Via Crucis’ a deportatilor romani bucovineni si basarabeni este prezentata si respectata de cartile istoriei din Ucraina si/sau in constiinta satenilor nord-bucovineni?
I.P. : La momentul actual românii din Ucraina încă nu au fost recunoscuti în calitate de popor ce a avut de suferit în urma deportărilor. Ca rezultat nici în cărtile de istorie nu este semnalat acest lucru... Personal fiind la Strasbourg, m-am folosit de tribuna Consiliului Europei pentru a vorbi si despre acesta. Vă propun si Dvs textul acelui discurs :
„Onorată asistentă! Doamnelor si Domnilor!

Stimati colegi, si de această dată, cu permisiunea Dumneavoastră, prefer să mă exprim în franceză. Doar nu demult am vorbit despre Ucraina si astăzi revenim din nou la această problemă.
Chestiunea Tătarilor din Crimeea nu este deloc simplă si se referă nu numai la Tătari. Personal sustin întru totul toate cerintele legitime si recomandările Comisiei.
Sustinând, în linii generale, raportul colegului nostru, a Lordului PONSONBY din Marea Britanie, tin să mentionez că problemele cu care se confruntă Tătarii, cei care se reîntorc si cei ce sosesc din nou în Crimeea, sunt enorme. Ele se referă, în primul rând, la situatia social-economică: insuficienta locuintelor si problema angajării.
Dar, stimati colegi, totusi, există si unele obiectii:
1. Se cere să mentionăm că, citind raportul, se crează impresia că deportările au avut loc doar în Crimeea si deportati au fost, ‚grosso moddo’, doar Tătarii.
Însă situatia nu este chiar asa. Din Ucraina Occidentală au fost exilati însisi ucrainenii si numărul lor de câteva ori a depăsit numărul Tătarilor deportati, a fost deportată populatia masculină maghiară din Transcarpatia.
Au fost deportati masiv si românii din Bucovina, aceste actiuni fiind precedate de împuscarea populatiei pasnice lângă satele Lunca si Fântâna Albă înaintea războiului - în 1941.
Deportările au fost efectuate în două etape - până si după război. Au dispărut sate întregi - Albovăt, Frunza, Buci, Prisaca etc.
Numai la 13 iunie 1941 din Bucovina au fost ridicate peste 13.000 de intelectuali. Numai din satul Mahala în această zi au fost deportate 579 de persoane. Si dacă astăzi am parcurge satele românesti de pe Valea râului Siret, am putea vedea monumentele ridicate în memoria celor care nu s-au întors - 200, 300, 500...
Noi eram bucurosi, când prin anii 60 ni s-a permis să ne întoarcem... Si nimeni nu cerea atunci compensări - noi eram fericiti să ne întoarcem după acest calvar acasă...
CONCLUZIA:
a) este induscutabil si necesar să li se acorde Tătarilor din Crimeea un ajutor suplimentar;
b) dar trebuie să recunoastem că au fost de asemenea deportati Ucrainenii, Polonezii, Maghiarii, Românii etc.
2. Referitor la statutul de popor autohton. Sunt autohtoni cei care sunt domiciliati si locuiesc în ariile lor etnoculturale, pe teritoriile etnooicumeneilor si etnoplacentelor proprii.
Dat fiind acestui fapt, în Ucraina la fel trebuie să fie considerati autohtoni Grecii Pontifici, Rusii, Karaimii, Românii etc.
3. Referitor la cotele de reprezentare.
As dori să vă informez că la momentul actual Tătarii au 2 deputati - unul pe listă si altul în circumscriptia majoritară.
Dar în cazul micsorării numărului de deputati, în Ucraina probleme cu reprezentarea parlamentară pot avea atât Tătarii, cât si Românii, Maghiarii, care deja sunt reprezentati în parlamentul tării.
Articolul 24 al Constitutiei interzice privilegii sau restrictii din motive nationale, religioase, lingvistice sau alte considerente. De aceea ar trebui ori să li se acorde cote tuturor nationalitătilor autohtone, ori nimănui. Personal mă pronunt în favoarea experientei din Croatia, România si alte tări democratice, care garantează reprezentarea politică pentru minoritătile nationale.
4. Si, în sfârsit, ultima obiectie. Ucraina a ratificat Carta Europeană a limbilor regionale si minoritare .
Acolo unde reprezentantii grupurilor nationale constituie peste 20%, limbile lor vor fi utilizate alături de limba de Stat în scoli, administratie, judecătorie etc. De acest drept ar trebui să beneficieze si Tătarii.
Însă trezeste uimire faptul că partidul RUH, cu care colaborează Tătarii se pronuntă pentru anularea acestei Cărti!
În conditiile democratiei nu se permite de a pleda pentru drepturi doar pentru sine sau doar pentru unii, ignorând drepturile altora!
Eu mă pronunt pentru acordarea de ajutor Tătarilor din Crimeea în instalarea si angajarea lor, precum si pentru acordarea tuturor drepturilor si libertătilor firesti, dar mă pronunt, în egală măsură, si pentru o atitudine asemănătoare si fată de alte popoare din Ucraina...”
(Dr. Ion POPESCU, Strasbourg, Consiliul Europei, 5 aprilie 2000)
G.G. : }n ce masura guvernul Romaniei s-a implicat intr-ajutorarea romanilor nord-bucovineni si in ce masura au permis ucrainienii aceasta asistenta a Romaniei?
I.P. : Unele ajutore vin. Cele ce vin direct pe conturile bancare autoritătile ucrainene le permit. Uneori avem probleme cu literatura istorică si didactică, care poate fi « cenzutrată... ».
Despre Guvernul României pot spune un lucru – chiar dacă câstigi un proiect de la începutul anului – el « este semnat », de obicei, în a doua jumătatea a anului... Deci trebuie să te descurci si singur... Dar suntem bucurosi si de putinul care vine de oriunde, mai ales când suntem... someri.


