Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Romïżœnii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivïżœ 2024
Articole Arhivïżœ 2023
Articole Arhivïżœ 2022
Articole Arhivïżœ 2021
Articole Arhivïżœ 2020
Articole Arhivïżœ 2019
Articole Arhivïżœ 2018
Articole Arhivïżœ 2017
Articole Arhivïżœ 2016
Articole Arhivïżœ 2015
Articole Arhivïżœ 2014
Articole Arhivïżœ 2013
Articole Arhivïżœ 2012
Articole Arhivïżœ 2011
Articole Arhivïżœ 2010
Articole Arhivïżœ 2009
Articole Arhivïżœ 2008
Articole Arhivïżœ 2007
Articole Arhivïżœ 2006
Articole Arhivïżœ 2005
Articole Arhivïżœ 2004
Articole Arhivïżœ 2003
Articole Arhivïżœ 2002


Horia Stamatu - cel mai eminescian poet al exilului românesc


„Cultura lui Horia Stamatu alături de geniul poetic din care i-a fost alcătuit destinul stau împreună mărturie pentru a sculpta în eternitate chipul unui poet care, ca și Dante sau Eminescu, a crescut către el însuși atât din cunoaștere, cât și din revelație, din înțelepciune, cât și din inspirație.”
Vintilă Horia

„Poezia lui Horia Stamatu sună pur, în cadențe care ne răscolesc vârsta lumii de acolo, de aici, de pretutindeni unde timpul și spațiul românesc sunt implicate în drama istoriei și culturii umane. Scrie românește, gândește clasic românește, iubește frumosul, dispretuiește urâtul.
Citindu-l și recitindu-l astăzi pe Horia Stamatu – poezie, proză politică, vie, neconformistă, justă și formulată viguros, studii critice vechi și noi semanate prin publicațiile exilului –ai sentimentul jubilant de a fi în marea istorie și literatură românească”
Titus Bărbulescu.

„Și în exil și în țara regăsită de mâine poezia lui Horia Stamatu va sfinți locul și vremea împlinind sorocul spiritualității românești, hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice, prin eclipse deschizătoare. ”
Virgil Ierunca






Horia Stamatu un poet ... „poate cel mai mare”…?


„O țară cu suflete spălate
și puse în ordine pe gard
e paradisul neîncetat făgăduit
dar niciodată ajuns
și pătat mereu cu sânge”

H. Stamatu




Deși o autoritate de mare prestigiu literar ca Eugen Ionescu afirma că Horia Stamatu este „un mare poet, poate cel mai mare al României actuale” (apud Manolescu, Fl., 2003:268), iar acestor aprecieri li se vor mai alătura și alții, între care și mereu scepticul Emil Cioran, scrierile lui Horia Stamatu continuă să zacă într-o nedreaptă uitare, poemele și eseurile publicate de el în presa literară a exilului românesc timp de o jumătate de veac rămân, în continuare, acoperite de colbul trist al nepăsării și ignoranței. Fiind vorba despre o operă de spiritualitate românească de certă valoare, pe care de mult ar fi trebuit să o regăsim în studii aprofundate, respectiva stare de lucruri devine un fapt de-ne-înțeles. Iată numai câteva dintre aprecierile formulate în vreme cu privire la scrisul și personalitatea lui Horia Stamatu: „S-a stins, cu moartea lui Horia Stamatu nu numai un mare poet, ci și unul din ultimii cavaleri ai rezistenței românești. Ca și Eminescu, ca și alții de dinainte de el și de după noi, Stamatu a fost unul din cei puțini care au făcut posibilă o permanență românească. /…/ În acest ludus princeps, în acest joc întâi sau primordial putem așeza destinul lui Horia Stamatu, autorul lui Memnon, nume și el încărcat de simbol, un erou al războiului troian care-și obține eternitatea acceptând să fie sacrificat pe câmpul de luptă./…/ Încă de la începuturile lui poetice, Horia Stamatu a spus, într-un singur cuvânt, tot ce avea să desfășoare în anii următori. Despre semnificația estetică a volumelor Kairos, Jurnal, Dialoguri, asupra artei poetice a lui Horia Stamatu în general, a scris pagini definitive Dumitru Ichim în Cuvântul Românesc, așa încât nu voi reveni asupra lor. /…/ Jurnal (este)una dintre puținele capodopere poetice ale exilului, asemănătoare până la un punct cu acele fragmentarii ale lui Novalis și Leopardi, deși acestea din urmă au fost scrise în proză, însă au pus în evidență preocupările adânci, literare și filozofice ale celor doi romantici. La fel ca ei, însă în versuri, Stamatu, la un diapazon între hermetic și existențialist, și-a povestit în crâmpeie de genialitate, contactul lui cotidian cu viața. Freiburgul rămâne astfel legat de destinele majore ale culturii românești, atât pentru că a fost și este sediul Bibliotecii Române, cât și pentru că, tot aici, între ape cântătoare și coline împădurite, și-a petrecut în lumina scrisului viața lui de anahoret elocvent, unul dintre poeții cei mai reprezentativi ai suferinței și înțelepciunii tradiționale românești.” (Horia, 1989:15-18.)



Scurte note bio-bibliografice

Născut la 9 septembrie 1912 în Vălenii de Munte, judetul Prahova, poetul, eseistul și traducătorul Horia Stamatu (Stamatopol) devenea absolvent al Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, luându-și licența în 1937. A ocupat postul de profesor suplinitor (filozofie și limba română) la Liceul „Cantemir Vod㔠din București. Debutul său literar s-a produs în paginile revisteiFloarea de Foc condusă de Sandu Tudor. Avea să fie selectat cu două poeme în 1934 în Antologia poeților tineripe care, la vremea aceea, au editat-o Ion Pillat și Zaharia Stancu. În același an publică placheta de versuri intitulată Memnon, obținând premiul Scriitorilor tineri decernat de Fundația regală pentru literatură și artă. Fapt semnificativ: printre laureații premiului din acel an se numărau Eugen Ionescu, Emil Cioran și Costantin Noica.
Între 1938 și 1941, sub conducerea lui Mircea Vulcănescu apare în postura de redactor la Enciclopedia României. În perioada dintre anii1946 și 1948îl regăsim în Germania devenit lector de limba română al Universității din Freiburg im Breisgau, catedra de romanistică a profesorului Hugo Fridrich. Tot atunci, în paralel, își desăvârșește studiile de filozofie cu profesorul Max Müller, discipol al lui Martin Heidegger și totodată succesorul acestuia la prestigioasa catedră a acestuia. Vreme de încă doi ani (1948-1950) se va afla la Paris, la conducerea secției literare a Institutului Român de Cercetări de pe lângă Sorbona, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugene Ionesco, ca unul dintre principalii fondatorii ai respectivului Institut.
Răspunzând invitației lui Mihai Fotin Enescu, timp de aproape un deceniu, între 1951 și 1960, trăiește în Spania, la Madrid, unde se va număra printre fondatorii revistelor Libertatea Românească și Fapta. Să menționăm faptul că la Madrid fusese creat încă din 1942 Un Institut cultural Român, care – mai ales după finalul războiului – crease cercuri de limbă și literatură română susținute de guvernul spaniol, atât la Madrid, la Barcelona, Salamanca Granade și Tenerife. Să menționăm prezența deosebit de benefică a poeților Aron Cotruș, Al. Busuioceanu și Vintilă Horia. În respectiva perioadă numeroase cărți românești fuseseră traduse și publicate la Madrid și la Barcelona între care trebuie amintite Poemele lui Eminescu (1945) Pădurea spânzuraților (1944) Ciuleandra și Ion (1950) ale lui Liviu Rebreanu, unele eseuri și studii ale lui Mircea Eliade, Teatrul lui Eugen Ionesco. Privitor la această situație a literaturii române în Spania Vintilă Horia publica în Acta Philologica (nr.3/1964:197-198)o veritabilă analizăoferind valoroase informații privitoare la exilații români: „Comme à Paris et ailleurs, il faut remarquer que l’activité des écrivains roumaines exilés à Madrid se développe sur un double plan lingvistique. Les poètes restent, en général, fidèles à leur langue d’origine, mêmes’il se laissent tenter par la muse locale. Aron Cotruș, Al Busuioceanu ou Horia Stamatu, écrivent en roumain et en espagnole et publient leur vers dans les pages des nombreuses revues éditées en roumain à Madrid, entre 1948 et 1959, en faisant paraître en même temps leur production espagnole sous forme de livres ou bien dans les revues espagnols les plus importantes./…/ Plus intimement liée au drame de l’homme contemporaine est la poésie de Horia Stamatu, image du conflit entre l’homme et l’histoire dont nous sommes tous les victimes, plus ou moins conscientes. Elle raconte, si cette parole peut nous être permise, l’aventure du réfugié, de l’exilé, de l’outsider ou de la personne déplacée au milieu d’un monde qui fait semblant de ne pas s’apercevoir de ce qui se passe autour de lui./…/Les poésie en espagnol de Stamatu, parues en partie dans une revue de Madrid («Punta Europa») ne différent que par le langage de ses creations en roumaines.”
Din 1961 se reîntoarce în Germania, stabilindu-se definitiv la Freiburg unde va ocupa funcția de redactor la departamentul de Comunicare al Forschungstelle fur Weltzivilisation (1962-1966), institut întemeiat de prof. Arnold Bergsträsser.
În perioada anilor 1980-1986 o serie importantă a scrierilor eseistice sunt publicate de Horia Stamatu în paginile revisteiCuvântul Românesceditată (începând din 1976) la Hamilton în Canada.
Pe tot parcursul acestei perioade continuă să se numere printre cei mai activi colaboratori ai publicațiilor literare ale exilului românesc și obține Premiului Academiei Româno-Americane de Arte și Științe (ARA).
În continuarea unui Manifest pentru scriitorii de limbă română din afara României, publicat în nr. 33 (ianuarie 1979) al revistei Cuvântul Românesc, Horia Stamatu aducea în discuție necesitatea înființării unei Societăți a scriitorilor români din exil, societate ale cărei scopuri erau, înainte de toate, morale: „Societatea Scriitorilor Români ar fi în diaspora românească un corp de solidaritate morală mai accentuată decât a fost în România” (apud Manolescu, Fl., 2003: 628)

Horia Stamatu – poezia ca interogație și devenire întru cunoaștere

„Viața…mai plină de mister – din acea zi în
care a venit spre mine, ca un mare eliberator,
gândul că viața poate fi un experiment al celui
ce cunoaște –”

Fr. Nietzsche

„Cum Deus calculat,fit mundus.”
Leibnitz

Opera lirică a lui Horia Stamatu pare să-și afle izvorul într-o nostalgie a imposibilei întoarcericătre acele valoricare, din perspectiva lui, se vădiseră deja ca iremediabil pierdute pentru lumea în care îifusese destinat să trăiască. Gândite cumva în siajul și în atingerea unor rostiri aparținătoare lui Martin Heidegger,poemele lui ascund răvășitoare zbateriinterioarece survin dintr-o cultivare aacelei atât de heideggerieneevlavii a amintirii (Was heist denken) cum apare în această heracliticăBucolică III: „Pe râul de pierzanie al undelor și clipelor/ ce nu se mai întorc am lunecat la țărmul lumii/unde spinările de apă întunecă întregul cer./Pe muchea râpei caut în sbaterea pustiului întins/ce se despoae în zborul columbelor albe/ tot ce-am pierdut decând cu timpul pierd.//Venea amurgul lumii./…/De n-am fi zei/ nimic n-ar avea nume. Aerul gingaș/ mă poartă pământul se înalță/ în iarba supusă doarme fără să știe/ de sine corpul păzitor de suflet./ Duhuri ale puterilor oarbe morți ai mei/ fără asemănare titani! Sorbiți o clipă/din neștirea d’intâi și-n zbaterea voastră/ se vor desvălui ceruri ce n-au mai fost/ oceane și zodii neștiute de nimeni.”
Horia Stamatu se va alătura lui Vintilă Horiaîn a cărui tez㠖 submersă tuturorconsiderațiilorpe care le-a avansat cu privire la literatur㠖esența poeziei se cuprinde și chiareste –în diversitateadevenirilor ei –și o adăstare sui generis întru cunoaștere.Dar, fără îndoială, aici transpar și reminiscențe din Fr. Nietzsche care,în Știința voioasă, scria despre: „…înclinația pentru cunoaștere/…/ care nu lasă să-i scape așa ușor caracterul de semn de întrebare al lucrurilor!” (apud Heidegger, 2014:62.). Iată de ce Poeticul stamatian își încarnează suflul într-o (parcămereu sângerândă) interogație asupra rostitului și a de-ne-rostiturilor, a misticelor întunecimi de sorginte apofatică așa cum le întâlnim în poemulÎngerul a plâns (publicat la Madrid, revista Destin, nr. 12/1962): „Acolo erai? Și dincolo cine?/ Dincolo, acolo și stolul/ mereu părelniciei/ cu osia pierzaniei în poluri./ mai doarme, mai geme o noapte/strivită de mări, dar totul e afară./în ploaie, în grădină,/ de-a valma în pleava, razele, graiul,/într-o vraiște de păsări,/în neistovite sângerări,/la secera întretăierii/ un suspin cu gândul./…/ Eu te-am chemat/ și toate ușile mureau stinghere/ la răscrucile închipuirii/…/ rămâne azurul./ Cele șapte trâmbițe smulg văl după văl.”

Horia Stamatu se vădește, în timp, ca autor al unora dintre cele mai eminesciene creații poetice ale literaturii exilului. Între acestea se impune a fi amintite: Juvavum 1945, Râul (1947), Por las calzados de Punta Europa (1956), Exodo in mayo (1957), Recitativ (poeme în versuri și proză, Madrid, Destin, 1963), Dialoguri (1964), Dialogos (Salamancha, 1971), Kairós (Paris, Caetele Inorogului, 1974), Jurnal (Salamanca, Asociacion Cultural Hispano-Rumana, 1976), Imperiul (Paris, Ioan Cușa, Ethos, 1981). Multe dintre poemele cuprinse în respectivele cicluri mai fuseseră publicate între timp și sub forma unor broșuri sau în paginile unor reviste. Astfel, Trei peisagii, alte poeme și parapoezie au fost publicate în Revista Scriitorilor Români din Germania (1970), precum și în diverse antologii cum a fost, printre altele,Poezia românească (antologia editată de Vintilă Horia, Salamanca, 1956).
Desigur, un loc important în preocupările lui Horia Stamatu îl vor ocupa cronicile literare și – mai ales – eseurile publicate în limba română sau în limbi străine. Multe dintre acestea din urmă au abordat teme din sfera filozofiei culturii, a istoriei românilor, etnolingvistică, antropologie și estetică. Să amintim, spre exemplificare, faptul că în revista Destin (caietul aniversar nr. 11, Madrid, 1959), a publicat eseul intitulat Câteva note asupra gândirii românești. Tot la Madrid, în Colecția Destin (1968), a apărut și eseul Ion Budai-Deleanu, poet-gânditor al vremurilor noi. În numărul 11 al Revistei Scriitorilor Români (1972) avea să apară cu o altă, deosebit de importantă disertație despre „Umorul negru” și „absurdul” în literatura română cultă și populară. Aceleiași publicații îi încredința în chiar următorul număr (12 din 1973), eseul intitulat Câteva lămuriri cu privire la Nae Ionescu.
Să încercăm așadar să descifrăm, în concretețea ce devine proprieexpresivității lor, dar, în egală măsură și substratul prin care poemele lui Horia Stamatu pun în vibrațieo ideatică ce trimite cu gândul la acel heideggerian Zeit der Dürftigkeit (timp al puținătății și indigenței). Efectiv, poetul reacționează în fața unui timp și a unei stări a lumii traversate de prăbușirea esențelor și a valorilor ei fundamentale: „oamenii/.../ mântuiți în haine de gheață caută zadarnic/ îngerii în ziua ce n-a mai apus” (Peisagiu epifanie). Este vizibilă acuitatea și înfrigurarea cu care sensibilitatea celui care,scriind din exil,resimte – ca pe o povar㠖 apăsareagravă a noilor stări de lucrurice se iviseră în lume. Poezia se vavădi astfel și capurtătoarea de cuvânta unei umanități – aceea a veacului XX– care de aici înainte își reclamă irepresibila și insațiabila nevoie de Sens (the will of meaning),sensul capabil să-i definească statutul – acum devenit cu totul aparte – și să îl exprime ca atare. De unde va căpăta un contur deosebit și modalitatea în care – de aici încolo –va mai putea fi percepută poezia.De unde și întrebarea, obsedantă, privitoare la „CE – și Cum – se citește” în poezie, întrebarecare îl va preocupa în cel mai înalt grad pecreatorul Stamatu, urmărindu-l până și în corespondențele sale private cu unul dintre prietenii cei mai apropiați, Leonide Arcade. Iată ce îi scria acestuia în 24 mai 1970: „…când mă gândesc cum se citește poezia parcă îmi pare rău de ea. Orice poezie, calificabilă ca atare, este de fapt ermetică. De aceea «poezie ermetică» este o tautologie. Dar vai de poezia la care se bagă în seamă că este…«ermetică». Pentru că poezia care se vede că este «ermetică» încetează de a mai fi poezie și devine o «scriitură ermetică». În poezie trebuie să pară «totul de la sine înțeles», iar la o mai atentă luare de seamă să se creadă că nu e acolo nimic «de la sine înțeles». Acest ne-de-la-sine-înțeles stă fie în limbajul care parcă «ar curge», dar tocmai din cauza acestei «curgeri» are altă funcție decât în vorbirea comună, fie prin topos,adică ceea ce pune în totalitatea ei «în scenă». Baudelaire face cu o metrică și cu o sintaxă oarecare, de la sine înțelese, niște «torturi» care nu mai sunt «de la sine înțelese». Poezia adevărată este inevitabil «enigmatică», fără să fie «stranie», «frapant-nouă» etc, etc., ceea ce duce la salvarea de manierism, și manierismul este boala poeților ½, fie că e vorba de Verlaine, fie că e vorba de Arghezi, dar la poeții 1/1 chiar eventuale ticuri manieriste rămân în umbră, cum e cazul lui Baudelaire, sau Hölderlin, sau Eminescu etc.” (Arcade, 2019:115.)
În conformitate cu lumea pe care încearcă să o cuprindă, să o descifreze, să o evalueze și să o exprime în profunzimea semnificațiilor ei tot mai obscure și îngrijorătoare, textele tind să devină purtătoare ale celor mai urgente – și, în realitatea lor, celor mai tragice – interogații. Survenind în siajul marilor seisme ale veacului XX, ele se situează astfel în ipostaza de ecou al cunoscutei și, în sâmburele ei, mereu obsedant-prezentă, veșnic întrebătoareasintagmă heideggeriană: Vom Wesen des Grundes (despre esența temeiului). Sau, altfel spus, ceea ce se reclamă aici este chiar limpezirea alcătuirilor fundamentale, acelea care durează în timp ca sensuri ultime, dat fiind că acolo seface o trimitere la o întoarecere și la o regândireaoriginarului (în accepția greacă), a ousiei (apud Heidegger, 1999:101). De unde apare și nevoia extragerii (scoaterii) din ascundere (Entbergung) a unui anumit chip al realității. Aceasta și pentru că în gândire, însășistarea-de-neascuns a căpătat – de la un timp –o vizibilănuanță de relativ dat fiind că, începând de la Schelling încoace fuseseră sesizate disonanța și fracturile produse la nivelul a ceea ce numim înțelegere;și de altfel chiarSchelling formulase o cunoscută rostire despreînnoptarea temeiului metafizic al sensului. Ea se va regăsi, ulterior, reluatăîn interogațiile heideggeriene.
Va fi evident căîntr-o asemenea configurație se vor fi arătat stările lumiiîn viziunilepoetuluiHoria Stamatu. Poate tocmai de aceeael își va căutapropriile iluminări prin apropierile degândirea celui care, reflectând asupraFiinței și timpului,ajunsese să descopereîn poezie „ sfiala, priința și splendoarea blândeții(ce dintotdeauna) aparțin ființei și pot fi înțelese în mod poetic” (Heidegger, 2001: 209.) Așa se face că poemele stamatienedevin ele însele edificatoare chiar și atunci când parcurg experiența marilor întunecimi, a hăurilor și prăpăstiei: „În tot mai rotund/ se-nvăluie totul/ și nopți fără fund/ ascund Sabaotul.” Titlul poemului din care am extras aceste versuri este În Haos. Ceea ce duce cu gândul la o încercare de a ilumina condiția ideii de ființare în haos. Să reamintim că, în limbajul lui Nietzsche, cuvântul haos numea”… o reprezentare defensivă, conform căreia nu se spune nimic despre ființarea în întregul ei... (ci numai că…) întregul lumii devine, astfel, în mod principial, inefabil și inabordabil.” (Apud, Heidegger, 2014: 137.)Dar despre haos se vaface vorbire în multe dintre poemele lui cum este și cel intitulat Soliloq VII: „Totul începe în haos/ și nici un haos mai mic decât altul/ luptă cu somnul/ unei imemoriabile pulberi/ din fasturile palatului/ ferecat către toate punctele cardinale./ Dar viața este arc/ și moarte în același timp/ arcul e viață și moarte/ spune din vechi bătrânul.”
Însă nu tot către haos trimit versurile din Râul cel negru? „Râul cel negru, râul cel negru/ înconjură lumea”. Simbol al întunecărilor lumii, al întunecării sensurilor, al prăbușirii celor mai înalte valori (ecourile spuselor lui Nietzsche răsună și ele de pe undeva de din foarte aproape), iar Râul cel negru trimite cu gândul și la Lethe, anticul râu al Uitării. (Să amintim că și Vintilă Horia a scris despre el!) Tragicul leitmotiv al râului (trimitere indirectă la heracliticul pantha rhei) va mai apărea în multe poeme stamatiene și dintre ele putem să mai amintimCronică sau Același râu de unde și cităm: „Același râu/ Îl duc mereu/ cu maluri albie curgând/ în el apune Domnul Zeu/ ca să răsară gând cu gând/…/ Dar fără fund și fără mal/ e fără guri și nici izvor/ adeseori e doar un val/ mereu din el începător/ Vai ce adâncă-i noaptea lui/ și fără margini e de clară/ temeiul ne-temei oricui/ cu mine-apune să răsară”. Nu numai că imprecațiile față de răul lumesc capătă tonalitatea și înălțimea de anatemă biblică,însă aicise face simțit cu claritateun spirit care nu doarcă a citit bine și a asimilat în profunzime Apocalipsa, dar intuițiile sale vor să meargă cu mult mai înadâncime, readucându-ne într-o proximitatea acelorsituații ce reclamă, într-un anume fel, tocmai prin intermediul poeticului o incidență a artei cu sacralitatea. Către altitudinea unor asemenea limpeziri se ridică rostirea poetului,percepțiile lui deschizându-se către imemorialele orizonturi ale acelei stări, fără început și fără sfârșit a lumii, care este curgerea (heraclitica), eterna devenire, de-ne-cuprins într-o ordine prefigurată, dar răspunzând, totuși, unei anume forme de necesitate. Se poate vorbi, prin urmare, despre acel misterios fundal al ființării, gândit ca predestinare, acela pe care anticii îl numiseră și îl înțeleseseră ca moiră, fatum, destin. Așa se întâmplă că poezia – în accepțiile lui Horia Stamatu – se va înscrie în acele teritorii,mereu depărtate, ale unuide-ne-gândit, ale acelui, cum spune poemul: „…atâta cât ochii nu pot cuprinde/ începutul și sfârșitul sunt una/ cu toată mirarea fuiorul materialiter / de raze într-un șuvoi dar inexplicabil / lumină a tot ceea ce subiectul/ dislocă din indiferența a toate/ puternică prejudecata veșniciei/ ad hoc /…./ materialiter în carne/ nu e decât atâta lumină a incidențelor/ necalculate cuprind începutul și/ sfârșitul ochii nu pot razele/ mirarea sunt/”(Peisagiu grație).
Discursul poetic se intersectează astfel cu simbolurileunei dense încărcături metafizice:alb – negru, lumin㠖 întuneric, ziuă și noapte, început și sfârșit, toate transfigurate în elemente purtătoare ale unor linii de forță tensivă tocmaiprin vibrația lor mistică. Sub semnul acestora vor prinde contur tot mai împovărătoarele situări în lume ale umanului, cum apar înversurile din Bucolica I: „Eram păstorul/ părerilor prinse în horă albe și negre/ succesive și simultane a toată omenirea/ necunoscută aidoma orelor/ pe care doar ceasornicul le desparte.”
Dar să ne oprim pentru un moment și asupra poemelorcuprinse în vol. Contrapunct (Paris, ed. Prodomos, 1969).Nostalgia seninătăților primordiale pare să-l urmărească pe cel care, în perpetua lui zbatere se revoltă în fața neîncetatelor degradări și maculări ale imanentului. De unde și nostalgia cătrenitzscheana veșnică reîntoarcerea aceluiașimenită să repună lumea în făgașul ei originar: „…Să așezăm munții la loc/ să tragem apele în albii,/ să pieptănăm pădurile,/ să scoatem viile/ iar la lumină,/ și soarele, și luna,/ să le curățim de zgură/ și neamul păsărimii/ să-l vindecăm de spaimă.”
Acest dor fără-de-sațiu de auroral iradiază din întreagalirică a lui Horia Stamatu, iar el este unul dintre acei ce vor încerca cu evidentă obstinație să re-deschidă orizonturile către strania puritate a creațiunii dintâi, către harul Cuvântului primordial cu toate inefabileleLui întemeieri, acolo unde mai adastă încă ecouri ale vechiului adagiu In principio erat verbum/ et verbum erat apud Deum/ et verbum erat Deum. Doar că el îl rememorează și îl rostește într-un fel al său: „În Cuvântul ne-am născut,/ în Cuvântul am crescut/ și Cuvântul ne-a păscut/…/ Tot ce e scris/ e veșnic zapis,/ iar necitit,/ Cuvântul a murit;/neînțeles/ se face eres,/ calp repetat/ e neascultat./Poeții câți sunt/ numai în Cuvânt;/ dar vorba curată/ din zorile minții/ unde dorm părinții.” (extras din vol. Contrapunct - Paris, ed. Prodomos, 1969)
Vom observa iarăși că pentru poetul, dar nu mai puțin și pentru gânditorul Stamatu,nietzscheana eterna reîntoarcere a aceluiași este posibilă; și el va relua acest gând în diverse chipuri și momente, dat fiind că pentru el orice reluare a respectivei idei apare ca o oportunitatede a regândi într-un chip nou și dintr-o nouă perspectivă a celor gândite anterior. Semnificativ dintr-un asemenea punct de vedere este eseulintitulat Timp și literatură unde se spune că literatura ne scoate „din orice timp obligat, cum ar fi cel istoric, cel al evenimentelor trecute sau actuale,” timpul literaturii fiind un timp intensiv,timpul prin care „suntem prezenți într-o realitate transcendent㔠tuturor timpurilor, iar „această realitate este limba însăși.Tot în limbă suntem liberi și de ceea ce se numește «spiritul timpului», care include evenimente, simțiri sau idei dominante într-o perioadă istorică sau într-o generație.”Cât despre eterna reîntoarcere a aceluiașise poate deduce că și ea devine posibilă prin faptul că literatura, salvând o tradiție sau alta devine,implicit, o reîntoarcere la ceea ce Stamatu numește o „sumă a tradiției create paideumatic de o parte a umanității sau alta, de la Homer sau Virgiliu, până aproape de vremea noastră cu Goethe sau Eminescu/…/În tot ce aremai adânc și mai cuprinzător, accentuează el, literarura, vorbește de un trecut/…/și angajează în ea tot trecutul umanitățiiși astfel impune un timp intensiv, care nu este nici «actualitate» nici «istoricitate».” (Stamatu, 1977: 14.)Prin urmare nostalgia către acea eternă reîntoarcere a aceluiași nu este nici pe departe o simplă iluzie. Cu atât mai mult cu cât, nu numai în aserțiunile din eseisticalui Horia Stamatu, ci și în poemele sale este mărturisită, cu clarități aflate deasupra oricărui echivoc, credința în acel „ceva ce se face muzică/și întinde puntea pontificalei trecericătre cel ce /…/dincolo de cuvinte și zile/ va fi din nou.”Dar iată cum sună toate acestea în metapoemul dedicatprietenului Leonid Arcade (volumul Imperiul,24 decembrie 1981)căruia îiaduce în prim-plan imaginea unei lumi aflate în plină destrămare: „Scutură-te/ de cenușa zilelor/ cuget adânc!/ Urmele lor sunt clare/ altundeva/ numai văzul ochiului nevăzutelor/ din zorile ce n-au roșit în amurg.// Dar poate că tot vorbim/ cu un ecou din ce în ce mai stins/ în fel și chip de jocuri/ până când nici noi/ nu ne mai auzim.// Iar dacă vorbim în semne/ la care toți se închină/ și nu ne ascundem de cei mai mulți/ ajungem slugile plebei/ și cerșetori/ la toate răscrucile.// De ce nu dăm mandolina/ pe o friptură grasă/ ca Hermes/ năzdrăvanul ce abia născut / i-a furat boii lui Apollo/ și să-l împace / i-a vândut lira făcută de el/ dintr-o broască țestoasă?// Și de ce nu spunem zilelor arse de nenoroc/ pe numele lor/ cenușă?// Dar oricât ne-am lepăda/ de resturi ce nici măcar/ nu mai pot să ardă/pe cât nu mai suntem din nou/ pe atâta/ rămânem datori eternitățiii/ ce ne-a dat zilele și așa din apa bătută în piuă/ nu crește nădejdea/ nici cât un fir de iarbă.// Dar e ceva/ ce neîncetat rămâne/ (s.n.) între somn și veghe/ ceva ce se face muzică/și întinde puntea pontificalei treceri/ și cel ce nu mai plânge/ în valea fără flori/ fără umbrar/ nici cântătoare șipote// dintre munții de cenușă/ dintre râpele amintirilor surpate/dincolo de cuvinte și zile/ va fi din nou.”(Apud Corbea, 2008: 63.)
Există, în toate acestea despre care s-a vorbit, numeroase elemente ce atestă faptul că în creația lui Horia Stamatu am putea descifra o presimțire a marilor înfruntări într-un dincolo (acel dincolo care e numai al poeziei!) cu puterea mistică a Cuvântului, a Verbului gândit ca rugăciune, ca Logos, acela ce pe toate le rânduiește, cum se spunea într-o nobilă și străvecherostire heladică.Pe bună dreptate, cei care i-au cunoscut operaconsideră c㠄…a fost cel mai «eminescian» dintre poeții noștri care au scris în afara țării – un poet gânditor a cărui estetică intra în starea de grație a liricii.Cuvântul, la el, are duplicitatea fecundă a seraficului și concretului, iar montura lui este condusă de o rară virtuozitate a revelării latențelor expresive, fapt care-l înglobează în aleasa familie a marilor artiști ai cuvântului.”(Popescu, 2002:117.)
Asta și pentru că prin cuvânt el știe să deschidă și marile porți ale extazului. Iar privitor la extaz, mitul platonician al peșterii oferise, pentru înțelegerea noastră, imaginea de plutire a sufletului ce se ridică spre luminalucrurilor dumnezeiești.Se vede de la distanță că poetul român exilat la Freiburg a trăit și a scris din interiorul mereu evanescentuluidincolo al poeziei, despre care am mai amintit și, inevitabil, va trebui să mai vorbim.Horia Stamatu nu este singurul dintre scriitorii exilului românesc ce se va situa, în mod deliberat,sub pavăza uneia dintre cele mai importante și esențiale rostiriheideggeriene,aceea care (și nu numai pentru el)va deveni aproape ca un semnheraldic pentru ideea de poezie:„Poetul este cel care numește Sacrul!“ (Der Dichter nennt das Heilige). Începând de laea se dezleag㠖 cel puțin unadintre –căile apte să ilumineze interioritatea, adesea labirintică a mereu specialelor sale elaborări poetice. Ceea ce explică și tonalitățile și altitudinile aproape liturgice ale desfășurărilor salelirice,mereu deschise spre îndepărtatele și inefabilele orizonturi ale credinței. Desigur, legat tocmai de acestea,ar fi greu, dacă nu chiar impardonabil, să nu sesizăm puternica iradiație ce se exercită asuprascrierilor lui din sferacelebrelor Cinci glose și zece romancespe care le-a tradus în românește dinopera lui Juan de la Cruzsub titlul Cântul sufletului ce se desfată întru cunoașterea lui Dumnezeu prin credință.Astfel apare în plină lumină speciala vocație stamatiană către apropierea de acel„cu totul altul absolut” (das ganz Anderes) sau, mai limpede spus,Sacrul,așa cumfusese eldefinit de un Rudolf Otto într-o celebrăcarte (Das Heilge) unde se încercasurprinderea elementului irațional din ideeaprivitoare laDivin.Îns㖠pornind tot de aici – indirect legată, oarecum chiar împletită cu aceasta – seprofileazăși specialafascinațieresimțită de Horia Stamatufață deo re-apropierede proto-istoriile poeziei, acolo unde lirismul se suprapune unei stări cu totul aparte,identificabilă în esență cu starea de rugăciune. Dar în ce altceva ar putea fi gândită nașterea poeziei dacă nu în acel itinerarium mentis in Deum, dacă nu în rugăciune, adică în ascensiunea către misterul hipernoetical luminii dăinuitoare, din supraesența Ființei?Se explică astfel și forța acelui alt fel de a fi alunei speciale forme de energie, aceea din care se configurează în fapt încărcătura esențială aPoeticului;ca și strania lui capacitate de a se situa mereu sub semnul a ceea ce S. Kierkegaard numea aedificatio,tinzând, prin urmare, să construiască, să determine în orizontul ființei realizarea unui raport spiritual decisiv. Dintr-o asemenea perspectivă putem spune că dimensiuneaspecială a poemelor lui Horia Stamatu sevădește, se devoaleazăpe varii modalități și momente, în primul rând ca o pulverizare afrontierelor dintre lumi; dintre ceea ce este accesibil și ceea ce nu se poate dărui decât printr-o cu totul altă (cealaltă, posibilă) Cunoaștere...de his quae sunt suprarationem,cum ar fi spus doctor mirabilis Thoma d’Aquino. Survine aici o continuă, deliberată, îndepărtarede imanent, prin refuzul tuturor decăderilor acestuia. Evident, poemele lui, dintr-o asemenea perspectivă, au o vizibilă nostalgie a muzicii, a acelui plus vague et plus soluble dans l’aire. Este aspirația către acel dincolo în care pulsează forțele necunoscute ale unui suflet în așteptare de elanuri extranoetice. Vom desluși astfel căutarea, întrucâtva oarbă de sine, despre care se poate spune că, într-un fel aparte, apropie spiritul scrierilor lui de spiritul rătăcitoarelor personaje ale romanelor lui Vintilă Horia sau chiar ale lui Mircea Eliade cel din nuvela În curte la Dionis.În perfectă consonanță de sensuri cu toate acesteaHoria Stamatu (în Revista Scriitorilor Români, München, nr.16/1979) aprecia c㠄iradiația lui Orfeu până la noi este indiscutabilă./.../Nu încape îndoială că orficul este una din componentele naturii românești/…/Orfeua constrâns chiar puterile sălbatice ale sub-lumii (selva oscura) prin cântec să ajungă la Persephona/…/Cântecul nu estedoar încântare,«seducție», ca la sirene, ci un fel de forță vindecătoare.”
Se mai poate deduce de aici că stările emoționalede aură mistică, în esența lor(și în subsidiaritatea lor) suntstări de cunoaștere extranoetică.Prin urmare – într-o accepție a gânditorilor din vechime – s-ar mai putea spune și că, potrivit lui Stamatu,Poieticultinde să devină o icoană a minții, trimițându-ne cu gândul la aceaEtimasía, despre care Evagrie spunea: ”Acolo se zice că șade Dumnezeu, unde este cunoașterea”.(Apud Scrima, 2005: 177.)
Îi vom da, prin urmare, dreptate lui H. Brémond cel ce afirmase că, atunci când în experiența poetică apare inspirația, se conturează un moment în care poeții, instantaneu, intră în sfera acelei dimensiuni privilegiate (despre care vorbesc și teologii) și prin care poeții se transformă în mistici. Așa se face că Horia Stamatu se încadreazăîn categoria rarisimă a acelor poeți despre care se poate spune pe drept cuvânt c㠄ating, printr-o metafizică profundă și originală, starea de religiozitate/..../ ajung la un anumit prag de reflecție lirică și de expresivitate, la o metafizică de tip liric în care miticul și religiosul se împletesc și se confundă.” (Simion, 1997:137)
Așa cum se întâmplă și în numeroase alte domenii, era de neconceput ca reflecția filozofică să nuocupe un loc tot mai amplu și mai ferm în sfera literaturii, acolo unde de la o vreme – nu fără o subterană legătură cu acest aspect – își fac apariția în contururi (nu prea limpezi) acele qualia sensibile care insinuează evanescentele deveniri ale unei poetici a modernității. Percepția noastră, cu toate aproximațiile (inerente naturii imponderabile ale unui asemenea teritoriu), întrezărește totuși ceva din luminozitatea intimă a esențelor fenomenale ale Poeticului. În miezul străvechi al vibrației lor, ele poartă încă semnul auroral al acelei experiențe fundamentale a Omenescului pe care, întorcându-ne în timp, o regăsim doar în efluviile spirituale ale sincretismului antic. Acelea din care poezia, religia și filozofia au izvorât îngemănate laolaltă sub irepresibila necesitate a de a rosti adevărurile esențiale privitoare la lumea în care trăim. Acolo își fac apariția, uneori,luminile marilor începuturi a toate cele ce aveau să urmeze întru „a fi”, având în vedere că Heidegger consideră începutul „… acel ceva care astfel precedă istoria și o determină ca atare/…/ acel ceva care, în istoria ce ține de ordinul esenței, vine la urmă”. (Heidegger, 2001: 9.)Pe frontispiciul lui, gânditorul vedeastrălucind două nume: Parmenides kai Hrakleitos,acolo unde incipitul,deopotrivă al gândirii, al poeticului și al zeilorsurvenise odată cu unul dintre primelemari poeme ale lumii.Pe urmele unor asemenea totaleîntâlniri și iluminări de sensuri, o semnificație aparte o va căpăta accentul de mare densitate, acela pe care, într-un astfel de context, Constantin Noica îl va fi pus pe ideea, atât de amplă și întregitoare ce adună laolaltă Comuniunea, Comunicarea și Cuminecarea. Vom înțelege astfel și mai profund dimensiunea congenerialității poemului cu filozofia și religia, dimensiune fără de care poemele lui Horia Stamatu nu ar putea fi cuprinse în deplinătatea semnificațiilor polisemantice pe care le posedă .
„...Simpla comunicare, scria Constantin Noica, fie și savant justificată de lingviști, cu refuzul cuvântului sau considerarea lui drept o construcție arbitrară, ca la mult prea invocatul Saussure, nu satisface toate nevoile spiritului și nu răspunde întrebărilor filozofiei. La limită ducând gândul, dacă vom intra în comunicare cu alte ființe raționale, nu se va pune oare din nou, pe cu totul alt plan, firește, problema comuniunii cu ele? Comunicarea nu poate înlătura comuniunea, pe care doar o lărgește. Comuniunea și cuminecarea.../.../ Cuvântul, mai mult decât structurile de vorbire, dacă acestea sunt doar formale, și mai mult decât semnele univoce, perfect definite și sigure ale limbajelor universale vizate, spune ceva spiritului și rațiunii, nu doar intelectului, îngăduind mai mult decât informație și înțelegere: subînțelesul, supraînțelesul, înțelesul și înțelegerea adevărată care au loc între subiecte și nu doar între subiect și obiecte.../.../ Cu atât mai mult are sens de comuniune sau cuminecare cuvântul prin înțelesurile lui pierdute dar subînțelese /.../ îngăduind o filozoficească cuminecare.” (Noica, 1995: 12-13)
În siajul unor asemenea afirmații este cât se poate de limpede că, prin însăși apariția lui congeneră cu discursul religios, discursul poetic nu poate să fie, în singularitatea esenței sale, decât totComunicare și Cuminecare. Dintr-un asemenea motiv s-a putut spune, pe bună dreptate că asemenea oricăror alte tipuri de experiență: „...trăirea poetică, precum și cea religioasă resimt nevoia cuvântului. Acestui fapt îi corespunde sensul grecesc primordial al cuvintelor respective: poezia (de la grecescul poiein) este facere prin cuvânt, după cum teo-logia este vorbire despre divinitate. Nu trebuie să presupunem pur și simplu că avem de-a face aici cu două lucruri deosebite, cu vorbirea poetică sau cu cea religioasă. Este clar că nu se poate distinge cu ușurință între limbajul poeziei și cel al tradiției mitologice.” (Gadamer, 2000:127)
În temeiul unor asemenea rațiuni se detașează și cazul aparte al operei lui Horia Stamatu. Poetica pe care o ilustreaz㠖 și care îl ilustreaz㠖 este situată în proximitatea unui mod cu totul aparte de a înțelege, de a gândi, de a se comunica pe sine și de a cuminecacu lumeași despre lumea în care trăiește. Desigur, privind astfel lucrurile, nu trecem cu vederea nici o anume discretă adiere a unor ecouri din Esteticahegeliană. Nu e mai puțin adevărat că și dintr-o asemenea perspectivăPoezia, ca artă, și-ar căpăta oîntregitoare constelație de sensuri complementareprin situarea în teritoriile care i-au fost și i-au rămas comune – prin inefabilul lor – cu religia și filozofia.De altfel, tocmai din aceste reminiscențe, un fel de anamnesis,de reîntoarcere către albia matricială a imemorialelor începuturi, dau o vibrație aparte acelui „…mod de a înfățișa înaintea conștiinței și de a exprima divinul, de a exprima cele mai profunde interese ale omului, cele mai cuprinzătoare adevăruri ale spiritului.” (Hegel, 1966:13)
Vom înțelege astfel proveniența acelor caracteristici din care emană o aură specifică a textului poetic, devenit deținător al unor vibrații de factură religioasă. La Horia Stamatu se lasă surprinsă,i-mediat, acea „neobișnuită încordare a spiritului, voința colosală de cuprindere, un fior, în fine, aproape mistic de a prinde marile mecanisme cosmice. Scârba /.../ față de răul lumesc este biblică/.../ Marea poezie, vreau să spun, duce temele spre această graniță de sus, acolo unde se sfârșește previzibilul, determinantul. Întâlnirea cu religiosul este în acest mod indirect posibilă într-o poezie care, fără concepte teologice, ne pregătește să înțelegem și să acceptăm Marele Cod. Pe scurt, metafizica poetică duce de multe ori mai direct spre sugestia divinului decât poezia construită pe canoane teologice.” (Simion, 1997:6)
Poate că având în vedereaceste considerații, ce pledează pentru existența unei anumite esențe, nu va fi greu să întrezărim aiciun specific aparținător literaturii tinere din interbelic, ulteriorîntregii literaturi a exilului românesc care avea să o continue în spirit.Este vorba de o amprentă vizibilă și încreația poetică a lui Horia Stamatu, fenomenul discret, dar totuși persistent, al unui aer de suavăincandescență mistică. De altfel aceasta impregneaz㖠și chiar pe multiple planuri – ethosul întregii spiritualități a poporului român, ce se cuprinde și se exprimă, complex și totodată lapidar, în ideea de Ortodoxie.Ca veritabil purtătot de cuvânt al tinerei generațiiMircea Eliade a fost între cei dintâi care au văzut în Ortodoxie „…acel sens sublim al omului și al vieții la care se ajunge fie pe cale mistică (experiență individuală), fie pe calea etică (experiență de limitare a individului); fie prin contact cu Dumnezeu, fie prin contact cu umanitatea. Și – argumentase elmai departe– cred că la ortodoxie se vor opri cei mai mulți din ultima generație pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus și Apollon-Dionysos; pentru că sensul creștinismului e cel mai perfect spiritual, așadar cel mai real și mai fecund. Dar, problema ortodoxiei, a misticii și eticii ortodoxe se leagă de o sumă de întrebări care nu pot fi lăsate fără răspuns.” (Eliade, 1990:68)
Și noi, cei de astăzi, ar trebui să nu uităm că, în fond, întreaga cultură românească din interbelic s-a ilustrat printr-o exemplară altitudine spiritualăși – în formele ei de manifestarecontinuate și amplificate în literatura exilului – se vor puteadeslușiapropierile fără precedent ce au existat întregenerațiile de scriitori autentici. Așa se face că intelectualitatea tânără din interbelic (Mircea Eliade, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Petru Comarnescu, Anton Golopenția, Constantin Noica, André Scrima) își va urma spiritualmente antecesorii: pe Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae,după cum și aceștia, la rândul lor, îi urmaseră pe marii gânditori ai ecleziei sud-est europene: Lossky, Dionisie Areopagitul ori Grigore Palamas. Când, în 1940, fiind ales membru al Academiei Române, în discursul de întâmpinare a lui Nichifor Crainic, Lucian Blaga afirma că acesta „…nu vine singur între noi. Cu el alături intră în Academia Română și Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul și Ioan Damaschin, gânditorii falnici ai creștinătății răsăritene.” (Duțu,2015:23.)Astfel se explică faptul că ortodoxia se vădea la momentul acela ca o unică soluție capabilă să contracareze dominația și supremațiile – mereu mai acaparatoare – ale gândirii pozitiviste. Cu toții încercau astfel să își deschidă orizonturi de natură apofatică în modul de a gândi relația cu Transcendența și respectivele tendințe deveniseră tot mai vizibile în scrierile unor Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae și – în fapt – aveau să iradieze asupra scrisului tuturor celor ce aveau să-i urmeze, mulți dintre ei revendicându-se din trena ideatică a revistei Gândirea. Cu – totuși – o excepție, aceea a lui Horia Stamatu. E drept că și în cazul lui o anume iradiație se exercitase și chiar cu o anumită forță a cărei vizibilitate este incontestabilă.Revelația și esoterismul puseseră și asupra scrierilor lui indelebilalor amprentă. Cu precizarea că înPoietica îmbrățișată de autorul lui Kairosamintita incandescență avea o nuanțare ușor diferită datorată impactului său spiritual cu existențialismul heideggerian. Așa se explică mai pronunțata lui aplecare către sfâșierile interioare ale omului din veacul XX, către falsificarea marilor adevăruri ale umanității.El va denunța agresivitateaantiumană aideologiilor ucigătoare de libertate cărorali se va opune prin însăși polifonia plurivocă a impulsurilor sale profund protestatare. Prin urmare să nu ne mire faptul c㠖 până și în interiorul mediilor spirituale în care s-a mișcat cu o evidentă dezinvoltură în perioada debutului său – poetul Horia Stamatu a păstrat o nedesmințită distanță ce ni-l arată în ipostaza unui mare însingurat.În adolescenț㠖 potrivit unor mărturii din corespondența sa cu L.M.Arcade – marea lui pasiune fusese Fr. Nietzsche. Astfel se explică de ce, în perioada primelor lui începuturi literare,nu îl vom aflanici în rândul tinerilorcare se vor grupa și vor debutamodelați de spiritul Gândiriișial lui Nichifor Crainic (Ștefan Baciu, Vintilă Horia)dar nu-l vom regăsi nici,ulterior, alături de Vintilă Horia și grupul său format din Ion Șiugariu, Axente Sever Popovici, Ovid Caledoniu sau Marcello Camilucci, când respectivii optaseră pentru o ambițioasă revistă numai a lor,Meșterul Manole. Cu alte cuvinte, în perioada când publica în țar㠖 deși reverberațiile religioase ale poemelor sale deveniseră cât se poate de evidente, el – așa cum subliniază Titu Popescu – „ nu a apărut în paginile Gândirii.” Iar explicațiilesuntpe deplin lămuritoare în privințapozițiilor lui față de revistaGândirea,cunoscut fiind, la momentul acela, faptul că: „…din 1926, conducerea și direcția revistei sunt asumate integral de Nichifor Crainic, care a supravegheat cu un raționalism doctrinar sever și o înțelegere restrictivă a specificului național. Două eseuri doctrinare de vârf impun programatic această orientare: «Parsifal», în care cere menținerea canonică a patriarhalismului rural și «A doua neatârnare», unde identifica tradiționalismul cu ortodoxia./…/ Dar tradiționalismul excesiv cerut de Crainic era însoțit și de reacția paralelă a respingerii europeismului și repugnare a modernității, de interzicere a înnoirilor structurale. Or, temperamentul creator stamatian, deschis spre înnoire și asimilarea culturii europene, spre poezia modernă și spre mișcarea de idei a Occidentului, s-a lovit în principal de intoleranțele ideologului gândirist. Pentru un poet de ținuta etică a lui Stamatu, fondul religios comun nu era suficient motiv pentru colaborarea la Gândirea./…/Acest fapt nu umbrește situarea esențială a creației stamatiene în orizontul creștinismului.” (Popescu, 2006: 26.)Luând în considerație toate acestea nu se poate spunecă Horia Stamatu s-ar fi îndepărtat de aspirațiile și orientările generale aletinerei generațiide scriitoridin care făcea parte. Trebuie totuși să convenim că prin „singurătatea” și „distanța” de care se înconjurase încă de la debut el va dobândi în scrierile lui o nuanță cu totul și cu totul aparte.Se poate sesiza că în totalitatea poemelor lui vibreazăacea„stare de religiozitate” și acel „prag de reflecție liric㔠despre care s-a mai amintit aici și care îl singularizează.
La toate acestea se va adauga șiaccentuata lui orientare existențialistă, orientaremarcatămai ales deevenimentul(eveniment prin urmărilepe care le va avea ulterior) traducerii de către poet a celebrei conferințe(susținută de Martin Heidegger la Roma în 1936) Hölderlin și esența poeziei (Hölderlinund das Wesen der Dichtung). Să mai subliniem cănoteletraducătorului Stamatu deveneau chiar ele o veritabilă și tulburătoare disertație.
Poate că și pornind de aici ar trebui să marcăm momentul de impact și să vorbimdesprecopleșitoarea fascinație exercitată de autorul lui Sein und Zeitatât asupra lui cât și asupra tinerilor intelectuali români din perioada interbelică.Ea își găseștedeplineleexplicațiiîn rezonanța giganticelorranversări de situații provocate în gândire de cel ce avusese curajul, pe de-o partesă cerceteze și chiar săaducă în discuțietulburătoarea interogație despre „ce este «este» ?”; iar pe de altă partesăarunce asupra întregii tradiții filozofice a Europei impardonabila acuză privitoare lauitarea Ființei(Sein fergesenhait). Era veritabilaanatemă ridicată în fațaunei lumi și a unui timp al indigenței, al puținătății și mizeriei spirituale, timpul în care sacralitatea nu s-a mai împletit cu Ființa; și astfel Ființa nu s-a mai putut regăsi pe sine în inconfundabilele ei determinări. Totodată Heideggeravea să fie și acela care – pe urmele lui Nietzsche– sugerairepresibila nevoie de depășire a metafizicii printr-o nouă gândire:gândireace ar putea căpăta sensul de „meta-metafizică”. Nu va fi, prin urmare, deloc întâmplător că ecourile unor astfel de rostiri aveau să„modeleze”, într-un anume fel,nu doar meditația poetică a unor Horia Stamatu, Vintilă Horia, Octavian Vuia sau Constantin Amăriuței, ci și gândirea unuia dintre cele mai importante segmente ale întregii generații de tineri intelectuali.
Edificator dintr-o asemenea perspectivă se vadovediveritabilul exod al tinerilor români la cursurile lui Martin Heidegger. Pe parcursul unui deceniu și jumătate (prin urmare chiar de la debutul activității didactice începute de acesta la Freiburg), gânditorul prin excelență al epocii noastre (așa l-a numit încă de pe atunci Octavian Vuia, unul dintre cei mai fervenți și entuziaști discipoli ai gânditorului) a avut în repetate rânduri ocazia să-i cunoască și să-i aprecieze pe studenții români.Referitor la grupul acestora, al căror interes deosebit deja îl remarcase, profesorul utiliza – referitor la ei – expresia Die Lateiner. Între destul de numeroșiiparticipanțila seminariile pe care le-a susținut la acea vremepot fi amintiți Constantin Noica, Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Petre Țuțea, Petre Pandrea, Constantin Floru, D. C. Amzăr, Ștefan Teodorescu, N. Balcă, Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, Constantin Oprișan și Walter Biemel.
Cât se poate de elocvente se vor dovedi – în perioada imediat următoare–preocupările materializate prin traduceri, studii și analize ale tinerilor discipoli români axate pe opera de cugetător a lui Martin Heidegger, asigurând astfel marideschideri către toate orizonturile gândirii de sub care «ies din ascunderetoate cele ce sunt».”Așa se face că, în 1940, Walter Biemel împreună cu Alexandru Dragomir, traduceau în limba română Was ist Metaphysik? Deși trebuia să aibă loc la Cartea românească, apariția acestei cunoscute prelegeri (rostită de Heidegger în1928,momentul când deveneasuccesor al fostului său maestru, Edmund Husserl, la Universitatea din Freiburg) avea să fie suspendată în urma intervenției directe venite din partea ambasadei germane de la București. (Era perioada când filozoful dejadevenise persona non grata pentru autoritățile naziste). Traducerea a fost (totuși) publicată, însă mult mai târziu, abiaîn 1956, la Paris, de către Virgil Ierunca, fiind și el unul dintre cei atinși de forța fascinatorie a filozofiei heideggeriene. Tot cam în același timp, Constantin Amăriuței (și el discipol al gânditorului german, eseist și romancier de succes cu importante premii obținute în Franța, unde semna cu pseudonimul Constantin Amariu), în paralel cu Ștefan Teodorescu – traducea Feldweg. Nicolae Balcătipărea un interesant studiu despre Interpretarea existenței omenești în filozofia lui Heidegger, în vreme ce Barbu Zevedei (la un anume moment asistent al lui Lucian Blaga) publica în revista Saeculum articole despre filozofia lui Heidegger. Rememorând toate acestea vom înțelege de ce, în decembrie 1942, Walter Biemel se simțea îndreptățit să afirme, în Universul literar, că Martin Heidegger „cunoaște România din buna reputație de a fi o țară a filozofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți străluciți.” Nu mai puțin elocvente se vor vădi în timp și îndelungatele legături pe care Heidegger leva întreține cu D. C. Amzăr, consemnate de acesta în Jurnalul berlinez (editura Romania Press, București, 2005).
Legăturile lui Martin Heidegger cu tinerii intelectuali din România aveau să mai lase și alte numeroase urme de-ne-șters în conștiința vremurilor ce au urmat. Cu o încărcătură de o densitate spirituală deosebit de prețioasă sunt astăzi amintirile pe care Walter Biemel le publica în caietul 3/1982 al revistei Ethos. Ne întâlnim acolo cu o relatare nu numai amplă, dar și plină de o subtilitate menită să ne introducă în miracolul de-a dreptul magic al întâlnirilor cu unul dintre cei mai mari gânditori ai veacului XX.Ca și ceilalți tineri despre care s-a amintit în cele de mai sus, Walter Biemel mărturisește de la bun început că ceea ce-l adusese la Freiburg (oraș ce îi reamintea de Brașovul lui natal) erau seminariile lui Heidegger cu a cărui operă se întâlnise la Biblioteca Fundațiilor Regale de la București. „Nu voi uita niciodată acea atmosferă de gândire ce ne electriza” – spune el – și continuă evocând momente ample din seminariile profesorului„Heidegger (cel care) avea un dar pedagogic extraordinar.Îmi închipui (mai spune el) că discipolii lui Platon au trăit ceva asemănător, în dialogurile cu maestrul lor.” Apoi rememorează una dintre primele prelegeri audiate de el, aceea în care s-aadus în dezbatere„…imnul lui Hölderlin «Ister» (Dunărea). /…/Heidegger era singurul professor care nu începea lecțiile sale cu salutul prescris de autoritățile naziste./…/Cu vocea sa vibrată, ușor voalată, care vorbește nu în afară ci parcă înăuntru – vocea gândului vorbind cu sine însuși/…/Începea să citească: «Acum vino, foc!/Lacomi suntem/Să privim ziua». Ce înseamnă acest «acum», cum trebuie înțeleasă chemarea, despre ce «foc» este vorba?/…/De la o oră la alta întrebarea devine mai acută: ce sunt «fluviile»? ce este «spiritul fluviului» care este esența poetului care vorbește aici? De laHölderlin ajungem la Sofocle – la cântecul corului din Antigona, tradus de Hölderlin,/…/Heidegger, interpretându-l, îl retraduce/…/versul 332: Înfricoșătoare sunt multe. Dar nimic mai înfricoșător decât omul./…/Ființa omului este stranie («unheimlich»)/…/versul 360: Überall hinausfahrend, unterwegs, erfahrungslos, ohne Ausweg, kommt er zu nichts. (Pretutindeni cutreierând, pe drum, este lipsit de experiență, fără ieșire, ajunge la nimic).”
După toate acestea Water Biemel comenta interpretările heideggeriene privitoare la sensul cuvintelor, la sensul acelui„straniu” /străin/ (das Unheimliche)„ce este această «străinătate»,cum se integrează acest complex de idei în imnurile fluviului, care vorbesc și despre «înrădăcinare» și «desrădăcinare», căci caracterul «străin» al omului este «desrădăcinarea», pierderea locului în care el este «acasă».”Sau, cu un cuvânt al marilor desnădăjduiți, Exilul. Privitor la toate acestea, în calitatea lui de comentator,Walter Biemel concluziona într-un mod cât se poate de straniu: „Multe s-au întâmplat de la această interpretare,– lucruri pe care nimeni nu le-ar fi putut bănui la acea dată.Și totodată aceste versuri s-au adeverit:Pretutindeni, cutreierând, pe drum, lipsit de experiență, fără ieșire, omul ajunge la nimic.Am aflat și aflăm abia astăzi pe deplin cum capătă glas în acest cor destinul nostru. În poezia lui Hölderlin «fluviul» definește «înrădăcinarea» - aflarea și ajungerea «acasă» (Heimischsein, Heimischwerden) a omului istoric. «Fluviul» este simultan loc și drum. Omul istoric este învăluit în această esență de fluviu./…/ Va trece încă mult timp până când interpretarea heideggeriană a lui Hölderlin va fi înțeleasă în toată însemnătatea ei, până ea își va fi făcut în mod real efectul, transformând pe cei ce o ascultă.” (Biemel,1982:3)
