Visul unei nopti de vară
Când omul nu mai poate, sa îndure
Vacarmul vieții, caută drum spre pădure
Să-și strângă în suflet seara de seara
Liniștea, în visul unei nopții de vară,
Același drum de vis mi-am căutat
Când de vacarmul vieții m-am saturat
Sa dorm sub fagi la umbra deasă,
Unde-i ce-a mai odihnitoare casa.
Acolo iubito deseori te-am așteptat.
Din flori de trandafir ti-am făcut pat
Sa adorm vrăjit, de cântecul tău.
Sa nu mai știu în viața de vreun rău.
Sa simt mereu, răsuflarea ta fierbinte
Doar eu și vântul nopți, s-o asculte.
Luna din înaltul cer să ne împresoare
Cu lumina ei rece, dar odihnitoare.
Visul nopți sa ne aducă liniște ușoară
Să-l simțim ca pe un vânt călduț de vară
Privirea mea, din ochi tai, sa-ti soarbă
Lumina lor ascunsă, prin florile din iarbă.
- Spune-mi Doamne, acum ce sa mai fac?
Pe părinții mei, încep sa nu-i mai plac?
Legături cu tot mai mulți prieteni desfac
Iubirii, oricât as vrea, nu-i mai găsesc leac.
-Oare voi mai putea iubita mea vreodată
Sa mai zic mama și tata, ca altădată?
Oare mai poate, a mea soarta, ce-i scrisă,
Sa mai găsească vreo poarta deschisa?
Căci de când sunt zi și noapte-n pragul tău
Nu te știu doar pe tine și Bunul Dumnezeu.
Doar tu-mi aduci în viața mea clipe senine,
Dăruindu-mi liniște și iubire, să-mi fie doar bine.
Și-am pornit spre poiana cu stâncă solitară,
Unde hora cu brazi, ca un brâu o înconjoară
Pe drumul ce-l pășeam îndrăgostiți deseori
La lumina stelelor sclipire și a lunii uneori
Și acum am privit până ochii mi sau umezit
Căutându-te prin brazi pe drumul ocolit.
Tu erai?...parcă mi s-a părut, dar n-ai venit
Te așteptam, iubirea mea, fără de sfârșit!…
Doamne!,... așteptând, era aproape seara
Simțeam un foc aprins ce mă înconjoară.
N-o vedeam, dar peste tot, era doar ființa ei,
Ce-mi cânta prin freamătul frunzelor de copăcei.
Dar n-a fost ea, era doar un șuier pe cărare,
Ce mi-a adus de la ea, o frumoasa scrisoare
În care a strecurat, din privirea ei lumina
Cu parfumul trandafirilor din a ei gradina.
Și dorul ei ce m-a aprins și acum mă doare!
*
Am așteptat de la inserat, până când s-a înnoptat
Iar dacă am văzut ca nu mai vine, așa supărat
M-am rugat:- Doamne, sa o aduci în visul meu!
Cum poți tu, Bunul nostru Dumnezeu!...
Am făcut pat haiducesc, sub acoperiș ceresc
M-am hotărât ca altădată, locul ei să-l încălzesc
Cu foc din cetina de brad și din stele care ard
Iar ca o dulce alinare, priveam stelele cum cad.
Cum stam pe gânduri si se făcuse așa târziu
Am adormit de nu știu, eram mort sau eram viu?
Somn cu vise multe, doar pădurea să le asculte.
Pădurea și ale nopți stele, ce m-am înfrățit cu ele.
După apus de soare când ceru-i roșu la culoare,
Se făcuse noapte si plutea prin crâng o boare
Iar razele lunii mă atingeau duios peste față
Ființa mea crezând, ca sărutul iubitei mă răsfață
În vis vedeam cum stelele din cer coboară
Iar Luna se ascundea, după, vechea noastră gara.
Pe o banca lângă sine, eu te așteptam pe tine
Sa mă iei cu tine, sa avem zile de fericire pline.
Privind in zare, ca din pământ, un tren apare
Și trecea pe lângă mine, cu o viteza foarte mare.
Când a început sa sune, tu te îmbulzeai prin lume
Sa ajungi la fereastra, sa arunci iubirea noastră,
Jos sub roțile de tren, unde și gândurile-ti pier.
Plânsul nu-l mai stăpâneai, când pe geam priveai,
La cea mai rămas în gara, din iubirea de astă vară.
Eu cu ochii țintă pironiți, de lacrimi împăienjeniți,
Priveam cum se pierde-n zare, iubirea mea nemuritoare.
Printre lacrimi mai vedeam, doar focuri zburătoare
Ce se topeau departe-n zare, ca stelele cazatoare
E semnul ca o iubire moare, se cufunda adânc în mare
Marea vieții înșelătoare, ce multă durere in ea are.
Așa, fără să vrem, întâmplări prin viața se strecoară,
Adunând regrete și durere, în visul unei nopți de vară.
Trăim o lume absurda, si de multe ori greu trecătoare,
Cum ne este scris destinul, la naștere pentru fiecare.
POVESTEA UNEI VRĂBIUȚE
De ce ești singură și tristă,
Gingașă, blândă vrăbioară?
Te văd mereu lângă izvor
Plângând în fiecare seară.
Ochii tăi sclipind ca zarea
Când o spală de foc, marea
I-am văzut râzând, astă vară.
Acum de ce plâng seară de seară?
De ce stai singură pe alun
Și privești mereu pe drum?
Crezi oare că va venii,
Prințul cu pene argintii,
Cum a venit și alte dăți,
Când a fost dus în străinătăți?
*
Ramul îți leagănă făptura
Și tu adormi, visând trăsura,
Cu care venea mereu,
Pe drum, în sus, iubitul tău.
Și pe cel ce-a fost odată
Iubirea ta nevinovată.
Când îl vedeai, te bucurai
Îl luai în brațe-l dezmierdai
Și apă din cioc îi dădeai
Apoi zburați, seară de seară
Sus la izvor pe vâlcioară,
Unde stelele priveați
Și pe pat de flori dormeati.
Acolo frați de cruce v-ați legat
Cu o picătură de sânge curat,
Ce-n taină l-ați împreunat
Dar ați intrat în greu păcat
Căci lumea rea nu v-au răbdat.
Pe la toți v-au povestit
Că voi mereu v-ați întâlnit
Sus pe vale la izvor
Când se ascundea luna în nor.
*
Jocul a început să-ți placă
Era cea mai plăcută joacă.
El îți cânta și îți șoptea,
Cu glasul lui te dezmierda,
Până într-o seară când pe furiș
Ți-a furat inima-n aluniș
Iar tu ființă bună. Iubitoare
l-ai crezut că fără tine moare.
*
Ascultându-i vorba lui vrăjită,
Te-ai lăsat de el ademenită.
De multe ori uitai că toți ai tăi,
Te căutau, strigându-te pe văi,
Să vi în casa ta și să te culci,
Dar tu zburai, iubindu-te pe lunci.
Târziu în noapte vă duceați
Apă din izvor de luați
Căci buzele de iubire aprinse
Doar cu apă de izvor puteau stinse
*
Într-o seară cu lună, pe furiș
Ați făcut nuntă-n luminiș
Lângă stânca cenușie
Fericirea a voastră să fie.
Martori v-au fost stelele
Noaptea și poienele
Brazii și cărările
Și-n dansul lor ielele
Ce v-au scris soroacele:
*
-O să fiți, dar n-o să știți,
Cât de mult voi vă iubiți
O să stați mult despărțiți,
Până Dumnezeu vă va lua
La EL cu puterea sa,
Viețile la amândoi
Pierdute pe lunci și văi.
Acolo doar, veți avea parte,
De iubire fără moarte
Și câte nu v-au mai ursit
Până-n pace ați adormit.
*
Ai stins o rază de la Lună
Și i-ai spus lui noapte bună,
Iar cu celelalte toate,
Te-ai jucat cu ale lui pleoape
Până Luceafărul răsări
Și apărură, zorii de zi.
Nopțile de atunci vrăjite
Vă aduceau clipe fericite.
Totul părea un Paradis
Ce alții nu-l aveau nici în vis.
Și Doamne bine vă mai sta,
Și Luna-n cer se bucura
Și stelele printre frunziș
Priveau la voi în luminiș.
În fericire brazii se scăldau
Florile de sub voi nu dormeau
Stăteau treze și vă pândeau
Iar munții cât erau de goi
Și ei erau fericiți cu voi.
*
Nopți trecu și zori de zi
Alungau stelele târziii
Iar razele soarelui de dimineață
Vă spălau pe ochi pe față
Și fiecare apoi pleca,
Prin lumea lor, pe unde sta
Ca să vă întoarce-ți iară,
Să vă iubiți ca prima oară.
*
„ Sub stele în lumina lor
Nicicând iubirile nu mor”
Așa-ți cântam lângă izvor,
Culcați pe-al ierbilor covor
Și-n vis a raiului grădină
Ni se arăta ca o lumină.
La piept tu îl strângeai cu drag
Din cer stele coborau prin fag
Pădurea era ca o poveste
Când luna se agăța de crește
Iar licurici din iarba deasă
Te luminau ca pe-o mireasă.
*
Dar timpul trecea în zbor
Ca vântul nemuritor
Toamna veni pe nesimțite
Pădurea avea frunze ruginite
Curând totul trecu în amorțire
Cu ea murii și a voastră iubire.
*
Poate ajunși la Dumnezeu
Veți fi alăturea mereu
Frumoși și fericiți visând
La nopțile de pe pământ.
*
El plecă cu suflet greu
Neîntors din drumul său
Lăsând pe mica vrăbiuță
Singură, tristă pe-o crenguță.
În curând iarna va venii
Poienile-s deja pustii
Tu nu aveai pe cine mai aștepta
Să iasă-n crâng în calea ta.
Stai tristă și plângi în cuibul tău,
Rugându-te la Dumnezeu
Să-l păzească-n drumu-i dus
În țări mai calde spre apus.
-Va veni oare iar la primăvară,
În crângul de pe vâlcioară,
Să mai trăiască încă odată
Iubirea noastră nevinovată?
Pe ea nu o poate ucide vreodată,
Numai moartea blestemată...
*
„ Așa gândi micuța vrăbioară
Despre visul ei frumos de-o vară”
Toronto / Iulie 2021
|
Achim Bucutea 7/27/2021 |
Contact: |
|
|
