Limba română în Canada
În timpul celor douăzeci și patru de ani, de când sunt în Canada, nu cred că am întâlnit vreo familie de români care să nu se fi realizat, realizat, în toată forța cuvântului.
Întâlnindu-le, le-am văzut nerăbdărea de a-mi mărturisi că și-au cumpărat o casă, că și-au dat copiii la universitate, că și-au adus și părinții în Canada, că traversează des oceanul, pentru a-i vizita pe cei dragi de acasă, în România, că tocmai s-au întors dintr-un concediu din Europa sau Asia, că și-au cumpărat încă o casă în Florida sau un cottage în vreun loc pitorsc din nordul lui Ontario.
Este o plăcere să-i asculți și să vezi că te iau părtaș la bucuriile lor.
Este o plăcere să-i auzi cu cât firesc pronunță noi, când se referă la canadieni sau politica noastră, când se referă la politica din Canada.
Și da, vorbim în limba româna, lăsându-ne surprinși de sonoritatea ciudată a vreunui cuvânt în limba noastră nativă sau de faptul că nu am mai folosit acel cuvânt de mult timp: Chiar așa, “toiag”, ce ciudat sună! De când nu l-am mai auzit!
Toate stelele strălucesc pe cer până mă apropii de vreun copil al acestor familii și-l întreb în limba română: Cum te cheamă? La prima întrebare mi se răspunde de cele mai multe ori, dar mai departe sunt obligată să închid lavița cu limba română și să folosesc limba engleză, dacă vreau să-l am pe copil tovaraș de conversație.
Odată ce pun lacătul laviței ce păstrează în ea cuvintele românești, stelele de pe cer se sting una după alta. Și pentru că nu a avut loc conversația în limba română, am să încerc să vă spun o poveste.
Nu departe de unde stau eu, se află un magazin polonez, unde se vând multe produse alimentare, asemănătoare celor din România.
Așa că sâmbăta merg să-mi fac o mică aprovizionare de arome românești. Însă plăcerea de a intra în acest magazin îmi este, de fiecare dată, sporită de prezența tinerilor liceeni care mă servesc de după tejghea. Prima întrebare este, întotdeauna, în limba poloneză.
Îi zâmbesc tânărului, salutându-l în limba engleză, după care el mi se adresează într-o limbă engleză, care este impecabilă.
Frumusețea momentului constă în faptul că în timpul acesta, toți ceilalți tineri care servesc clienții canadieni, vorbindu-le în limba engleză, cu aceeși naturalețe vorbesc în limba poloneză, servindu-i pe clienții polonezi. Și de multe ori i-am surprins vorbind și râzând între ei în limba părinților și bunicilor lor, adică în limba poloneză.
De fiecare dată când părăsesc magazinul, mă opresc pentru o clipă în fața lui și-mi spun, chiar cu plăcere: Cum e posibil, atât de tânăr, să vorbești atât de natural amândouă limbile?
Nu mult după aceea mă întristez, pentru că gândul mă duce la copiii români din Canada, pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor.
Puțini înteleg și mai puțini vorbesc limba părinților și bunicilor lor, născuți în România, iar majoritatea nici n-o înțeleg și nici n-o vorbesc, nici n-o scriu, și nici n-o citesc. Pentru ei lavița cu cuvintele românești va sta, pe veci, închisă. Iar dacă nu vor deschide niciodată acea laviță, stau și mă întreb ce înțeles va avea pentru ei cuvântul “România”, care nu este numai un loc pe harta lumii. Ea este, de fapt, locul unde s-a născut limba română.
Atâta timp cât limba română este încă vie, atâta timp cât limba lui Ion Creangă iese de sub tipar zi de zi, eu cred că ni se mai dă o șansă de a-l învăța pe copilul și pe nepotul nostru să spună “Ce mai faci? “, în loc să-l vedem că se întoarce către mama și o întreabă “How do you say How are you in Romanian?”
Închei cu un sfat de bunică: în loc să-i traduceți copilului, dați-i cheița să deschidă lavița.
Sunt atâtea povești ascunse acolo!
Adriana Gheorghiu-Brampton
|
Adriana Gheorghiu 7/7/2021 |
Contact: |
|
|