Din nefericire deslușim în cele amintite aici un episod (încă necunoscut) al unei istorii – nu lipsită de o anume strălucire – a gândirii românești. O istorie ce ne-a fost multă vreme interzisă. Și chiar și astăzi încă se tace cu o anume înverșunare asupra ei, pentru că ea a aparținut, în cea mai mare parte, celor din exil.
Mult mai târziu (în 1973), același Walter Biemel publica – solicitat de editura Rowohlt – cunoscuta Heidegger-monographie, retipărită ulterior în numeroase ediții (apărută în fine și în limba română la editura Humanitas abia în 2006). Potrivit mărturiilor acestuia din urm㠄prietenia lui cu Heidegger a continuat până la moartea acestuia și i-a marcat întreaga viață.”(Biemel, 2006:26.)
Ca și Walter Biemel și, desigur, ca mai toți ceilalți tineri despre care s-a amintit în paginile de mai sus, Horia Stamatu s-a numărat și el printre cei ce aspirau cu înflăcărare să devină audient la seminariile de la Freiburg, pentru a fi în preajmaultimului mare metafizician al timpului nostru. Din nefericire, împrejurările i-au fost multă vreme cu totul neprielnice, periplul său fiindu-iîndelung deviat șichinuitor, într-o nefericită și tristă asemănare cu cel descris înpoemul lui Hölderlin când vorbește despre om. Și astfel„…pretutindeni cutreierând, pe drum, lipsit de experiență și fără ieșire, (poetul)… ajunsese aproape la nimic.”
Într-adevăr, în 1941 părăsea România prin Bulgaria, cu intenția să ajungă la Freiburg. Dar nu va ajunge decât la Rostock, iardupă aceea în lagărul de la Buchenwald unde va fi silit să cunoască viața grea a prizonierilor politici.Numai într-un târziu, în 1945,va reuși să ajungă și să se stabilească în cele din urmă la Freiburg. Îmbrățișând calea grea a exilului – prin forța lucrurilor – realizasesemnificațiaexistenței istorice așa cum o formulase cândva profesorul Nae Ionescu, aceea că omul nu creează nimic în istorie, că el nu e creator în afară de limitele ființei sale și că istoria se face sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului. Și astfel, literatura devenea pentru el – așa cum fusese gândită și de Eliade încă din 1936 – „un drum către Ființă, drum care începe printr-o mare căutare de sine, dar sfârșește dincolo de sine, în Dumnezeu (soteria) sau în istorie (sympathia).”(Eliade, 1990, vol. 2, 188.) Poate și de aceea aerul trăirii inefabile nu avea să lipsească niciodată din scrierile lui, oferindu-i necesara motivație spirituală, careîlînarma cu puterea traversării tragicului destin al des-țărării, fiind și el între cei hărăziți (ca în Biblie!) rătăcirii și supunerii întruaceaporuncă a lui Dumnezeu care, într-un fel anume,îi vafi poruncitfiecăruia din generația lui: „Ieși din pământul tău, din neamul tău, și din casa neamului tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu”.
Așa se explică și adăpostirea lui – evident că va trebui să întrezărim aici o „adăpostire” – în sânul poeziei ca în sânul unei cunoașteri aparte, în cel al filozofiei și al credinței, ca drumuri specifice ale căutării și situăriisub marile orizonturi aleadevărului, adicăa celor văzute și a celor nevăzute,creația și gândirea luiliterarăfiind inoculate de„… o dimensiune metafizică și creștină cum poate numai Vasile Voiculescu a mai atins-o…”(Cicerone Poghirc). Cât despre profunzimea apropierilor lui de filozofia lui Heidegger, la o prim㠖 și cumva grăbit㠖privireea poate părea oarecum stranie, dat fiind că autorul Introducerii în metafizică formulase tranșant ideea că: „pentru credința creștină originară, filozofia este o nebunie.” Nu e însă mai puțin adevărat că, tot pe aceeași pagină,se va mai spune și c㠄Există, desigur, (și) o aprofundare meditativ-interogativă a lumii înțelese în termeni creștini, adică a credinței.”(Heidegger, 1999:18.) Vom înțelege însă semnificația acestei apropieri reamintindu-ne că HoriaStamatu a fost, înainte de toate,unul dintre marii scriitori ai exilului care, alături de Mircea Eliade și Vintilă Horias-a dedicat gândirii și înțelegerii fenomenuluiTimp.Ceea ce explică și „adăpostirea” în filozofia lui Martin Heidegger.Traducând una dintre conferințele lui Heidegger, el a fost – într-un anume fel – primulcare(într-o scrisoare către Paul Miron)privitor la înțelegerea Ființei omului,subliniase importanța introducerii în gândire a operatorului Timp. Pentru autorul lui Sein und Zeitomul se vădise ca un„loc privilegiat (das Da)careîn sine este deschidere”. În relația Ființă și Timp „perspectiva care, potrivit lui Heidegger„de la începutul filozofiei occidentale, «călăuzește» deschiderea ființei este timpul./…/Când în cele din urmă (preciza gânditorul) conceptul fundamental pentru ființă devine «ousia» – ceea ce înseamnă: ajungerea la prezență fermă și constant㠖, ce altceva dacă nu timpul este elementul dezvăluit care întemeiază esența situării ferme și constante și esența ajungerii la prezență?”(Heidegger, 1999: 268.) Prin urmare, avea să concluzionezeStamatu în siajul unor asemenea rostiri,Timpuleste „desfășurarea tuturor succesiunilor și simultaneităților posibile” (Stamatu, 2001:18.) și el se exprimă în poezie pentru că numai prin ea sepoate trezi un ecou nemijlocit în propriul prezent (adică o ajungere la „prezență fermă și constantă”), acolo undefilozofia – potrivit lui Heidegger – nu poate, fiindc㠄 este prinesența ei inactuală, deoarece ea face parte dintre acele puține lucruri al căror destin rămâne de a nu putea avea un ecou /…/și cărora nici nu le este vreodată permis să trezească vreunul”.Așa se face c㖠subliniază filozoful – „ filozofarearămâne mereu o cunoaștere care nu se supune măsurii timpului ei (zeitgemaß) ci care, dimpotrivă, așază ea timpul (Zeit) sub propria ei măsură (Maß)./…/ Ins㠄…ceea ce este inactual, deci ceea ce nu este în pas cu timpul (unzeitgemaß) va avea propriii săi timpi.”(Heidegger, 1999: 19.) Or, este limpede că Stamatu a reflectat îndelung asupra implicațiilor induse de dificila temă a esenței timpului pornind chiar de la reflecțiile luiHeidegger;iar faptul apare cu limpezime atunci când poetul vaaborda în eseistica lui „timpul literaturii” încercând să deslușeascătocmai „…felul în care acest timp transcende celelalte timpuri.” (Stamatu,1977: 14.) Dat fiind că,așa cum o și spune, „dimensiunea literaturii este, ca și a muzicii, timpul. Spațiu în literatură nu este decât un mediu de transmisie/…/Literatura este propriul ei timp în care conținuturile oricăror alte timpuri sunt doar semne de reper, și ordinea lor este alta decât în desfășurarea a ceea ce numim «realitate».” Fără putință de tăgadă Timpul – pentru Stamatu – va deveni aproape un leitmotiv al existenței sale scriitoricești. Cum altfel am putea să gândim faptul că unul dintre importantele lui volume de poezie poartă titlul de Kairos, care și el include ideea unui anume fel de Timp.
Aplecându-se asupra poemelor lui Hölderlin, Heidegger, potrivit lui Stamatu, era preocupat, implicit, de esența ultimă a actului poetic, aceea ce pare totuși să șovăie în aparența propriului ei chip exteriordeși, altfel spus, tot ea este „întemeiere neclintit㔠și „dă naștere limbii”devenind „izvor de realitate”. La comemorarea unui veac de la moartea marelui poet, filozoful, trecând peste cutumele unor asemenea manifestări, preferase pur și simplu să aducă în discuțieo singură poezie, aceea intitulat㠄Sosirea acasă/ Către rude” (Heimkunft/ An die Verwandten) spunând că: „Profesia poetului este sosirea acasă prin care se pregătește abia patria, - țara apropierii de origine. A păzi taina apropierii ocrotitoare de bucuria supremă, și a împlini această bucurie ocrotind-o, aceasta este grija sosirii acasă.” (Der Beruf des Dichters ist die Heimkunft, durch die erst die Heimat als das Land der Nähe zum Ursprung bereitet wird. Das Geheimnis der sparenden Nähe zum Freundigsten hüten und es hütend entfalten, das ist die Sorge der Heimkunft.” (Biemel,1982:3.)
Nu este greu de presupus ce ecou puteau să capete asemenea comentarii în sufletul exilatului Stamatu, ca unul ce se știa și se simțea străin (Unheimliche) adică lipsit de patrieși totodată ca unul pentru care aflarea și ajungerea acasă (Heimischsein, Heimischwerden) – cele ce se petreceau și sub semnul sacralității –care îi fuseseră interzise. Se întrezărește astfel și una dintre cauzele intime ale profundei sale apropieri de poetul și gânditorul Hölderlin, cel care, în dialogul său subtil cu lumea vechii Heladedescifra, în chip paradoxal, ceva ce abia urma să se întâmple; altfel spus destinul unei întregi generații. „Va trece mult timp – subliniase și Walter Biemel – până când va fi înțeleasă în toată însemnătatea ei interpretarea heideggeriană a lui Hölderlin, până când ea își va fi făcut în mod real efectul, transformând pe cei ce o ascultă.”(Biemel,1982:3.)
Era într-un fel previzibil(dat fiind că ajunsese să cuprindă lărgimea acelui orizont originar) faptul că Horia Stamatu avea să îl traducă pe Hölderlin.Autorul lui Kairos găsea oîndreptățire să readucă în atenția veacului XX rolul de întemeietor, în și prin cuvânt, al poetului. Într-o lume „…zdrobită de industrie, ideologie și destrucție ecologic㔠(Stamatu, 1981:191.) spiritualitatea din scrierile unor Jacob Böhme (Aurora), Novalis (Die Cristenheit oder Europa și poemul inițiatic An Tiek), Horia Stamatu părea atins de irepresibila nostalgie către vocația profetică de altcândva amarilor poeți (poeta vates), cei care „au intuit ieșirea lumii din regimul cuvântului” ca să intre într-un regim care nu mai întemeia nimic. Și astfel, „…în locul uneipermanente întemeieri,avea să accentueze el, s-a instituitdesființarea totală ca anti-esență a istoriei /…/ mica noastră planetă, ajunsă un pumn de pământ în bătaia tuturor vânturilor din golurile ne-ființării.” (Stamatu, 1981:192.) Poetul român trăitor la Freiburg își reconsidera devenirile timpului său interior ca pe un timp intensiv al scrierilor proprii confruntându-l cu timpul oropsit în care „…orice gând luminos este imediat redus la negură prin îndoială, orice salt este imediat tăiat de o bruscă paralizie, totul este redus la orizontul unei infinite mlaștini.”(apud:Popescu, 2006: 93.)
Din cele expuse în cele de mai sus apare, cât se poate de limpede, faptul c㠄heideggerianismul”, contrar părerilor exprimate de unii, a avut totuși o influență deosebit de puternică atât asupra gândirii, dar mai cu seamă asupra poeziei lui Horia Stamatu.Putem presupune căceea ce l-a apropiat de filozoful german a fost aceeași neliniște în fața invaziei entropice a lumilor mecanice, simțindu-se solidar cu gânditorul ce avertiza asupra necesității, tot mai stringente de evadare de sub claustrul procustian al hiper-tehnicizării pe care,acum devenise evident căumanitatea nu mai era în măsură să o controleze.De fapt admirația celor din exil față de Heidegger a fost cu totul și cu totul specială. Faptul este amplu ilustrat într-un interviu realizat de Crisula Ștefănescu cu regretatul cercetător Nicolae Florescu în revista Jurnalul Literar din octombrie 2011. Acesta din urmă relata momentul în care „Heidegger împlinea o cifră rotundă, 80 de ani./…/toate se întâmplau în 1968-1969. Era o sărbătoare mare, pe care nemții nu au marcat-o. (Dar) Horia Stamatu împreună cu Octavian Vuia (acestapublicase o carte omagială dedicată filozofului) și încă vreo câțiva colaboratori l-au adus pe Heideggerla Paris./…/Mi-a povestitAmăriuței (preciza Nicolae Florescu) /…/profesor de filozofie la Sorbona./…/Venirea lui Heidegger la Paris nu fusese anunțată decât studenților. Și sala «Richelieu», cel mai mare amfiteatru de la Sorbona, era atât de plin, că nu se putea sta în el, atât de multă lume a venit. Și românii, asta mi s-a povestit și mie după ani de zile, românii comparau ce se întâmplase în amfiteatrul «Richelieu» când se întorsese din America Thomas Mann cu ce s-a întâmplat când a venit Heidegger din Germania. La Heidegger a fost ceva ce a depășit orice imaginație, efectiv nu s-a mai putut sta pe locuri, stăteau toți în picioare. Heidegger a vorbit, cum vorbea el, o oră, cam 45 de minute. Nu vorbea mai mult de o oră. Tipul profesorului. După care a plecat. În uralele mulțimii, care a pornit după aceea pe străzi, a coborât pe Rue des Ecoles. Toți aplaudau. A fost primit cu un entuziasm extraordinar./…/Adus de români.”
La fel de semnificativ în privința deosebitei admirații pe care Horia Stamatu a nutrit-o mereu față de autorul lui Sein und Zeitapareși un poem intitulat Cabana Înțeleptului. Așezată imediat sub titlul poemului esteși dedicația: „La cei optzeci de ani”.Apoi urmează un motto din Heidegger în limba germană:„Aus der Erfahrung des Denkens”.Weg und Waage/ Steg und Sage/ finden sich in einem Gang. (Din experiența gândirii: Cărarea și măsura/Trecerea și rostirea/ pot să se afle într-un același loc).
Poemul se dorea o smerită reverență adresată filozofului ajuns la o venerabilă vârstă: „E o cărare…/soarele piaptănă pădurea/ pe-o parte brazi/pe alta fagi/vântul mătură pădurea/ploi o spală stele-o culcă//…// e o cărare nevăzută/ căprioare sar pe deasupra/ ca peste firul apei/ întuneric mereu de o parte/ de alta întuneric de argint/ ogivele se înalță la cerurile mării//…// e o cărare/ nici dreaptă nici ocolită/ e drum și nu e/ fără dus fără întors/ la început sfârșește/ la capăt începe//…// e o cărare/ între des ca peria/ și tare ca piatra/ între greu ca pământul/ și iute ca raza/ între des ca noaptea nopții/ și pustiu ca vremea/ fără soartă//…//e o cărare/ cu buruieni pe-o parte/cu zmeuriș pe alta/e o cărare cu zumzet de albine/e o cărare/cu ploi de stele//…//și casa e liniștea/ codrului dintr-o răcoare//…//e o casă cu temelia de tăcere/cu zidurile neînfățișare/ cu tavanul lumină/cu ferestre întuneric/cu pragul veghe/ și podele mirare/cu ușa largă/ușa de strâmtoare/ușa fără lacăt/ușa ferecată//…//acolo este frigul verii/acolo e căldura iernii/acolo e întunericul zilei/acolo e lumina nopții/acolo eorbirea astrelor/acolo e vederea orbilor/acolo e miezul vorbei/acolo e vorba miezului//…//așa e dat să fie/ cărarea pleacă întorcându-se/și des ca peria e tare ca piatra/și tare ca piatra curge ca apa/și încet ca pământul iute ca raza/ și iute ca raza/dintr-un nimic în altul/e tot ce ține des ca peria/ tare ca piatra/greul pământului/ soarele și aerul”.
Discursul poetic etalează o viziune caleidoscopică prin elementele unui aparent peisaj ce se structurează și se de-structurează printr-o polifonie de contraste, unde tavanul e de lumină ferestrele de întuneric, lumina e a nopții și întunericul e al zilei; și am putea să vorbim pre limba filozofului de un trecut, adică despre un acum ce nu mai este și un viitor, acum ce tocmai se dizolvă în propria prezență (v.Heidegger, 1999, 77.),o îngrădire a ființei în forme disparate unde cărarea pleacă întorcându-se, piatra curge ca apa, pământul e iute ca raza, raza este ca greul pământului. Și tot acest joc de contraste se împlineșteîntr-un simbol (tensionat imagistic) al singularei experiențe întru gândire (der Erfahrung des Denkens) acelui ce a locuit în respectiva Cabană.
Sub iradiațiile gândirii heideggeriene, Horia Stamatu încercase, prin apropierea de filozofie și prin scris,să-și salveze moralmente libertatea persoanei și a creației, să-și păstreze deplinătatea rămânerii sub marea deschidere de orizonturi a contemplației.Într-un anume fel, scrierile sale puneau în relație cele două modalități de viață aparent diametral opuse pe care, încă din sec. XII, le descrisese unHugues de Saint-Victor:„Due sunt vitae,activa et contemplativa. Activa est in labore, contemplativa in requie. Activa in publico,contemplativa in deserto.Activa in necesitate proximi, contemplativa in visione Dei.”). Ideea de contemplație fusese impusăîn gândirea filozofică șicu sensul de supremă stare, dat fiind și faptul c㠄…activitatea de gândire, pe care Platon o caracterizadrept dialogul tăcut pe care îl purtăm cu noi înșine, servește doar la a deschide ochii minții, și chiar «nous-ul» aristotelic este un organ al vederii și contemplării adevărului./…/Gândirea năzuiește la contemplație și sfârșește în ea, iar contemplația nu este o activitate, ci o pasivitate./…/” (apud. Arendt, 2018: 14.)
Și totuși, din perspectiva interioară a poetului Horia Stamatu, numai despre pasivitate nu putea fi vorba pentru că, să ne reamintim de sensul unei maxime pe care Cicero o atribuise lui Cato: „un om nu este niciodată mai activ decât atunci când nu face nimic și niciodată mai puțin singur decât atunci când se află singur” (Nunquam se plus agere quam nihil cum ageret, nunquam minus solum esse quam cum solus esset) (Ibid: 15.)
Și astfel poetul, mereu reflectând asupra timpului și a lumii în care i-a fost dat să trăiască, îndepărtându-se de toate aparențele, deslușește conflictul acut dintre omul istoric, cel fără ieșire, cel care nu mai poate ajunge la nimic deși umblă pe drumuri fără capăt fiind destinat rătăcirilor; toate aceste sintagme (pe care le regăsisem în deja amintitele interpretări de seminar ale profesorului Heidegger) reapar iradiind în toate rostirile poetului român. Personajul principal al poemelor sale este mereu outsider-ul, „la personne déplacée”, aceea care nu își percepe și nu e în măsură să-și înțeleagă condiția. Cântecul corului din Antigona lui Sofocle, tradus de Hölderlin și reinterpretat la seminarii de Heidegger părea să se insinueze ca un leitmotiv-efigie pentru omul veacului XX, mai ales atunci când se spune: „Înfricoșetoare sunt multe. Dar nimic mai înfricoșător decât omul.” Pentru cei din generația unor Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Petre Țuțea, Petre Pandrea, Constantin Floru, D. C. Amzăr, Ștefan Teodorescu, N. Balcă,Walter Biemel, cuprinzându-l și pe Stamatu,rostirea aceasta marcase deja supremațiaunuidestin. De unde și poemul pamflet Twist 1963cu două moto-uri: „Elle est retrouvée/ Quoi?...” din A. Rimbaud și „I am all for Verkehr without tyranny” din Ezra Pound (Canto CX): „Poeții caută astre noi și alte continente/ în vreme ce toți cârnățarii administrațiilor și economiei/ cer pielea halucinaților de luceafăr/ să-și îmbrace cu ea mezelurile standard/ les bourreaux de charme de toate culorile și nuanțele/cer beregatele oamenilor liberi/ din dragoste filială pentru «maica massă»/…/idealiști ai vitaminelor în pilule/ acești humanitariști ai pilulelor anti-viață/ acești mareșali porcini/ gata să mântuie întreaga lume de libertate// pândesc din toate părțile/ vând piei de oameni cu toptanul/ îi joacă în zaruri/ îi potrivesc îi despotrivesc/ cu toate sosurile cu toate alifiile cu toți acizii/cine nu vrea e pus la categoria câine/ în numele humanității/…/ Toate s-au mutat într-un cer nevăzut/ nici singurătatea nu mai e din acest cosmos./ Trompetele sună în urechile surde.”
Titu Popescu observa – și pe bună dreptate – că, deși anii ’30 înregistraser㠄câteva resurecții ale spiritului avangardist, Horia Stamatu s-a păstrat într-o espectativă fecundă: a simpatizat «deschiderea» avangardei, dar nu i-a urmat prescripțiile programatice și cu atât mai puțin excesele/…/nu a consimțit la radicalismul iconoclast. Ceea ce și-a permis, în schimb a fost obținerea unei stări lăuntrice și deliberative, care a dus la emanciparea scrisului său, făcându-l apt pentru registre diferite, seniorial stăpânite de un radar afectiv perpetuu alertat.” (Popescu,2006: 104.)
În paralel cu aceste considerații să mai spunem că poezia stamatiană răspunde – printr-un adevărat ricoșeu la ceea ce Adrian Marino considera, la un anume moment, că a devenit marca generală a literaturii sec. al XX-lea, adică la „ideologizarea și intensa politizare, două fețe ale unui fenomen unic, tipic epocii noastre. Ideologia inspiră și servește un program politic.Îi oferă legitimitate și orientare. Literatura devine, din această perspectivă, instrumentul și modelul unui angajament și proiect politic.” (v.România literară, nr. 23/ 1992).
Sensul acestui ricoșeu ni-l va limpeziVintilă Horia într-un articol(In memoriam) publicat în Revista Scriitorilor Români (nr.26 /1989): „…la Stamatu, ca și la alții din generația lui, care e și a mea, cuvântul politic nu mai are nicun sens. Ne-am situat de la început dincolo de politic, pentru că nu-i mai găseam nici un rost și, în mare parte cheia vieții noastre stă în faptul că am încercat să distrugem politicul și să-l înlocuim, în cazul lui, ca și al meu, cu poeticul.”