G.G. : Care este situatia actuala a satelor, scolilor, monumentelor si a personalitatilor romanesti din Nordul-Bucovinei ? }n ce masura exista trecere libera intre Ucraina si Romania, mai ales cu privire la gospodarii si rudele despartite de granite si al influxului intelectual romanesc dintre Cernauti si celelalte centre culturale romanesti din Romania?
I.P. : Există destul de multe legături cu Tara... Trecerea liberă a existat pănâ la 15 iulie 2004. De atunci s-au întrodus vizele de intrare - costul cărorara uneori sunt prea scumpe... de a renunta la « pâine » în favoarea unei plecări la o distantă doar de cătva kilometri – aceasta se referă, în primul rând la bătrâni...
G.G. : Dar cu privire la republica Moldova?
I.P. : Între Ucraina si Republica Moldova vizele încă nu s-au întrodus si, desigur, viziatrea rudelor nu este atât de complicată că plecările în România, chiar dacă pănă la Rădăuti este de vre-o 8 ori mai aproape decât până la Chisinău...
G.G. : Pentru cine calatoreste la Chisinau si in alte orase si sate din Basarabia, numele strazilor din Republica Moldova sunt de genul: Calea Basarabiei, Bulevardul Bucuresti, Strada Mihai Eminescu s.a. Romanismul este evident, inclusiv la strazile cu titluri rusesti pana in 1990, care au fost rebotezate cu nume romanesti mai pe potriva culturii romanesti majoritare. }n ce masura exista o terminologie a strazilor in romaneste si cu nume romanesti in Cernauti si in restul Bucovinei de Nord permise de ucrainieni pana la ora actuala?
I.P. : La Cernăuti, de exemplu, strada ce duce spre România se chema Lenin, azi – satrada Principală, Cea ce duce spre Herta si, respectiv, Dorogoi – Strada rusă. Oricum, suntem încă departe de Europa ! Doar în unele sate majoritatre românesti întâlnim străzi recent rebotezete de către consiliile locale – « Eminescu », « Stefan cel Mare ». Pe semne, la noi, sătenii sunt mai occidentali...
G.G. : Cum pot romanii din strainatate sa ajute pe compatriotii din Bucovina de Nord?
I.P. : Foarte simplu : prin popularizarea existentei noastre si a realitătilor prin care trec azi românii din Ucraina, prin contactele cu ONG-urile reprezentative, prin ajutor logistic si donatii de carte, audio si videocasete cu cântece si filme românesti, mai ales istorice. Prin obtinerea unor burse pentru studentii nostri la cele mai prestigioase Universităti – pentru că avem nevoie de educa o nouă elită natională, care să ne călăuzească urmasii pe calea cea dreaptă !
G.G. : Cum pot cititorii nostri sa va contacteze?
I.P. : Prin e-mail-lul : centrul-bucovinean@yandex.ru
G.G. : Va Multumesc!
I.P. : Vă multumim si noi si să ne ajute pe toti Bunul Dumnezeu !






de Gabriel Gherasim, New-York    7/24/2005


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian