Eonul bisericesc
Iisus s-a născut în peșteră și n-a găsit loc pe pământ să se odihnească în afară de cruce iar Biserica sa a răsărit ca lăstarii în primăvara creștinismului primar din semințele semănate de credincioși în întunericul catacombelor. Biserica lui Hristos a înflorit din sângele curat scurs pe zăpadă al sfinților săi martiri. În toamna parusiei, a eonului bisericesc care va să vină, Dumnezeu va culege sâmburii de lumină din fructele căzute în grădina raiului.
La cincizeci de zile după înviere, în foișorul unde stăteau Sfinții Apostoli în chip de limbi de foc s-a pogorât Sfântul Duh. Astfel lua ființă prima biserică de sorginte creștină, mădularele vii și transfigurate ale lui Iisus pe pământ, arvuna și mărturia nădejdii noastre că deși ca oameni suntem conștienți că suntem muritori, nu ne putem imagina și nici nu putem accepta logic ideea că am putea dispare odată pentru totdeauna în negura uitării, fiindcă Dumnezeu prin același Duh Sfânt prin care l-a înviat pe Iisus ne va trezi și pe noi la o viață bineplăcută lui Dumnezeu pe pământ și ne va deștepta apoi din somnul cel de veci la glorioasa înviere de la sfârșitul veacului.
Dacă miracolul învierii s-ar fi terminat doar după răstignirea pe cruce, sau numai întru-un singur loc, atunci biserica ar fi întradevar o adunare omenescă menită să păstreze vie memoria acelui cutremurator și extraordinar eveniment, a jertfei de pe cruce a lui Iisus. Dar viața și menirea bisericii încep exact prin ceea ce se întâmplă după răstignire, după învierea din morți, după înălțarea la cer a Domnului și pogorarea Sfântului Duh. Prin aceasta biserica a căpătat dimensiuni spirituale, transcedentale și escatologice, n-a rămas doar o alternativă culturală, o organizație socială, oricât de etică, altruistă și filantropică și vrednică de laudă ar fi acea organizație lumească.
Biserica este menită să țină vie legătura indestructibilă între om și Creatorul său, între adâncurile insondabile ale propriei noastre existențe și conștiințe creatoare și Duhul Sfânt care pretutindenea este. Omul religios și mai ales cel credincios au în plus fața de omul secular, ateu, sceptic sau agnostic un simț și o sensibitate aparte, au darul profetic al clarviziunii și intuiției transcedentale, antene și tentacole suprasensibile capabile să detecteze realități subtile, inefabile, divine. Biserica îl ajută pe om să restabilească pe cât posibilul contactul spiritual pierdut cu o lume de dincolo din care se simte că face parte, o lume care este inaccesibilă celui care are doar ochi care nu văd mai departe decât ceea este concret, palpabil și vizibil.
Biserica nu este spiritul de comunitate ci Duhul lui Dumnezeu făcut vizibil și prezent în comunitate. Biserica nu este numai adunarea păcătoșilor care se pocăiesc, ci și separarea acestora de lumea aceasta, a celor care cred și îl iubesc pe Dumnezeu de lume în numele iubirii adevărate și dezinteresate a semenului, a ceea ce este cu adevărat omenesc și a adevărului dumnezeisc căruia îi poartă mărturie în această lume.
Biserica are o misiune divină, cerească și pământească de împlinit, nu numai o evanghelie de propăvăduit. Împlinirea misiunii este măsurată după gradul în care cei chemați reușesc cu ajutorul lui Dumnezeu să facă pentru cei mai mici și mai neajutorați dintre semeni.
În jertfa eucharistică Trupul lui Hristos este trup transfigurat prin harul și lumina învierii. De aceea după sfințirea tainelor pe sfântul altar nu materia se schimbă ci condiția și calitatea spirituală a materiei, din simplă materie în materie transfigurată, înduhovnicită. Astfel și cei ce se împărtășesc deși aceștia tot oameni rămân cum au fost și mai înainte, ceea ce se schimbă prin împărtășanie cu sfintele daruri este condiția lor spirituală, din condiție naturală în condiție naturală înduhovnicită.
Forma instituiței și a organizării ecleziastice a fost poate în parte împrumutată de la împărăția lui Cezar. Dar duhul a fost și rămâne al Împărăției Cerului. Și forma se înduhovnicește, prinde contur aureolat. Când însă adoptă nu numai forma ci adaptă și spiritul lumii acesteia atât Biserica precum și lumea devin sărace, paupere. S-ar putea spune că din această perspectivă apostatică lumea s-ar putea spiritualiza într-o anumită măsură pe când biserica ar ar putea deveni tot mai lumească, și-ar pierde din sarea spirituală.
Nu există ecleziologie fără escatologie fiindcă prin biserică până la sfârșitul veacului nimic din ceea ce este cu adevărat omenesc și ceresc va lipsi. În eonul bisericesc Dumnezeu crează, modeleză și arde până la perfecțiune amforele de lut în care va turna vinul cel nou și mirul de lumină lină și deplină al harului ceresc.
Marin Mihalache
Chicago, USA
|
Rev. Marin Mihalache ,Chicago 9/2/2021 |
Contact: |
|
|