Poetul și traducătorul Horia Stamatu – perioada sa hispanică

La începutul deceniului 5, când Horia Stamatu descindea pentru un întreg deceniu la Madrid,în viața literară a Spaniei dejafusese constituită o amplă și deosebit de puternică grupare poetică de români. Între aceștia se vor distinge prezențele active ale lui Aron Cotruș, Al. Busuioceanu, Vintilă Horia și Al. Gregorian. Ce repercursiuni, ce amploare și ce rezonanțe benefice a avut întâlnirea literaților români cu Spania ne spune chiar unul dintre aceștea, Vintilă Horia, în nr. 18 /1981 al Revistei Scriitorilor Români,unde amintește de „vizita lui Aron Cotrușla Monserrat.” Totodată emite considerații privitoare lainfluența„poeziei lui Juan Ramon Jumenez și a lui Vincente Aleixandre” asupra lui Busuioceanu; dar nu uită să amintească și despre „…cât a avut de spus Garcia Lorca lui Horia Stamatu” și, privitor tot la acesta, să sugereze și că,în mod vizibil, reverberații din „pictura spaniolă și anumite semnificații politice ale Spaniei creștine și rebele” au amprentat poemele lui din această perioadă.
Periplul său iberic va pune în evidență șiconsecvența cu care Stamatu a stăruit în afirmarea cât mai fără echivoc a crezurilor sale artistice, dovedind șiexistența unei anumite continuități ce s-aperpetuat și în opera lui de traducător. Poezie, sacralitate,filozofie toateacestea vor contribui la configurarea unei amprentesingulare ce se regăsește înîntreaga creație literară stamatiană. Dificila traducere a poemelor lui Hölderlin (poetul despre care Heidegger spunea că l-a așteptat pe Dumnezeu) în limba celebrului Don Luis de Góngora y Argote (Seis poemas de Hölderlin în Punta Europa, Caietul 44, Madrid, 1963) precum și traducerea în românește a poemelor misticului spaniol Juan de la Cruz (Opera lirică, 1978) pun în lumină o accentuarea latențelor de reflecție și religiozitate care, în această perioadă,au căpătat un contur mai pronunțat în exprimările sale creative, fapt ce ilustrează și explică într-un fel aparte vraja difuză, atât de singulară, pe care o va căpăta discursul său liric în acest deosebit de fast interval al vieții de creator.Se impune să menționăm faptul că, referitor la ceea ce tocmai am numit accentuarea latențelor de reflecție și religiozitate, în volumul Jurnal (publicat la Salamanca, Asociation Cultural Hispano-Rumana, 1976) poetul mărturisea:„Tot ce nu duce/ la meditație/ vestejește// Contrariile/ ce ne sfâșie/ nu au fost/ niciodată împreună”; ceea ce nuanțează pe deplin claritatea orientărilor și opțiunilor lui Stamatu. În pandant, va deveni evident și că operade traducător căpătao funcție cumva exploratorie, lumea și spiritualitatea hispanică îi ofereau mari deschideri de orizont către teritorii ce se ofereau unei noi cunoașteri, traducerile vădindu-se ca un veritabil anabasis.Prinsubtilele luitranslații,deopotrivă lingvistice, dar și spirituale, Horia Stamatu apare cu o incontestabilă vocație de rarisimcuceritor al unor teritorii fascinante.Călăuzindu-se potrivit unei aspirații care, evident, i-a devenit esențială poetul se îndrepta „spre luminile dătătoare de sens ale religiozității” certificând astfel nevoia lui profundă care îl impulsiona către o depășire a cognoscibilului, sub o imperioasă nevoie de sens, dat fiind că adevărul și sensul nu sunt același lucru.Poezia, pentru el, părea să aducă dovada că toate cele ce ne apar sunt dăruite unui spectator care va depune o mărturie. Pe bună dreptate se poate accepta (cum de altfel s-a și făcut) c㠄…de la Miorița sau Meșterul Manole, până la găsirea deplinătății în starea de religiozitate, Horia Stamatu poate fi considerat, pentru noi, ceea ce simbolizează Claudel pentru francezi, G. Hauptmann pentru germani sau, mai recent, Mario Luzi pentru italieni.”(Popescu, 2002:94.)

Timp de aproape un deceniu el avea să se integreze exilului românesc de acolo contribuind la o configurare deosebit de activă și vie a unei puternice mișcări poetice de limbă română, una foarte vizibilă și chiar deosebit de strălucitoare prin diversitatea forțelor creative pe care le va fi pus în mișcare. Dar, ca și Aron Cotruș (Poemas) sau Al. Busuioceanu (Poemas patéticos, Proporción de vivir) poetul Horia Stamatu avea să fie și el sedus de limba spaniolă și se va integra cu deosebită vigoare și în viața literară de zi cu zi a hispanicilor. Vintilă Horia va fi unul dintre cei mai în măsură să observe și să consemneze faptul că scrierile lui au produs chiar un suflu de noutate în cadrul – până atunci apreciat a fi cumva prea tradițional al liricii spaniole.
Așa se face că Vintilă Horia, în Acta Philologica, era unul dintre cei mai îndrituiți să consemneze un moment cu implicațiile și, desigur, nu mai puțin cu împrejurările respective: „Ce fut à peine en 1942 qu’un Institut Roumain de Culture fut créé à Madrid, dont l’activité fut interrompue par la fin de la guerre.Mais tout de suite après, des chaires de langue et de littérature roumaine furent créé par le Gouvernement espagnol, à Madrid, Barcelone, Salamanque, Granade et La Lagune (Tenerife). Une nouvelle époque s’ouvrait ainsi dans l’histoire des relations hispano-roumaines. Aux deux écrivains roumains qui se trouvaient déjà à Madrides, Aron Cotruș et Al. Busuioceanu,vinrent s’ajouter des exilés, qui choisirent Madrid comme centre de leurs activités culturelles./…/Des centaines de conférences furent prononcées par ces intellectueles, qui créerent en Espagne un véritable climat d’intérêt autour des problèmes de la culture roumaine./…/En 1948 je donnais moi-même un cours de littérature roumaine à la Faculté de Lettres de Buenos Aires. Comme à Paris et ailleurs, il faut remarquer que l’activité des écrivains roumains exilés à Madrid se développe sur un double plan linguistique. Les poètes restent, en général, fidèles à leur langue d’origine, même s’il se laissent tenter par la muse locale. Aron Cotruș, Al. Busuioceanu ou Horia Stamatu, écrivent en roumain et en espagnol et poubliant leurs vers dans les pages de nombreuses revues éditées en roumain à Madrid, entre 1948 et 1959,en faisant paraître en même temps leur production espagnole sous forme des livres ou bien dans les revues espagnoles les plus importantes./…/ Plus intimement liée au drame de l’homme contemporain est la poésie de Horia Stamatu, image du conflict entre l’homme et l’histoire dont nous sommes tous les victimes, plus ou moine conscientes.Elle raconte, si cette parole peut nous être permise, l’aventure du réfugié, de l’exilé, de l’outsider ou de la personne déplasée au milieu d’un monde qui fait semblant de ne pas s’apercevoir de ce qui se passe autour de lui. Cette poésie est proche parente de la grande poésie européenne actuelle, ainsi que du romancontemporain, dont les problème sont ceux de l’outsider, du déplacé, ou de ce que Toynbee applait les prolétaires. Dans le cadre de l’immense conflit qui s’est produit entre les forces historiques, entre le masses dirigées par le tyrans, et l’homme conçu comme une réalité libre d’évoluer vers un avenir personnel, seul le poète, ainsi que le romancier, celui qui réfuse évidemment les fausse singeries du réalisme, voit ce qui se passe. L’homme massifié de la démocratie contemporaine, l’homme qui jouit en occident d’un bonheur aussi fragile que le malheur régnant dans l’univers concentrationner , ne comprend pas le sens du drame.Il ne l’a d’ailleurs jamais compris.C’est au poète d’exprimer l’inquiétude universelle, de lui donner un nome, d’esquisser une position devant les événements et d’éviter la chute. En tout cas, cette position est plutôt offensive que défensive, puisqu’elle ne se réduit pas à une critique, ou à des lamentations, mais elle propose la foi, ou bien la résurrection de l’être par dessu le remous temporaire des masses, comme remèdes ou comme armes spirituelles.
La poésie de Horia Stamatu est en grande partie inédite, comme d’ailleurs son oeuvre de prosateur, non moins importante, mais pour ceux qui la connaissent, elle représente une des attitudes les plus courageuses de notre exile, une des plus fidèles à soi-même et à une tradition roumanisme littéraire, qui constitue, en ce sens, un des mérites évidents du groupe poétique de Madrid . Les poésies en espagnole de Stamatu, parues en partie dans une revue de Madrid (Punta Europa) ne différent que par le langage de ses créations en roumaine. Il s’agit des mêmes problèmes, du même art poétiques, ce qui constitue évidemment une nouveauté dans le cadre, un peu trop traditionnel, de la poésie espagnole d’aujour’hui.” (Horia, 1964:197)
Desigur, Poetica lui Horia Stamatu s-a complinit într-un mod aparte sub iradiațiile de poezie solară a Spaniei, prin apropierile de Garcia Lorca, dar și sub puritatea adietoare de profundă credință a lui San Juan de la Cruz. Fremătătoarea lirică a acestuia îl fascinează împletindu-se într-o sonoritate căreia va simți nevoia să îi caute rezonanțe în ecouri sensibile și sinergice cu flash-urile din coloristica pictorilor El Greco („Din săbii încrucișate/în carne lumină/ sfinții/ s-au trezit în lume”), Velasquez („Între cer și pământ/e un cal de negru foc./ Pe cerul cu râuri/ de aramă sineală și cărbune/se citește soarta”), Goya („Goya aude /în firele penelului/ simfonia nopții/ îmbrăcată-n fildeș”) pe care va încerca să le capteze în rostirile lui. Ciclul de poeme Punta Europa adunate în nr.19-20 al revistei Destin, prefigurează volumul cu același titlu, iar sintagmele lui par să se aprindă de la marile focuri bengale ale melosului hispanic: „În Alicante/ plouă foc/Strugurii se sparg”; „O gură/ plină de cântece/ mușcă din fructul/ soarelui roșu”. „Taurul înstelat al nopții/ răvășește vise. Când Alba/ intră în sat/ taurul soare/ trezește fecioarele/ de smoală albastră/ și zăpadă roz.”; „Din pustii de morți Arcana/țipă după feți smoliți…/Stă cu păru-n ochi țiganca/ printre bobii risipiți./În năframă își adună/roua neagră dintre gene:/marea sub un ciob de lună/dornică de haos geme.”; „Și din lumină suptă/ cu ramurile toate/ se face o tăcere/ de dincolo de noapte”.
Pe marginea unor asemenea versuri Titu Popescu concluziona: „Ca și la San Juan de la Cruz, sufletul poetului român este cotropit de meditația născută din contemplarea unei Spanii spirituale și telurice; dar el angajează poezia într-un activism al reveriei pe pământ străin, unde simte, ca acasă, venerația: în Dumnezeu – scrie poetul – cuvântul «desfătarea/ își avea». Iată deci, că întâlnirea cu spiritul iberic se dovedește atât de fecundă, prin subterane comunicări. Imobilismul peninsular nu e inerție, nici adorare pierdută, nici stagnare, cu un acut și caracteristic simț al eternității.” (Popescu, 2002:111.)



Privitor la considerațiile sale de traducător, deplin edificatoarepentru autorul lui Kairossunt chiar propriile sale mărturii. Astfel, vorbind despre creația lirică a lui Juan de la Cruz, poetul pe care îl considerăinimitabilul și marele său model, Stamatuspune: „La San Juan de la Cruz am găsit o culme, în sensul că sunetul ține loc de imagine. /.../ Ca omagiu, și personal, și românesc, adus unei poezii de nivelul operei lirice a lui San Juan de la Cruz, la Freiburg, de prin 1968, m-am hotărât să traduc toată poezia lui, ceea ce am și făcut (...) San Juan de la Cruz m-a ajutat enorm la poezie, însă nu imitând. Prin studiu și traducere am ajuns la esența uneia dintre cele mai pure poezii, și aceasta m-a ajutat la propria poezie în sensul celui mai sever auto-control.”(Apud Manolescu, Fl. op. cit: 635)
Asemeneamărturisiri adeveresc puternicaaspersie a vibrațiilor și influxurilor generate în lirica lui de poezia hispanică. Ea pare să ilumineze în poetica stamatiană deschideri către un altfel de a fi al cunoașterii, o iluminare de o natură diferită, aceea unde psalmul se va putea întâlni și va căpăta ceva din ecoul iehurilor lui Anton Pan sau din rostirile unor Budai-Deleanu ori Ion Barbu. După care, printr-un puternic contrast, același poet ne va îtâmpina cu orchestrațiile de alămuri negre din Twist 1963, scrierile ce vor da un dinamism și o coloratură aparte în economia întregii sale opere.
Prețioase informații privitoare la evoluția scrisului stamatian culegem și din corespondența sa uneori foarte amplă. Răspunzând unei solicitări a doamnei Ileana Corbea, în 1999 L.M. Arcade (unul din prietenii deosebit de apropiați cu care a întreținut un bogat schimb de scrisori) spunea: „Cu un an și jumătate înainte de a ne părăsi, în februarie 1998, Horia Stamatu mi-a scris, cum i-a evoluat și cum își aprecia opera poetică. Nu o știam decât parțial, în pofida strânsei noastre prietenii, de mai bine de un sfert de veac, a frecventelor întâlniri și a scrisorilor aproape săptămânale pe care mi le adresa. «Școala mea poetică» – îmi scria Horia – «mi-am făcut-o pe baza unei credințe, cea creștină, în care mi-am format gândirea și simțirea fundamentală de existență. De la vârsta de 18 ani, când m-am convertit, până la patruzeci de ani, când l-am studiat, am gândit neîncetat în această altă logică, deci într-un nou fel de a gândi, baza altei metafizici decât cea a bunului simț. Citirea formală nu m-a atras decât în cazuri excepționale. Cum este forța sunetului la Eminescu și Leopardi, la Sfântul Ioan al Crucii am descoperit o culme. Sunetul ține loc de imagine.» Dacă o poezie este o indubitabilă întretăiere de gând sunet imagine în poezia lui am găsit gând, sunet, dar nicio imagine. Am ajuns la un fel de revelație citind și recitind Romanța I, închinată Sfintei Treimi, pe care am tradus-o atunci, și mai târziu am publicat-o. Pentru avansul meu în poetică descoperirea făcută în această Romanță este, pur și simplu, culminantă. Sfântul Ioan al Crucii m-a ajutat enorm în poezie, în sensul celui mai sever autocontrol.»”(Corbea, 2008:65.)
Într-o scrisoare și mai veche (datată 6.VI.1969) adresată tot lui L. M. Arcade începutul este cât se poate de abrupt „Sper că ai primit «El cantico espiritual». Îți mai trimit două poeme de San Juan, prima dintre «Coples y glosa» și ultima din «Romania». «Coples y glosa» sunt 5, am tradus patru, «Romania» sunt 10, am tradus jumătate. Una, prima, «In principio erat verbum», am publicat-o mai de mult în «Fapta». /…/după ce bătusem câmpii o vreme cu Nietzsche, înghițit cu ghiotura (în franțuzește), mă tot zbat între «profan» și altceva, fie între «literatură» și «poezie», fie între filozofie și religie, fie între «istorie» și «metaistorie». De aceea și poeziile mele sunt alternante: când imn, când polemică, sau când «logos», când «eros», însă până la urmă toate tind către «altceva». În orice caz, niciodată nu am putut fi mulțumit cu vreo poezie./…/așa cum am fost nu mulțumit ci «rupt de toate», când am dat de poezia lui San Juan de la Cruz, prin 1951, la Madrid, după ce învățasem cu sete spaniola. Tot ce știam și gândeam despre poezie mi s-a cam zdrențuit. E poezia cea mai «spornică» posibil și e greu să spun de ce. E rafinată și în același timp elementară, e supra cultă și în același timp folclorică, uneori are o extraordinară culoare de renaștere, alteori e de-o totală uscăciune teologică, este contrariuloricărei poezii «moderne», dar n-o ajunge nicio poezie «modernă», e abruptă, eliptică, uneori și discursivă, alteori este evocatoare uneori și teoretică alteori, tot volumul ei se restrânge cam la 1000 de versuri și pare imensă, are ceva foarte închegat și infinit în același timp, pare monotonă, plină de repetiții, dar totul este de o mișcare pe care nu o găsești în nicio elocvență și în realitate nimic nu se repetă, totul fiind construit pe baza unui sistem de repercuție al cărui secret îl știau mulți poeți vechi, dar la a cărei eficiență uluitoare nu a ajuns niciunul. Nu «inventează» nimic nici în formă, nici în tematică, dar totul este nou, este creat nu «reluat».Ai să mă întrebi pe cea mai bună dreptate: nu cumva traducerea este o impietate? Nu pot răspunde decât așa: este o impietate așa cum și iubirea este o impietate, prin care nu lasă lucrul «în pacea-ntâie a lui», cum spune Eminescu. Dar cum să te oprești de la a iubi? /…/Poezie din «limbaj pur și simplu» nu se scoate. Dacă nu e un «substrat» care să conducă limbajul și să-l ducă astfel la a revela ceva dincolo de limbaj, iese o gângăveală și nimic mai mult/…/ Desigur, că poezia «anti-obiect» este mereu valabilă, mai ales că acum se suferă de boala «obiectului», de la Wittgenstein citire dar distrugerea aparenței și elementarului «obiectului» nu e posibilă prin «limbaj pentru limbaj», ci tocmai prin acel «substrat» care să-l conducă, să-i impună o «intenționalitate».Altfel se ajunge la o fabrică de «haos sintetic», din care, spre deosebire de «haosul originar», nu naște (și nu se) nimic./.../ Substratul lui San Juan mă subjugă.Câtă sărăcie mi-apare, prin comparație, la atâtea «uluitoare» chestii moderne.” (Apud,Arcade,2019:25-26.)
Mărturiile acestea sunt, evident, tulburătoare. Ele pun în pagină consecințele directe, repercursiunile profunde pe care impactul întâlnirilorpoetului traducător cu poezia hispanică le-a determinat în starea de a fi și a deveni a poeticii lui. Să luăm aminte la încă o confesiune dincolo de care să deslușim pragul unui moment crucial de iluminări interioare: „Tot ce știam și gândeam despre poezie mi s-a cam zdrențuit. E poezia cea mai «spornică» posibil și e greu să spun de ce.”Travaliul dificil, necesar – întâi de toate – cuprinderii, aprofundării, înțelegerii și, în fond, asimilării și redării acelui spirit și acelui unic melos interior cetraverseazăpoemele lui San Juan dau seamă despre capacitatea – rarisim㠖 a vocației stamatiene de a „primi” revelații. Astfel înțelegem de ce traducerile realizate de el, dar nu mai puțin și uimitoarele, indicibileletranslațiiîntre vibrațiile sufletești ale hispanicilor și celeale românității și-au aflat o atât de subtilă compatibilitate, toate îmbrăcând coloratura unorprofunzimi de confesional. Și totuși, din desfășurările ce vor urma unor astfel de conversii nu vor lipsi niciodatăadierile ludicului, ale unei senine și neîngrădite senzații delibertate și de încredere în puritatea esențială a verbului câștigată și grație acestor noi experiențe. Traducerile deveneau astfel semne ale unor suave îmbogățiri de adevărată renaștere sufletească, dat fiind că noi acorduri și noi accente se făceau auzite în melodica poemelor lui ce apăruseră în Punta Europa. Iată cum „sun㔠ele sub un titlu ca Metamorfozele ghitarei:„…ce se stinge în lumina/ trupului cu solzi de lună?/ ochi în cearcăne de zgură/ caută supt stele rouă/ moartă-n așternut de jar/învia în vis ghitara.” Sau într-un poem intitulat La Eminescu și cu datarea cât se poate de semnificativă, surghiun 1950: „Ars de gândul scriu cenușă/pe capacul urnii lume/ spor de grijă bat în ușă/ la o casă fără nume.// N-ar fi nimenea acolo/ decât focul care arde/ cât aici și mai încolo/ cât aproape și departe// Țelul este înapoi/ și tot zboară înainte/ care sunt între noi doi/care fiu care părinte// Vremea toată e cu mine/ dusă-acolo unde-o duc/în desimea de suspine/ ca în codru singur cuc// eu sunt vremea care trece/ cum în albii ape trec/ dar în care undă rece/ focul grijii să-l înec?// Vântul ce bătea aseară/ parc-avea ceva de spus/ dintr-o țară-n altă țară/ nu știu unde s-o fi dus.”

Cum deja s-a putut vedea, Horia Stamatu se vădește a fi fost, întâi de toate, un translator de suflet „dintr-o țară-n altă țară”având ceva de spus și ca poet, și ca traducător.Indirect însă, pentru a pune în adevărata ei lumină această latură atât de complexă a personalității lui ne vom apropia de ea prin intermediul atât almărturiilor epistolare ale unor comentatori avizați, cât și pe calea propriilor sale mărturii. Ne oprim, pentru moment la poetul Alexandru Lungu, unul dintre corespondenții săi constanți,cel care,într-o scrisoare din 16 Ianuarie 1988 (v.România Literară, nr.10 /2000)vedea în:„Horia Stamatu/…/ un pasionat traducător de poezie.” Și ținea să precizeze:„Îmi îngădui forma prezentă, aflându-mă sub aura nepieritoare a scrisorilor și manuscriselor sale, în care se arată și darul de iscusit tălmăcitor. Nu știu cât de întinsă a fost truda sa de transpuneri lirice dintr-o limbă în alta. Din arhiva mea se vede însă că doi poeți, San Juan de la Cruz și Hölderlin erau cei mai îndrăgiți.” (Lungu, 2000: 10.)
Alexandru Lungu ne oferă un interesant fragment dintr-oepistolă a lui Horia Stamatu, text din care deducem că manevrele denigratorii ale „organelor” din țarăîl urmăreau și pe el, ca și pe mulți alții: „Alăturat ai o poezie a Sfântului Ioan al Crucii, pe care am fost acuzat că am plagiat-o. Poți s-o compari cu poezia mea care-ar trebui să fie plagiat. (...) Poezia lui, bineînțeles, este altceva, e superioară și celebră în toată lumea. Opera Sfântului, partea lirică, am tradus-o aproape toată. Așa ceva dă enorme satisfacții. Cum azi nu se mai poate scrie cum scriau San Juan sau Hölderlin, și cum acest fel de a scrie este aproape de sublim, eu îmi vindec nostalgia traducându-i. La Paris, la o ședință de «cenaclu» am avut o rară surpriză. Am citit traducerea poemului «Patmos» de Hölderlin. Când m'am întors la locul meu, soția profesorului Poghirc a început să-mi recite Pindar, în limba lui, pe care n-o cunosc, dar ritmul îl cunoșteam: Hölderlin luase metrica lui, pe care eu, conștiincios, am redat-o în traducerea mea. Păcat că azi s-a rupt acest cuvânt din cuvânt.” (Lungu, 2000: 10.)
Un alt fragment, dintr-o corespondențădatată 9 Martie 1988,scriindu-i aceluiași interlocutor despre traducerilesale din opera lui San Juan de la Cruz,Horia Stamatu se vădește nu numai ca un pasionat cunoscător al creației misticului spaniol, ci și ca un cercetător profund implicat în cunoașterea și studierea celor mai subtile forme de configurare a tehnicilor de scriitură poetică : „Nu știu cât merit omagiile pentru traducerea din San Juan, dar am fost foarte măgulit și aruncat într-o grea ispită: să mă cred. Dacă traducerea e într-adevăr bună, aceasta se datorează marelui spirit care-a dat originalul. Pentru că marile spirite provoacă, inspiră. Nu știu dacă e bună sau nu, dar uite altă traducere, după ceva la fel de celebru, «Noche oscura…» Traducerea asta, ca și cealaltă, exactă în sens și formă. Ce-a eșit rămâne să-mi spui. Strofa, numită de spanioli lira este neobișnuită în limba noastră. Clasicii noștri au luat dela Francezi alexandrinul, și de la germani, în special dela Goethe, ca Eminescu. De la italieni n-a luat decât Budai Deleanu. Spaniolii, la rândul lor, au luat lira dela italieni, vrem nu vrem, inițiatorii literaturii moderne europene, adică în noile limbi născute după antichitatea romană (...) Poezia lui San Juan e divină, dar traducerea un chin, însă e drept un chin dulce de care nu te poți despărți.”
În 23 Martie 1988, deja suferind – mai avea doar un an până la trecerea în eternitate – Horia Stamatu își continua confesiunile epistolare:„Încă un text al lui San Juan de la Cruz în românește. Nu avem copie la mașină, așa că l-am transcris de mână, cu unele schimbări. Nu am voie să fac niciun efort inclusiv scrisul la mașină. Am arest de cameră. Nu știu dacă mă înșel sau nu, dar această scurtă poezie, de patru strofe, mi-apare de-o intensitate și concentrare încă mai mari ca «Noche oscura ». Iar ca poezie de iubire nu știu dacă are seamăn. Sper să ies cu bine din actuala strâmtoare și să-ți transcriu «Cantico spiritual».” Toate aceste trei poeme, notează în completare Alexandru Lungu în articolul citat mai sus, «Noche oscura», «Clama de amor viva» și «Cantico spiritual», sunt comentate cuvânt cu cuvânt de poet în trei tratate de mistică. Este evident că Horia Stamatu era departe de orice epigonism. La fel de evident este că, în cazul de față, se poate vorbi chiar despre o reală și profundă devoțiune închinată celui care scrisese «Noche oscura del alma». Acestuia îi vor fi dedicate poeme cum e și acesta: «lumină dulce/ lumină fragedă,/ atotstrăbătătoare/ mereu îndrăgostită,/ mereu fără seamăn,/ împarte bucuria/...» (Dialoguri V).”
Și tot despre lumină în poemul La cules de cer: „Mai rece ca lumina fără începutului/ acoperă cu noi/ munții cei mai înalți/ doliul alb al desființării/ în Atotființă/”.
S-a mai vorbit în cele cuprinse în aceste paginiși despre cultura și orientările filozoficeale poetului Horia Stamatu.S-ar putea alcătui un foarte interesant studiu fie și numai despre mistica lui (discretă, submersă, dar cât se poate de limpede la o examinare cât de câtatentă și aplicată), unde se simte – și de fapt iradiază mereu ceva din – apofatismul Sfântului Dionisie Areopagitul. (Ceea ce nu înseamnă că o asemenea trăsătură de sorginte sud-est europeană nu îl apropie cumva– aparent paradoxal – chiar de filozofia lui Martin Heidegger. Este suficient să amintim că un strălucit teolog din Grecia contemporană publica, cu ceva vreme mai în urmă, o carte intitulată Heidegger și Areopagitul.)
Cumva în legătură cu toate acestea, personaje destul de dubioase – din motive pe care le putem bănui – aveau să lanseze zvonuri și – ulterior– chiar afirmații cât se poate de limpezi despre un așa-zis epigonism al lui Horia Stamatu și chiar despre o anumită formă de plagiat, fapt care l-a mâhnit și l-a afectat profund pe marele poet român în exilul său de la Freiburg. Deși lipsite de orice bază reală, acestea surveniseră, din păcate, tocmai în perioada cândHoria Stamatu fusese deja atins de efectele unei maladii deosebit de grave, iar suferințele pe care le traversa atunci se întrezăresc și din epistolarul acelor momente:(„…l-am transcris de mână, cu unele schimbări. Nu am voie să fac niciun efort inclusiv scrisul la mașină. Am arest de cameră.”)
Și iată-l pe poet denunțând malversațiile ce îi fuseseră instrumentatede un conațional: „A doua chestiune, între altele o sută, în legătură cu acest articol, în limba engleză, este următoarea afirmație: În orice caz întregul ciclu numit Ritmuri între aici și dincolo, una dintre cele mai elaborate, și fără îndoială cea mai desăvârșită operă poetică este scrisă à la manière de San Juan de la Cruz.” Articolul scris cu o evidentă intenție denigratoare fusese intitulatConsiderații generale asupra operei poetice a lui Horia Stamatu, autorul lui fiind Ioan Petru Culianu, unpersonaj cât se poate de dubios (ilustrat ca atare și de către propriul său sfârșit, rămas neelucidat).Prezența acestuia în lumea exilului literar a rămas destul de neclară.
Privitor la respectivul articol să maispunem și că acesta a apărut în revista International Journal of Rumanian Studies, volum 2, nr. 3/4 (1985) la Tübingen. „În tot ce-am scris eu poezie – sublinia Horia Stamatu referitor la această intervenție pretins critic㠖 nu poate fi nicio apropiere cu poezia lui San Juan de la Cruz, poezie sublimă care nu poate fi imitată, adică nu se poate scrie à la manière de San Juan. (...) Cred că acest Culianu a fost împins să mă desumfle, științific, cu implacabila metodă a semiologiei. Ceea ce nu e nimic. În câțiva ani s-a terminat cu ea. (...) De altfel, pungășia e totală. Citează mereu, una de la răsărit, alta de la apus, dar în limba română, fără să traducă nimic în limba în care scrie, adică în engleză, așa că cititorii străini iau de bună ce zice el, cu totul în răspăr față de citat, fără posibilitatea vreunui control.” (Lungu, 2000: 10.)
Referitor la sus-amintita „întâmplare(!?!)” era cât se poate de firesc să determine comentarii Așa se face că Isabela Vasiliu Scraba lua o poziție tranșantă și,printr-o amplă intervenție,încerca să limpezească într-un fel„realitatea(!?)” ascunsă în spatele acestei evident falacioasepoziționări critice: „Intrigat de articolul despre Horia Stamatu (scrie ea), text la care Culianu ținea atât de mult încât n-a ascultat nici de Ierunca, nici de Mircea Eliade, care l-au rugat să renunțe la acel text de «desființare» a celui mai însemnat poet al exilului românesc, Virgil Ierunca i-a împărtășit lui I.P. Culianu (fără menajamente) impresia sa după care asistentul de română de la Gröningen ar fi fost un «trimis de stăpânire» păstrând relații de colaborare cu Securitatea. (v. Ierunca, scrisoare către Culianu din 6 octombrie 1978, în rev. „România literară”, 7 febr. 1996). Pe 19 octombrie 1978 «trimisul de stăpânire» Culianu se văita Profesorului Eliade că Horia Stamatu «a trimis la toată lumea» o traducere a articolului său «însoțită de un comentariu de 27 pagini». Lunga scrisoare/.../ ajunsă și la Eliade, la Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Leonid M. Arcade, Paul Miron, Alexandru Lungu, probabil și la Vintilă Horia, a fost (și este în continuare) cu mare grijă «cenzurată» să nu «umbrească» statuia de mucava pe care Securitatea i-a ridicat-o lui Culianu după ce l-a asasinat. Un securist îi spusese lui Petre Țuțea că ei sunt pricepuți la ridicări de statui post-mortem. Dar întâi bătrânul filozof Petre Țuțea să le «facă plăcerea să moară» (vezi Gabriel Gheorghe, Petre Țuțea între legendă și adevăr, București, 2001, p. 99). /.../ În ce-l privește pe faimosul Eliade, care l-a tot susținut și încurajat mai bine de zece ani pe tânărul asistent de română de la Gröningen, credem că acesta nu s-a putut aștepta din partea lui Culianu la etichetarea drept «fascist», argumentată printr-un raționament similar cu cel folosit de anchetatori în camerele de tortură ale închisorilor comuniste, apoi îndosariate de Securitate, spre a fi vehiculate după 1990 de toți semi-docții cu felurite patalamale în locul unui minim discernământ”(http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx).




Poezia și copleșitoarea apocalipsă a umanului.




„Was ihr den Geist der Zeiten heisst,
Das ist im Grund der Herren eigner Geist,
In dem die Zeiten sich bespiegeln ”.

Goethe – Faust

Lecturând poemele lui Horia Stamatu e imposibil să nu te reîntorci cu gândul la acea imponderabilă aparență a artei care, cum o gândea Hegel, anunță prin ea însăși ceva spiritualși trimite de la sine la acest spiritual. El rămâne printre marii nedreptățiți ai soartei – dar nu numai – și în același timp unul dintre marii poeți români care, prin vitregia vremurilor este – în continuare – absent din conștiința conaționalilor săi. Nici Eugen Ionescu, nici Cioran și nici toți cei care i-au cunoscut și i-au admirat poemele nu s-au înșelat în aprecierile lor. Accepția hegeliană acorda operei de artă rolul de conciliator între ceea ce este pur exterior, sensibil, trecător și cugetarea pură, între natură, realitate și libertățile infinite ale gândirii conceptuale. Fără a fi fost un hegelian, Horia Stamatu ne convinge, pe calea eminentă a poemelor sale, că arta, în realitatea ei vibrantă și vie este singura capabilă să înlăture ceea ce Hegel numea „…aparența și înșelăciunea acestei lumi rele și trecătoare din conținutul valoros și veridic al fenomenelor, dându-le acestora (și implicit nouă, celor de azi) o realitate superioară, născută din spirt.” (Hegel, 1966: 15.)
Creația lirică a lui Horia Stamatu s-ar părea că adăpostește în sine o veșnic insațiabilă nostalgie a începuturilor aurorale și totodată nevoia unei anamneze,în sensul de redescoperire a drumului de întoarcere către transcendent, ca opoziție față de tot mai violenta voință de de-teo-morfizare (Entgöttlichung) a ființării, acea voință de a goli lumea de Dumnezeu (Gottlosigkeit).Așa cum sublinia Titu Popescu, „…neliniștea existențială a poetului este generată


de observarea uniformizării în de-spiritualizarea vieții moderne, marcată excesiv de funcționarea exclusivistă și excelentă a lui homo tehnologicus, redus la un limbaj informațional irelevant.” (Popescu, 2006: 40.)
În subsidiarul unei asemenea stări de lucruri se face simțită prezența golemicelor umbre ale globalizantei tehno-științe, cu imperativele ei de eficiență și viteză sub care umanitatea se vădește, pe zi ce trece, tot mai înlănțuită într-o captivitate fără speranțe. Din recentul trecut al gândirii europene se mai păstrează încă, tot mai toxicele reziduuri ale exacerbărilor disolutive ale pozitivismului cu așa-numita Concepție științifică despre lume (Wissenschaftliche Weltanffassung ) promovată de Rudolf Carnap și Cercul de la Wiena. Potrivit ei, întreaga Filozofie ar fi trebuit să se subordoneze empirismului, reducându-se la simple și, de fapt, primitive activități de „clarificare logică a gândurilor”(Wittgenstein). Redirecționată strict către producțiile civilizației de consum, totalitatea gândirii ar fi fost obligată să suporte o drastică închidere către oricare alte – mereu posibile – orizonturi de raționalitate. Cu începere din și cu acele momente, uriașele entropii ale Inumanului intraseră într-o ofensivă fără precedent, invadând cu sufocanta lor agresivitate lumile artei și ale culturii, adeverind astfel predicțiile unui Spengler despre timpurileomului faustic prin care civilizația va tinde tot mai insistent să devin㠄...o mașină, care face sau vrea să facă totul după modelul mașinii./.../O lume artificială, (avertizaOswald Spengler) pătrunde și otrăvește lumea naturală. /…/ Faptul că gândirea umană descătușată nu-și mai poate înțelege propriile consecințe face parte din tragismul acestui timp.” (Spengler, 1931: 81-82)
Într-un ultim interviu acordat presei (der SPIEGEL, nr.23 /1976 – „Nur noch ein Gott kann uns retten”)Martin Heidegger relua leitmotivul acelor (la vremea lor neluate în seamă) avertizări și, prin afirmații tulburătoare, încerca să atenționeze asupra mutațiilor, tot mai vizibile, survenite în lumea contemporană unde: „… omul este controlat, comandat și provocat de o putere care se manifestă în esența tehnicii și pe care el însuși nu o stăpânește. (....) Ceea ce este valabil și despre orice putere și străduință umană. Numai un Dumnezeu ne poate încă salva. Nu ne rămâne, ca unică posibilitate, decât să provocăm în gândire și poezie o stare pregătitoare pentru apariția sau absența Lui în crepusculul nostru: căci în chipul Lui absent suntem noi înșine cei care ne pierdem".
Întragic-dramatica desfășurare de evenimente a veacului XX îngrijorările lui Horia Stamatu se alăturau nu numai celor ale unor Oswald Spengler (Orice mare cultură este o tragedie;/…/păcatul și prăbușirea omului faustic sunt mai mari decât tot ce au putut vedea vreodată Eschil și Shakespeare), Paul Valéry (Noi, civilizațiile, acum știm că suntem muritoare), Ortega y Gasset (Începe dezumanizarea artei), ci și acelora ale unora dintre cei mai importanți romancieri ai timpului acela, precum Ernst Jünger, Raymond Abellio ori Vintilă Horia. Și aceștia, la rândul lor, încercaseră o descifrare a întunecatelor enigme ce apăsau asupra Culturii, a Timpului, a Civilizației, atenționând că dezechilibrele apărute între lume și om deschiseseră perspectiva instaurării unei noi barbarii.
Într-adevăr, din inanitatea tot mai accentuată a culturii și din (tacit) general-acceptata decădere a înaltelor valori ale umanului, înlocuirea omului cu materia a fost (ca și în recenta istorie a românilor) impusă și practicată cu tot fanatismul specific ideologiilor de stânga. Iată de ce, după o jumătate de veac de totalitarism, ea apare astăzi la noi ca un fapt implinit. A devenit ceva obișnuit în vorbirea curentă utilizarea unor sintagme, deloc inocente, cum sunt cele privind materialul uman, resursele umane, trecându-se cu nonșalanță peste valoarea cândva consacrată a cuvântului Om, acela pe care înțelepții lumilor antice îl înălțaseră la rangul de măsură a tuturor lucrurilor! Nu mai suntem dispuși să observăm că astfel, valoarea supremă a fost redusă la o depreciativă și derizorie entitate, expusă oricând și oricăror solicitări de a se livra.Ceea ce, potrivit lui Heidegger, echivalează cu o situare evident depreciativă, mereu disponibilă (bestand), către o comandă (bestelt) ocultă.
Vom înțelege de aici de ce comentând Twist 1963 (publicat în nr. 16/1968 al revistei Destinși reapărut ulterior în volumul antologic Kairos), Titu Popescu sublinia c㠄Eroarea de a trăi în hrubele decavaților apare acum însoțită de chemarea care însuflețește menirea poetului/…/ O mare dorință punitivă adună în vers formule liminare de incriminare a existenței de rutină”. Și comentatorul procedează la un inventar de termeni ai violenței pedepsitoare a poetului: „discursuri humanitariste, mezeluri standard, pornografi progresistologi, umaniști ai țapului în călduri, cârnățari unanimi, revoluționarul de lux, apostolic castrați, traficanți pacificoizi, leșuri venerate, acefali enciclopedici, ideologi de tărâță sintetică”.(Popescu, 2006: 46.)
Așa că, pe bună dreptate, discursul poetic concluzionează în cele din urmă că: „Apocalipsul existent este definitiv:/ intelectualii își vând părinții/ pe un tub de somnifere,/pe un surâs în galben/ pe dreptul de a se scălda în noroi,/ pe nădejdea de-a ucide, de-a ucide, de-a ucide,/ ultimul rest de om din bietul om.”
Evident, pentru Stamatu, cultura autentică, aceea care în esență ar trebui să însemne și să determine o re-instaurare a ideii de valoare în toate supremațiile ei, nu ar permite asemenea subordonări. Când este vorba să descifrăm sensurile discursului poetic stamatian nu reușim să ne depărtăm prea mult de Heidegger pentru c㠖 așa cum, de altfel, constatase încă Titus Popescu – „acesta a fost teoreticianul cel mai înrâuritor asupra poetului.”(Ibid: 47.) De aceea și la el, ca și la autorul lui Sein und Zeit, gândirea și poezia sunt convertite în puterea superioară, lipsită de violență,singura în măsură să se opună fenomenului de dezrădăcinare a omului ce se petrece sub ochii noștri.(v. op.cit. der SPIEGEL, nr.23 /1976)
În același timp este momentul să observăm că poezia se află într-o continuă și profundă rezonanță cu unul dintre cele mai definitorii fenomene ale specificului uman: fenomenulcomunicării.„Suntem un dialog” scrisese cândva Hölderlin într-un poem rămas, din nefericire, neterminat. A fost una dintre cele mai fulgurante constatări și prin aceea că ea trimite, evident, dar cât se poate de direct, către ideea de Comunicare,dialogul constituind de fapt evenimentul esențial al limbii, unul dintre temeiurile profundeale Dasein-ului uman. Aceasta pentru că (reamintim din nou o rostire a lui Martin Heidegger) numai sub această formă limba survine în istorie în chip autentic,zeii ajung la cuvânt (Zu Wort kommen), și apare strălucind o lume.
Prin urmare, dacă vorbim de Poezie, vorbimimplicit și despre o anume formă deComunicare. Ceea ce reamintește și adeverește tulburătoarea afirmație a Stagiritului cum căOmul este ființa care posedă logosul (Politica). Dacă tot l-am amintit pe Hölderlin (cel tradus în spaniolă de Stamatu), nu-l vom lăsa în uitare nici pe Novalis. În Fragmente logologice (o metafilozofie al cărei obiect era spiritul însuși, reflectând la propria sa cugetare) Novalis scria:„...tot ce aflăm este comunicare. Astfel, lumea e de fapt comunicare – revelație a spiritului”. Mai mult decât atât, el mai spune și că aceea care deschide individualitățile către comunicare și astfel le face inteligibile este iubirea. În lumea contemporană și filozoful Karl Japers se apropia de un asemenea mod de a gândi omul în lume, ne ezitând să situeze comunicarea în înalta postură de criteriu al adevărului. În plus, afirmă tranșant că ocredință filozofică este adevărată numai în măsura în care promovează comunicarea. Și, potrivit aceluiași Jaspers, omul este el însuși doar când se află în stare de comunicare cu altă ființare autentică și cu lumea, concluzionând că el se poate împlini esențial doar prin comunicare, aceasta întrevăzută ca înfruntare animată de iubire (liebender Kampf), cu o altă existență, subliniere prin care în fond readuce romanticele ecouri dinspre Novalis.
În cele din urmă modernitatea direcționează inevitabil și către Norbert Wiener cel ce decretase cătotul este, sau pare a fi,Comunicare.Și ne vom pătrunde de ireductibila eiimportanță atunci când P.Guiraud ne spune, aproape avertizându-ne privitor la aceasta: „elle touche à tout le monde et tout le monde y touche !”
Cu atât mai mult cu cât omul – în lumea de astăzi – se regăsește ca element derizoriu, înglobat unor funcționalisme unde se macină doar pustiitoarea lipsă de sens, ne putem întreba: oare ea, Comunicarea, mai este ceea ce, la un anume moment, se crezuse că este?...Pentru c㠖 de la o vreme încoace – am început să simțim că până șilimbajul se poate ridica în fața umanului monstruos și, chiar el,metamorfozându-se într-un misterios personaj principal (vezi Ionesco, Beckett...) apare într-o dramă, deloc difuză; dacă nu cumva este vorba despre o insidioasă maladie spirituală ce tinde, pe mai departe să bântuie în destinul, parcă mereu mai întunecat al întregii umanității.Invizibila și malefica lui omniprezență, tot mai incontrolabilă, ne face să întrebăm dacă nu cumva între om și limbaj a survenit o fractură fatală? Cultura,despre care,așa cum s-a mai spus aici, fusese gândită de un Constantin Noica sub semnul trinitar al Comunicării, Comuniunii și Cuminecăriis-ar părea că în prezentul nostru e traversată de noi și imprevizibile fenomene tectonice. În ceea ce-l privește, Horia Stamatu vădește în scrierile sale o sensibilitate cu totul aparte în percepția acestor seisme.El se va regăsi mereu în centrul incandescent al unorfalii aflate în ebuliție la care participă șiîn calitate decomunicator al sublimului. Iată un poem pe care îl și intitulează Cuminecare: „Târziu era pluteam în fum/ în scăpătatul cenușiu/ se spulberase orice drum/ în cer și pe pământ: pustiu!/ Dar ceasul a bătut în noi/ spre nu se știe ce va fi/ cu vremea dată înapoi/ monada se desvălui / Lanterne scânteiau departe/ veniți veniți păreau a spune/ dar clipa ruperii din moarte/ sorbise tot ce este lume.”
Prin urmare, potrivit numeroaselor rostiri poematice asemeni celor de mai sus, își face loc și se impune inevitabil iluminarea unui raport specific în singularitatea lui. Ceea ce încearcă să ne spună că actualaCivilizație ascriiturii poetice nu mai poate figândită și înțeleasă în deplinătatea stărilor ei decât alăturată și acestui nou – la fel de controversat și enigmatic – termen, devenit și, totodată auto-propulsat, atât ca subiect, dar și ca obiect al meditațiilor noastre de zi cu zi:Comunicarea.Și asta într-un moment când lumea, după tragica traversare a veacului XX, ajunge la conștiința copleșitoarei grandori a ceea ce este de gândit(des zu Denkenden – Heidegger). Dar iată că acel eveniment esențial al limbii, deci Dialogul, despre care se va fi spus în repetate rânduri că este unul dintre temeiurile profundeale ființării, devine titlu și subiectul în sine al unui poem: „Stam la o margine de grui/ la ceasul ce să fie nu-i/ când tremura întâia faclă / peste a lumii-adâncă raclă./ Bea fu porunca și băui./ Ardeau tămâie smirnă miere/ cădelniță o adiere/ cu doruri ce se duc și vin/ și te ucid de-atâta plin./Dar ce-am băut n-avea culoare/ nu mirosea a nicio floare/ și cum n-avea nici gust deloc/ puteam eu ști că beau chiar foc?/Urcasem numai într-o clipă/ unde ce-i viu se înfiripă/ și în așa domoală seară/ mă risipeam în duh și pară/ ca să adun în fără timp/ ce e părelnicului schimb./Atunci văzui ce niciodată/ în niciun fel nu se arată/ eram ușor și străveziu/ atâta doar cât să mai fiu/nici nu eram însă fiind/ mădesprindeam să mă cuprind/ și cuprindeam în nicăieri/ pe azi pe mâine și pe ieri/ iar cum eram din tot nimic/nimicul mare totul mic/m-am întâlnit cu celălalt/ legând adâncul de înalt./Când m-am întors era târziu/ și cât de greu mi-era să fiu/așa cum e când nu mai ești/ și ți se cade tot ce crești/ iar bogățiile din jur/ făceau nimicului cusur/ părea că toate câte sunt/ miros a carne și pământ/ luceafărul nefericit/ un sloi de gheță-n infinit./ Atunci aud nu știu ce glas/ nu mă lăsa n-am să te las/ și viața iarăși se urni/ răceala stelei se topi./ Așa a fost când am băut/ din ce nu are început/ și-n ochiul care m-a sorbit/ cu taina m-am destăinuit.”

Poetul DumitruIchim este unul dintre cei care, tot în exil fiind, vor încerca să dea o deslușire constelației de sensuri sub care Stamatu își situasepoemele din Kairosși ne reamintea că pentru Hesiodacest cuvânt,Kairos;„apare ca o măsură dreaptă, o măsură convenabilă, dar ridicat de la cantitativ la calitativșiasociat cu timpul este momentul oportun, timpul favorabil, ocazia.” De aici, accentuează el, ar începe adevăratul Dialogos, cel care – în cele din urm㠖 induce o metanoia, înțeleasă ca „schimbare și primenire a minții“. Dar la Stamatu Kairos ar fi „o perpetuă răstignire și înviere a Cuvântului/.../timpul împlinit/.../adică timp soteriologic, un timp al Pantocratorului/.../clipă străfulgerând Eternitatea în cuvânt./.../Spre deosebire de timpul spațial sau biologic,Kairos este o transcendere interioară, nefiind: «nici noapte nici zi/din rana știrii/ e timp să fii/ în firea firii.» iar acest «timp să fii»,sinonim cu fiat lux este tocmai timpul viu, creativ, logic și revelațional/.../ din «Eu sunt cel ce sunt»/.../Nefirea este îndepărtarea omului din zbuciumul creativ al lui Kairos, reducerea lui la «mlaștina» de care vorbește Horia Stamatu în Dialogos, biologicul sub-biologic fără nicio perspectivă calitativă și soteriologică.”(Ichim,1983:12.)

Este în fond ceea ce se întâmplă în civilizația actuală, devenită, înainte de toate, o civilizație ce a exacerbat imanentul prin însăși presiunea, devenită insuportabilă, a imaginii. Forța ei inexorabilă, domină, deformează, falsifică, induce în eroare și deschide noi orizonturi – de cele mai multe ori falacioase – alterând tocmai sfera informației și comunicării. De unde și exasperarea poetului din Soliloq VII: „Risipiți-vă imagini zumzăitoare/ ștergeți-vă nouri de muște/ îmbrăcate într-o mie de culori și una!/..../drojdia somnului putred/ ce nu se mai înfioară / la fulgerări de vis/ e corcitura firii descompuse/.../Cu ochii holbați/ tot căutăm să străpungem/ un zid compact/ în care singuri ne-am închis. /Vai/ ananghia n-are nume/ o tot logogim/ o logovrăjim și logongorim...”
Astfel se ajunge la o amuțire a dialogului, la apariția unui spațiu al ne-vorbirii, practic obligând la tăcere; se paralizează, se inhibă puterea de fantazare și, de cele mai multe ori, aproape că se stinge lumina cuvântului, așa cum ne spun direct chiarversurile lui Stamatu dinPeisagiu poetul-în-cușcă: „Vorbele nu mai au ce spune poeții/ în lucruri fără ecou mor vorbele/ aduse de suflu taman în cușcă/…/ mor fără ecou poeții în lucruri/…./ ultima piedică nici viață/ nici moarte..”
Iată de ce n-ar trebui să uităm rosturile mari, fundamentale cu care este, dintotdeauna, investit Cuvântul. Despre el – încă Goethe ne învățase – că posedă elementul modelator (bildend!);că el formează, modelează și educă! Și de aceea – fiind mereu traversați de un timp al decăderilor lui –, ar trebui să rememorăm cât mai des rostirile evanghelistului: La început a fost Cuvântul! În veșnic enigmatica lor profunzime, acestea capătă astăzi rezonanțele grave ale unui adagiu cutremurător atât pentru acestprezent, tot mai bântuit de repetatele și neliniștitoare amnezii, cât și pentru tot ceea ce – se întrezărește deja cu o îngrijorătoare claritate c㠖 urmează într-un anume viitor.
Aparent insesizabil la începuturi, un anume tip de facere a devenit o obsedantă și malefică omniprezență în totalitatea spațiilor în care se manifestă existența umanului: „fabricația”. Ea exprimă puterea hiper-obiectualizăriice a survenit în lumea contemporană; puterea care – ne avertizase Martin Heidegger că în timpul nostru –a devenitincontrolabilă. Poemele lui Horia Stamatu evoluează pe o lungime similară de undă: sesizează în diverse momente faptul că timpii rigizi ai automatelor mutilează grav ființa umanului ale cărei ritmuri erau, până nu de mult, în armonie cu ritmurile cosmice, cu mișcările astrelor și trecerea anotimpurilor, cu alunecarea norilor, a zilei și a nopții, cu respirația imensă a oceanelor, cu rotațiile și goana planetei prin spații. În percepția lui relația secretă cu ritmurile și viața naturii s-a pulverizat și tind să-și piardă luminozitatea, aceasta întunecată fiind de dominația atotcuprinzătoarelor dezlănțuiri de forțe mecanice. „Ce să mai plâng cenușe scuturată!/Și cum aș fi plâns! Dar văile erau/ uscate și vânturile sfâșiate-n haos/ nu m-auzeau.Zadarnic le strigam/…/Așa am rămas cu aduceri aminte/ce nu mai eram eu/ Împărat al lacrimilor/ de apă tare al sfărâmatelor cântări/ și al străinătății veșnice.”(Bucolica IV)
Evident, glasurile artificiale din spațiile fabricațiilor au sfârșit prin a copleși intimitatea ființei, inundând-o cu mărfuri imunde și sloganuri publicitare. Totul econtrolat de nesfârșita ei putere. Esența și existența umanului se situează tot mai profund sub semnul elaborărilor artificiale; se prepară industrial nu numai hrana ci și gândurile, imaginea lumii cât și propria imagine sunt supuse mereu unor interminabile prelucrări. „În duhul fără hodină/ în spaimă și neliniște/ omul plânge ploi de sânge în războaie/ plânge sudoare în munci fără capăt/plânge struguri în pământul/ cu morții cei buni/…./infernul nepăsării/ e răscrucea zeilor/ fugiți din râul de noroi al omenimii/râu în lentă murdară lunecare/ râul baltă râul agonie/râul cascadelor dintr-un eon în altul/ râul entropiei râul despuierii/ în veșnicie râu cu petrecania scrisă/ cu negrul zig-zag/ pe spatele viperei.”(Sfârșit de martie)
Vizibilul și invizibilul, sentimentele și credința, dezastrele, războaiele sau crima sunt și ele instrumentate de o fabricațiece ni le oferă în chip de entertainment. Apoi, desigur, Adevărul, Binele, Frumosul, viața și moartea sunt supuse și ele unor inevitabile operații de „prelucrare” și se planifică în „oferte”.
Iată de ce, în lumea pe care Stamatu o vede„zdrobită de industrie, ideologie și destrucție”,survin neîncetat noi tipuri de gândire, noi moduri de viață întemeiate, nu pe Adevăr, ci pe dreptul de a alege și promova nu importă ce adevăr sau minciună. Astfel s-a dat naștere unei lumi și unor situații despre care nu se mai știe – și nici nu se mai spune – în numele cui și pentru cine există. Astfel stând lucrurile, un gânditor ca Berdiaev se considera îndreptățit să constate că în epoca noastră Ființei i s-a preferat neființa (Un nou ev mediu ).
Sub procustiana rigiditate a industriilor, natura umană a devenit tot mai copleșită de automatisme și stereotipii. Rigorile la care e supusă în interiorul actualei lumi – mereu mai disipată de infinitatea și atotputernicia inumană a Obiectelor – tind să pătrundă și să modifice până și în interioritatea cea mai intimă a umanului pentru a o supune și a o forța să devină compatibilă cu implacabilul mecanicism al actualității. Așa se face că gândirea, sensibilitatea, sentimentele și – pe cale de consecință directă Binele, Frumosul și Adevărul – sunt supuse unor agresive procese de destructurare în perspectiva aducerii lor într-o concordanță perfectă cu natura a tot ceea ce se aliniază, ca reprezentare și natură sub apartenențanon-umanului: „timp pierdut în dauna eternității vorbele/…/Cuvântul trădezi te trădezi ești/ trădat cu grația cu muzica manipulate de un/ virus al vorbelor le dăm înțelesuri/ pe care nu le-au avut niciodată/ sabie roasă/ de acizii unui război ipocrit numit pacea/ câiníi într-un bazar/ de nimicuri ucigătoare cine să-ți redea/ luciul adevărului?” (Soliloq VII)


„Poieticul“ stamatian între religie, filozofie și dimensiune identitară

„...rostirea cuvântului constituie spusa șicântecul ființei înseși (...), poetul se află sub puterea chemării discrete și stăruitoare aființei și este, ca atare, un salvator al ființeidin fața sustragerii demonice a ascunderii.”

Martin Heidegger – Parmenide

Horia Stamatu face parte din categoria rarisimă a acelor scriitori pentru care reflecția filozofică ocupă un loc important în sfera preocupărilor literare. În subtilă relație cu un asemenea statut, el a resimțit irepresibila atracție către acele (niciodată prea limpezi) qualia sensibile care, întotdeauna, vor insinua și chiar vor predispune la o iminență a schimbărilor în teritoriul mereu controversatelor forme de gândire ale contemporaneității.
Existența lui literară, precum și aceea de om al reflecției s-au datorat acelei conjuncturi prin care întreaga generație de tineri scriitori ce aveau să ajungă în exil căuta sincronizarea cu marea literatură europeană, manifestând o propensiune specială către metafizic și ontologic, către pulverizarea vechilor structuri narative și regândirea literaturii ca formă deschisă și aptă pentru o aspersie a marilor idei ce agitau contemporaneitatea, acestea devenind principalele determinații pe care se vor întemeia de aici încolo atât ideologia lor literară cât și întreaga evoluție și desfășurare a scrisului lor.
Poetul Horia Stamatu este totodată și acela care, într-o corespondență cu bunul său prieten, profesorul Paul Miron, sublinia apariția în scrisul românesc a unor elemente de nouă poietică, legând acest fapt de zguduitoarea introducere la problema timpului datorată lui Martin Heidegger în Was ist Metaphysik? (În paranteză fie spus aceasta constituia chiar textul prelegerii rostite de autorul lui Sein und Zeit, în 1928, în momentul când devenisesuccesorul lui Edmund Husserl la catedra Universității din Freiburg.) Stamatu considera că textul amintit devenise unul dintre principalii factori declanșatori care, la vremea respectivă, avuseseră o contribuție decisivăpentruaparițiași impunereaExistențialismuluiîn scrisul și orientările intelectualilor români.Este foarte adevărat că tânăra generațiedin interbelic intrase într-un contact – am putea spune chiar privilegiat – cumeta metafizicianul de la Freiburg.Am adus în discuție acest termen – aparent straniu –dat fiind că autorul lui Sein und Zeit, urmându-l pe Nietzsche,punea metafizica sub îngrijorătoarea interogație a unei gravisime uitări a Ființei (Sein fergesenhait) și sugera nevoia unei depășiri a metafizicii printr-o nouă gândire, care ar putea căpăta sensul de „meta-metafizică”.Copleșitoarea putere de seducție a scrierilor lui déjà se ilustrase printr-un veritabil exod al studenților români la cursurile lui.
În ceea ce-l privește pe Horia Stamatu – și el s-a numărat printre entuziaștii discipoli aiprofesorului de la Freiburg – dar împrejurările făcuseră ca drumurile lui să fie cu totul diferite de ale celor pe care tocmai i-am amintit. Important este să spunem căel a fost cel ce s-a angrenat cu multă însuflețire la traducerea în românește auneia dintre celebrele lui conferințe, aceea susținută la Roma în 1936 și intitulată Hölderlin și esența poeziei (Hölderlin und das Wesen der Dichtung). Așa se face că notele lui de traducător prilejuite de respectivul demers deveniseră chiar ele o veritabilă disertație.

Înțeles în ipostaza, de altfel reală, de întemeitor prin cuvânt, Poetul și poezia vor avea o legătură profundă cu dimensiunea identitară. Dintr-o asemenea perspectivă Horia Stamatu reamintea dialogul lui Socrate cu Hermogenes din Cratylos, text în care se sublinia că poezia este izvor de realitate, întemeiere prin cuvânt, că poetul este dătător de noimă (nomothet), legislator, dat fiind că poeții sunt cei care au dat nume zeilor. Așa se face că atunci când Hölderlin susținuse c㠄omul trăiește poetic pe acest pământ”,în înțelegerea curentă s-a acceptat că a fi poet înseamnă a poseda harul prevederii, al unei deschideri spre viitor, ceea ce presupune profeția. (Stamatu, 1979:16.) Prin urmare, dimensiunea identitară se deslușește începând cu Nomogenetica, cu nașterea numelor, ca fenomen deosebit de complex și impregnat de unicitate. Aici „sacrul se împletește cu umanul prin inspirație și numai astfel ființa umană se definește inconfundabilă ca atare, adică atunci când omul s-a găsit pe sine identificându-se l-a găsit și pe Zeul ce se confundă cu este, deci Vesta. Cel care, asemenea descoperitorului de izvoare, găsește și este purtătorul acestei permanențe a calității pe care o numim este și pe care o ține ca pe un potir în cuvânt e poetul. Așa cum focul Vestei, simbol al permanenței lui este nu trebuie să se stingă, nici cuvântul poetului nu trebuie înăbușit./…/este rămâne etern, prezent și inefabil cu Cel ce este mai înainte de toți vecii.” (Ibid: 188.)
Subsidiar, ca exilat, ca om rămas fără patrie,autorul lui Kairosse va vădi profund preocupat de dimensiunea identitară a românității, abordând-o din perspectiva fenomenului de disoluție spirituală. Evocând mișcarea romantică ce adusese în lumea culturii superioare folclorul, Stamatu se concentra și asupra esențelor dimensiunii identitare întrezărită și ca vocație profetică a poetului (poeta vates). Trimiterile îl vizau întâi de toate pe Eminescu „ultimul romantic al lumii” în ipostaza celui care „a intuit ieșirea lumii din regimul cuvântului” ca să intre într-un regim „care nu mai întemeia nimic/…/ În locul unei permanente întemeieri, subliniază el, s-a instituit desființarea totală ca anti-esență a istoriei/…/mica noastră planetă, ajunsă un pumn de pământ în bătaia tuturor vânturilor din golurile ne-ființării.” (Stamatu, 1979:16.)
Începând de aici vor căpăta un contur din ce în ce mai ferm acele elemente care, în siajul gândirii lui Heidegger, vizaseră tocmai esența Poeticului,inoculându-i și luiHoria Stamatu o vizibilă fascinație pentru Hölderlin. De altfel, alegațiile sale sunt limpezi: „Urmând pe Hölderlin, Martin Heideggerse depărtează, spune el, de ceea ce știm despre poiesis, termen originar grec, fără să-l contrazică, ci numai răscolind mai adânc în căutarea semnificației ultime a actului poietic/…/așa că nu ne oferă încă o teorie, ci cu totul altceva, mult mai profund.” (apud.Popescu, 2006:175)
De aici, printr-un veritabil salt către esențe șiabordând semnificațiile adânci ale dimensiunii identitare,autorul lui Kairos(care semnifică timp!) concluzionează că aceasta este una dintremodalitățile grave de interogare a literaturii ca lume aparte, dar și ca timp. Cât despre reflexivitatea, investigațiile și construcțiile simbolice pe care i le-a consacrat, acestea devin temeiuri pentru toți aceia care vor spune că în scrierile lui se poate distingeun lirism al cunoașterii prin care răzbat nu puține ecouri blagiene. (Popescu, 1971: 10.) Pornind de aici, înțelegerea dimensiunii identitare se vădește legată indisolubil de experiențe spirituale ce trimiteau cu gândul la străvechimile traco-helenice, acelea în care poezia, religia și filozofia izvorâseră îngemănate sub irepresibila nevoie a umanului de a se comunica plenar. Dar perspectiva și temeiurile prin care Horia Stamatu abordează dimensiunea identitară constituie și o contracarare a unui specific – din ce în ce mai pronunțat în modernitatea noastr㠖 pe care îl sesizaseră încă Schelling și Hölderlin, iar Heidegger îl reluase în meditațiile lui:înnoptarea temeiului metafizic al sensului când timpul devine sărac (Zeit der Dürftigkeit). În lumea traversată de o prăbușire a esențelor și valorilor fundamentale, dimensiunea identitară afirmă irepresibila și insațiabila voință de sens, sensul capabil să-i definească și să-i exprime irepetabilul, unicitatea, trimițând la mereu neliniștita și neliniștitoarea interogație heideggeriană despre Esența Temeiului (Vom Wesen des Grundes). Așadar dimensiunea identitară capătă o iradiație de marcă specială a lumii spirituale, de inefabilă pecete a căderii prin timp și totodată refuz și ieșire din actualitatea lipsită de plenitudine a unui „timp oropsit (dürftig) pe care îl trăim în istoria lumii de azi”, timpul în care Zeii au părăsit lumea. (Stamatu, 1981: 18)
Citându-l pe Heidegger,Stamatu consideră că disoluția dimensiunii identitare se petrece în timpul în care poeții nu mai umblă„prin noaptea cea sfînt㔠să vestească ceva pe urmele foștilor preoți. E limpede că și-au pierdut darul profetic. De unde și întrebarea gravă pe care o decupează din poemul lui Hölderlin: „La ce bun poeți în vremuri oropsite?” (Weiss ich nicht und wozu Dichter in dürftiger Zeit?). Răspunsul apasă asupra întregii noastre epoci. Și, mai adaugă comentatorul Stamatu, întoarcerea la poeta vates care – asemenea vestalelor – să întrețină temeiul (esența!) existenței în Logos pare a fi devenit o necesitate imperioasă, având în vedere că în locul întemeierii (deci al esenței), timpul nostru e dominat de anti-esența istoriei.
Pe urmele cuprinderii și înțelegerii unor asemenea stări de lucruri, dacă vom explora tărâmurile poieticului,vom înțelege că și dimensiunea identitară nu poate fi gândită decât prin aceeași profundă și esențială apropiere cu sacralitatea. Va fi în firea lucrurilor să se afirme despre poemele lui Horia Stamatu – așa cum o face Ion Negoițescu în Istoria lui –că au o consistență de veritabilă theodicee.Ceea ce este valabil și despre eseistica lui. Care – și ea –vine dinspre sacralitate șiaspiră la acel ceva din puritatea de începuturi a lumii, din neprihănita lumină a increatului. De unde și impresia de minune a lirismului absolut pe care o resimte același Negoițescu. (Negoițescu, 1991: 335) Atât pentru poet, cât și pentru eseist s-a putut spune c㠄religia are, constitutiv, o excelență estetică. Și în religie, și în literatură, trăirea se exprimă printr-o mare tensiune simpatetică, activă în domenii marcate de o anumit㠄…ambiguitate între imanent și transcendent, numen și natural./…/ Față de sacru, literatura/arta, beneficiază de un impuls ludic apt de a instaura cât mai convingătoare universuri alternative.” (Ibid: 143)
Să convenim, prin urmare, că scrierile lui Horia Stamatu posedă și totodată reușesc să pună în lumină o înțelegere nu doar a fenomenului literar, ci – într-o măsură egal㠖 și a interdependențelor ce operează în stările actuale ale lumii, subliniind esența subtilă ce „leag㔠între ele fenomenalitățile: „Cine reduce istoria la politică face o gravă eroare – subliniază el și continuă cu ideea c㠖istoria este fundamental logos (de la lego, a aduna, a lega, a pune împreună). Dar astăzi politica este tot mai departe de logos, /…./ În lipsa logosului politica nu mai are de apărat nimic decît pe ea însăși, adică nu e decît o persistență a forței care constrînge, însă nu leag㔠(Stamatu, 1985: 13)
Actualitatea, clarviziunea și profunzimea acestor aserțiuni sunt tulburătoare. Tot ceea ce ni se spune pare a fi scris din însăși proximitatea zilei pe care o trăim, a prezentului. Dar nu mai puțin uimitoare sunt analizele pe care le întreprinde asupra fenomenului literar al exilului românesc: „Poezia exilului nostru este la cea mai înaltă expresie cînd ajunge la contingențele ei naturale cu oracolul, profeția și apocalipsa./…/ Vorbind despre Dichterberuf (Oficiul poetului), un mare poet german de la începutul declinului acestei modernități pe care o înmormântăm azi ne amintește exemplar care sunt temeiurile poeziei, adresându-se celor ce îndeplinesc acest Oficiu: de ce oare, poete, vei fi ascultat profeții Orientului, și imnurile Helenilor, și mai de curînd tunetul? Într’adevăr, acestea răsună în cea mai mare parte a poeziei românești din exil, și în raza lor de luptă poeții, cum spune Dumitru Ichim, pentru întoarcerea logosului la el acasă, aceasta fiind ultima speranță a popoarelor amenințate cu dizolvarea, de a-și veni din nou în fire./.../ Când puterea lumii nu mai are nimic de-a face cu poezia, cu poeții, când este deci ruptă de cuvânt, din putere a lumii se transformă în agent al neantului./.../Istoria este în mit, mitul în cuvânt, și cel mai adânc operează în cuvânt poezia. Genocidul nu este doar masacrarea unor corpuri vii, ci este și vitriolarea miturilor unui neam, și chiar ale unei lumi.”
Este cât se poate de limpede: conservarea/ păstrarea dimensiunii identitare – așa cum o înțelege eseistul – ar fi trebuit să impunăîntoarcerea Logosului la el acasă. Ceea ce ar echivala cu o mutație taumaturgică menit㠄să scoată oamenii din sălbăticia din care nici măcar creștinismul nu-i mai poate scoate, așa cum se arată azi cu mai multă violență ca oricînd.” (Stamatu, 1979: 16)
Dar dimensiunea identitar㠖 din perspectiva în care e abordat㠖 se revendică cu temeiuri profunde ce survin și din cu totul alte teritorii decât cel al literaturii:
„De-a lungul timpului trecut de la adoptarea creștinismului în limba latină de către strămoșii românilor (sec. IV), spune el, s-a dovedit cu prisosință că pentru civilizația românească primordiale nu au fost formele religioase, ci spiritul creștin. Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizației lor.” (Stamatu, 1979: 144.)
Dar, dezvoltă el ideea apropiind-o de tragica actualitate, în România războiul religios a început să se desfășoare în spațiul concentraționar păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când Nichifor Crainic, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău „trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului față de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus.”(Ibid:145.)
Și, tot ca o trăsătură identitară, el distinge faptul că civilizația românească s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic. Aspect ce ar fi avut o decisivă influență asupra limbii române, această centrare fiind nu formală, ci de tip organic. Românii, subliniază Stamatu, au fost dintotdeauna toleranți față de alte credințe religioase, la ei nu s-ar fi putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeu. De unde se poate deduce că absența, dispariția, extincția dimensiunii divinului nu poate avea drept consecință decât disoluția și inevitabila extincție a caracterului identitar. Aceasta este gândită și ca esență istorică participând la un anume tip de ființare. Utilizând o veritabilă arheologie a cuvintelor, autorul amintește de cultul antic Hestia-Vesta, cult al „vetrei, al căminului, care este simbolul casei, al familiei, al continuității familiale sau chiar civice, cum era cultul roman al focului păzit de Vestale. În orice caz este vorba în această rădăcină de ideea permanenței...” (Ibid:188.)
Obsesiva dihotomie sacru/ profan și, indirect, întreaga fenomenologie a sacrului aveau să vegheze drumurile aburoase, volatile, mereu pline de meandre ale căutării unor forme de exprimare menite să reprezinte glasurile exilului. Însă faptul ce avea să producă o răsturnare fundamentală în configurarea lor a fost, mereu și constant, repunerea în discuție a dimensiunii temporale. Stihiile timpului vor bântui obsesiv prin toate formele de ființare ale scrisului, fie că va fi vorba de romancieri, de poeți sau eseiști. Iar termenii în care se vor structura argumentațiile lor vor căpăta conotații de o natură, evident, mult mai gravă. Atât la Stamatu, ca și la Vintilă Horia rostirilese vădesc sub semnele tragicului, iar coloratura lor este din ce în ce mai întunecată dobândind dimensiunile unui Fatum. Timpul de aici încolo este cel ce marchează decisiv sensul relației cu Ființa. Importanța, până de curând discretă, aproape inaparentă a acestui nou operator,dobândește instantaneu accentele evanescenteale inefabilului. În siajul metafizicii heideggeriene,orizontul de așteptare devenise, instantaneu, cu totul altul, dat fiind c㠄...perspectiva care, de la începutul filozofiei occidentale, călăuzește deschiderea ființei /…/ se exprimă în faptul că timpul este conceput pornind de la acum, de la ceea ce este prezent în cutare moment și în chip unic.” (Heidegger, 1999: 268-269.) Dar sensul relației cu timpul întemeiată din acest acum, din ceea ce este prezent și în chip unicîn datele unui anume moment se profilează ca o apăsătoare încărcătură de istorie! Acesta explică și cauza în virtutea căreia discursul literar al celor aruncați într-o nesfârșită bejenie va pleda mereuîmpotriva timpului într-o vizibilă și declarată tentativă de abolirea dimensiunilor sale malefice. Dintr-o asemenea perspectivă, înțelegem de ce scrierile lor (așa cum încerca să ne încredințeze Vintilă Horia) au fost „...concepute și realizate în afara timpului, ca prieteni ai oamenilor, aliați nu ai utopiei prezentului, ci ai realității viitorului./.../ Și era just (insistă el)să mă întreb dacă timpul există într-adevăr ...” (Horia, 1997/ 1998:212-213.) De unde vom fi mai în măsură să înțelegem tranșanta lui decizie atunci când spune: „Sunt un distrugător al timpului istoric. /.../această voință anarhică definește personalitatea și cronologia poporului meu care a boicotat întotdeauna istoria...” (Ibid: 211)
Ieșirea din Timp(înțeles ca istorie) posedă și o conotație amintind de o anumeaură mistică,prezențămereu subtilă a unei discrete experiențe a sacrului care – indiferent de genul abordat – i-a însoțit în mod constant toate scrierile. După cum nuva fi de mirarecă și în existența literară a lui Horia Stamatu vom regăsi ca atare amintita aură.Vom descoperi că aceasta iradiazăatât asupra indescriptibilei esențetragicea poemelor cât și asupra eseisticii sale, unde relația cu Timpulpune o amprentă indelebilă. Pe aceasta din urmă o regăsmși în confruntarea dramatic-personală cuînsăși faptul de a scrie,deosebit de vizibilă în corespondențele sale cu L.M.Arcade și nu numai. În același sens (al deosebit de straniei și complicatei relații) devine evident că nu vom putea să trecem cu ușurință peste haloul și reverberațiile lui Kairos care nu este doar titlul unui volum ci – mai degrab㠖 pare să se insinueze ca o dimensiune destinală. El este (cum ar spune autorul lui Sein und Zeit) o ascundere, pentru c㠄învăluie”, dar totdeodată și o „deschidere luminatoare” a unei Poietici ce concluzionează că, în esența ei„…literatura este propriul ei timp, /…/ timp de sine stătător și aflat în deplină libertate față de conținutul celorlalte timpuri” (Stamatu, 1977: 14) Evident că într-o asemenea accepție experiența Poeticului devine inefabilă pentru că numai prin ea se păstrează taina și misterul momentului auroral prin care umanitatea își deschisese cândva orizonturile în fața unui fenomen inegalabil în curgerea tuturor timpurilor: sincretismul antic. Din acel unic izvorpoezia, religia și filozofia intraseră în lume purtând, fiecare,semnul sublim al îngemănării matriciale cu toate celelalte. Problema care îl va preocupa și pe Stamatu, ca și pe ceilalți, va fi aceea a conținutului pentru că, mai spune el: „ca și un spațiu fără obiecte, un timp (deci timpul auroral) fără un conținut în succesiune sau simultaneitate nu poate fi gândit. Și tocmai un conținut sau altul ne fac să vorbim despre timp. /…/ fatalismul numit azi istorie este o gravă retrogradare a conștiinței în folosul unei tiranii sau a alteia care fac ce vor cu existența oamenilor./…/Prin abuzul unei puteri sau a alteia de această falsă fatalitate, numită ipocrit istorie, se impune timpului literarun conținut care îl anulează, scoțându-l din specificitatea lui. Singura fatalitate din timpul literar este limba, fără de care nu ar exista nicio literatură. Dar nu este vorba de o fatalitate în sensul neprevăzutului sau inevitabilului, ci de însăși existența materialiter a literaturii, a cărei componentă expresivă este limba./…/Limba este aceea ce dă împletirea cea mai intimă între timp și literatură, așa fel încât datorită ei ajungem prin literatură la un timp care nu mai este nici istoric, nici biologic, nici în desfășurare naturală, ci timp interior, aparte de realitățile numite obiective, cum ar fi desfășurarea istoriei, a vieții ca atare sau dezvoltarea sentimentelor. Acest timp interior extrem/…/este un timp intensiv, este timpul creat prin artă./…/Prin timpul intensiv suntem prezenți într-o realitate transcendentă a timpurilor amintite și această realitate este limba însăși.” (Stamatu, 1977: 14.)
„Cine are și ce are de răzbunat împotriva tuturor urmelor istorice, spirituale și culturale? – se întreba Horia Stamatu, într-un articol despre Desființarea istoriei, publicat în Cuvântul românesc (an V, nr. 52, august 1980), după ce, mai întâi, subliniase faptul că istoria unui popor reprezintă credința lui, cultura credinței lui ce se păstrează vie prin tradiție. Tradiția fiind transmiterea culturii care exprimă permanenta ei actualizare, care dă coerența morală și spirituală a unui popor. Și, mai departe, sublinia faptul c㠄distrugerile culturale din România sunt istoria prezentă care pregătește istoria viitoare, în primul rînd prin uitarea sau deformarea istoriei trecute și observa totodată că prin presiune spirituală, morală, psihică și materială, se urmărește dislocarea interioară a poporului român, transformarea lui în ceva fundamental contrariu firii pe care și-a format-o în cursul unei vieți milenare.”






Dan Anghelescu    6/19/2021


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian