Cirprian Foias - sau cum se scrie legenda modestiei
Matematician. Profesor universitar. A predat la Universitatea din București, acolo unde a studiat matematica, la Paris Sud (Orsay) din Franța, Indiana University din Bloomington, SUA și la Texas S&M University din College Station, statul Texas din SUA. Membru de onoare al Academiei Române și al Academiei de Știință din Ungaria, precum și membru al Asociației Americane pentru Progresul Științei. Laureat al Premiului Norbert Weiner pentru matematici aplicate, acordat de Societatea Americană de Matematică și Societatea pentru Matematici Aplicate și Industriale. Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara și al Universității Vrije din Amsterdam.
În SUA i-a fost acordat „Premiul Rethrock” pentru excelență în predare și a fost nominalizat „Conferențiar național Phi Beta Kappa”. Tot în semn de recunoaștere și prețuire au fost instituite „Conferințele Foiaș”, de către doi profesori emeriți, și s-a instituit „Premiul Ciprian Foiaș”.
În România este considerat „cel mai mare creator de școală în domeniul matematicii, depășindu-l pe Traian Lalescu”(Academician Solomon Marcus). Este „Cetățean de onoare” al Reșiței, municipiu în care s-a născut, și al județului Caraș-Severin.
***
O legendă urbană circula liber, ca o mândrie sfidătoare, prin Reșița. Era imediat după decembrie 1989 când totul avea aură. Iar legenda spunea că nu se face nimic la NASA fără ca românul Ciprian Foiaș, reșițeanul Ciprian Foiaș, să nu fie consultat. Se compensau astfel anii în care n-am mai auzit nimic despre el, despre performanțele sale în lumea matematicii, despre „cel mai tânăr profesor universitar din România”, „cel mai tânăr doctor docent”, cel mai … cu acest adevărat breacking news.
Atunci, prea preocupată de cotidian, n-am înțeles ceea ce înțeleg astăzi: și orașul are nevoie de legende. Numai că legendele se înghit unele pe altele. Flacăra focului continuu de la acel început de deceniu pâlpâia tot mai mică și legenda „cetății de foc”, orgolioasa legendă a „cetății de foc”, era ușor-ușor înghițită de altele. Memoria focului va deveni memoria bătrânilor pentru ca apoi să treacă în istorie. Ceea ce am înțeles atunci, ceea ce înțeleg și acum, e că legenda cu NASA și reșițeanul Ciprian Foiaș a pornit – cu siguranță! – de la un sâmbure de adevăr. Oricât de mic ar fi el. Acolo se află declicul. Însă matematicianul american de origine română, cum apărea – și mai apare – în dicționarele lumii, refuza orice discuție pe această temă. Deconstruia totul. Minuțios. Matematic. Cum altfel?
***
Întâlnirea mea cu briliantul matematician (22 august 1999) – prima și unica -, de aici a pornit. De la recunoașterea geniului său de matematician. Și de la renumele care circula chiar în lumea matematicii, nu doar pe străzile Reșiței. Ciprian Foiaș era demult plasat în elita matematicii mondiale, considerat „unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii”. Atunci, profesor de matematică la Universitatea Indiana, din Bloomington, SUA, după ce a predat la București și Universitatea Paris-Sud (1979-1983). Doctor Docent al Universității din București (1968). Membru de Onoare al Academiei Române (1994) și al Academiei Ungare de Știință (1993). Laureat al Premiului Norbert Wiener pentru Matematici Aplicate. Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara (10 august 1999), festivitate pentru care venise în România și, evident, pentru a-și revedea mama. Cred că a fost ultima lor îmbrățișare.
Cu o seară înaintea întâlnirii, sub acoperirea telefonului fix (androidul de azi mi-ar fi dezvăluit amăgirea de pe chip), mi-am forțat norocul invocând legenda. Atât. Altceva n-am izbândit. A doua zi, când îl așteptam în redacția ziarului „Timpul”, cam emoționată – au și ziariștii emoții – și cam jenată pentru o tentativă ziaristică nereușită, făceam tot felul de scenarii și mă întrebam cum să atenuezi lucrurile. Lumea științei, mă certam eu, nu e lumea miturilor și a legendelor. Matematica e rigoare. Ce ți-ai imaginat? Întâlnirea însă a debutat în cea mai naturală notă. Și nu a fost meritul meu. Sunt interlocutori care, din start, te copleșesc cu CV-ul lor. Insistă până ai uitat și prima întrebare. CV-ul matematicianului Ciprian Foiaș într-adevăr copleșea, dar el, omul, era plin de farmecul modestiei. I-am prezentat câteva cărți apărute la Editura Timpul (azi TIM). Pe una din ele, „Sub povara vorbelor”, scrisesem următoarele rânduri: „Să fii contemporan cu Ciprian Foiaș, unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii, este un privilegiu. Să fii român precum Ciprian Foiaș, reșițean precum Ciprian Foiaș este o mare onoare. O mare mândrie”.
– Doamnă, eu mă simt foarte confuz, ca să încep cu chestiunea aceasta. Zău, nu știu cum s-a născut mitul (Îmi arată ceea ce scrisesem: „unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii”; pur și simplu îi era jenă să rostească aceste cuvinte). Familia mea nu-i fericită când spun acest lucru, dar e adevărat. Eu sunt un matematician cunoscut și foarte bun, dar nu sunt unul din marii matematicieni. Conceptul acesta de mare e mult mai complicat. Mie nu mi-e rușine să spun, diferența e ca la saltul în înălțime. Unul sare 2,20 și când sare 2,20 e campion mondial. Alții sar 2,10. Sunt mari campioni, nu neapărat campioni mondiali. În cazul meu, eu cred că am sărit de foarte multe ori, să zicem peste 1,90. Nu știu dacă am sărit peste 2,00. Sigur nu am sărit peste 2,10. (Zâmbește și zâmbetul îi sporește blândețea.) Asta-i situația. Cred că analogia e apropiată. Ce se întâmplă? În decurs de 40 de ani, reușind o performanță decentă, longevitatea adună renumele, să zicem așa, sau mitologia și, atunci, oamenii confundă această longevitate științifică și diversitate cu…, cu ce înseamnă mare.(Na!, că a zis-o. Greu, dar a zis-o.)
– Domnule Foiaș, de aseară, de când ne-am auzit la telefon, mă gândesc la aceeași înțelepciune românească. Trebuie să fii destul de mare ca să-ți permiți să fii și modest. Modul în care ați reacționat și acum îmi confirmă…
– Nu, doamnă, trebuie să fii realist. Asta-i tot.
– Oricât ați încerca dumneavoastră să protestați, astăzi, în România așa se spune: unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii este românul Ciprian Foiaș.
– Să vă spun sincer, românii au motive să se mândrească, mult mai mult decât își dau seama, cu matematica lor. Cred că unul dintre cei mai mari matematicieni, nu în viață, dar va fi recunoscut ca matematician și peste 200 de ani, e profesor la Berth, Dan Voiculescu.
– Nu a fost studentul dumneavoastră?
– El a fost studentul meu, dar și-a luat zborul și a făcut într-adevăr o descoperire epocală. A făcut-o încă în România, spre sfârșitul șederii sale în România, și e ceva extraordinar. A mai făcut multe altele. Tot ce a atins el în matematică e giuvaer. La început, am avut lucrări comune și contribuția sa a fost esențială, dar descoperirea epocală a făcut-o la începutul anilor 1980.
– În ce constă această descoperire?
– E prima teorie probabilistică fără echivalent în teoria probabilităților. E analoagă, dar nu există în teoria probabilităților, așa cum s-a dezvoltat de la Pascal și Vermah încoace. Teoria lui e complectamente nouă și extrem de puternică. E probabil începutul unei teorii a probabilităților care e naturală pentru infinitul mic. E tipică. Și ca el sunt mulți. El e profesor la Universitatea California, în Berth. Sorin Popa e profesor la Universitatea California în Los Angeles. Ocneanu e profesor la Universitatea Pensilvanya. Petre Constantin e profesor la Universitatea din Chicago, la cea mai mare. Claiderman Sergiu a fost student, a terminat universitatea, e profesor la Universitatea Prinsthon. Mihai Kinstner, fiul unui profesor universitar de la Politehnica din București, e profesor la Universitatea Philadelphia. Apostul, care a avut o dezvoltare extraordinară în SUA, a fost profesor la universitatea de stat din Arizona. Un alt student de-al meu, el însă și-a luat doctoratul în SUA, Hary Bercovici, e profesor tot la Universitatea Indiana, unde sunt eu. Corduneanu e retras, acum e pensionat, dar e „Profesor Emeritus” al Universității din Arinton, Texas. Dinculeanu, Nicolae Dinculeanu, e profesor la Universitatea Florida. Sunt mulți tineri. O generație încă mai tânără. Constantinescu e profesor la Dallas. Cea mai bună studentă pe care a avut-o Stanford-ul, acum câțiva ani, e româncă. Ei au un concurs național pentru studenți și pentru prima dată în istorie acest concurs a fost câștigat de o fată. O româncă.
– Tot ce spuneți dumneavoastră mă determină să cred că școala de matematică americană mizează mult pe inteligențe românești.
– Nu numai românești. Să știți că la ora aceasta, printre studenții cei mai buni, sunt studenții chinezi. Deja de câțiva ani. Așa se întâmplă într-o țară de emigrație, iar America e încă o țară de emigrație în care oamenii se duc să-și „exploateze” talentele.
– Și nu li se găsește câte un colț?… Se pot realiza? Se pot pune în valoare?
– Trebuie muncit foarte serios. Odată ce muncești foarte serios, America e țara în care orice faptă bună se răsplătește curând.
– Probabil că în aceasta constă și performanța americană.
– În mare măsură. Și mai e ceva, în America nu există invidie.
– Poate exista o țară, o societate fără invidie?
– O fi existând invidie, dar e foarte mică, comparat cu orice altă parte a lumii. Și acesta e, într-adevăr, lucru care mi-a plăcut. E o caracteristică a culturii.
– Da, poate fi un climat stimulativ. Faptul că te realizezi fără piedici și că-ți folosești energia într-un alt act de creație, nu în eliminarea piedicilor, înseamnă mult.
– Și mai e ceva care a condus la succesul american, ceva ce în alte părți nu e apreciat.
– Adică.
– Faptul că, în SUA, de prestigiu mare se bucură cei care creează job-uri.
– Locuri de muncă.
– În special micul antreprenor. Inovația, în America, tot timpul a fost făcută de întreprinderi care nu au mai mult de cinci ani. Toți încearcă. Numai zece la sută din întreprinderile care încep într-un an reușesc. Competiția e mare, dar nu dezarmează, încearcă din nou. Cum spuneam, pentru un american e o mare onoare să creeze poziții de lucru. Și prestigiul său crește.
– Domnule Foiaș, americanii v-au răsplătit contribuția adusă în domeniul matematicii. Sunteți „Profesor Universitar cu Distincție” al Universității Indiana din Bloomington, „Distinguished Professor” cum spun ei, și „Laureat al Premiului Norbert Wiener pentru Matematici Aplicate”. Din câte am înțeles eu, acest premiu e un Nobel al americanilor pentru matematică.
– Eu nu știu. E un premiu dat de Societatea Americană de Matematică și de Societatea de Matematici Aplicate. Se dă din cinci în cinci ani…
– Și dumneavoastră când l-ați luat?
– În 1995. Ce se întâmplă? V-am mai spus, am avut o activitate foarte susținută, pe foarte multă durată și s-a întâmplat că unele lucruri la care am lucrat ca matematician au devenit utile, au fost apreciate de unii colegi și atunci ei au pledat pentru premiu.
– Care sunt domeniile pentru care ați primit premiul? Ce sferă a cercetărilor ați abordat?
– Au fost invocate mai multe. Dar am lucrat foarte mult în teoria operatorilor cu unul din matematicienii de vază maghiari, Bela Szkefalvi-Nagy, care mi-a servit mult timp și ca maestru, ca un model.
– Pe vremea când erați în țară?
– Da eram în România. Începând cu 1950, la sfârșitul anilor ’50 și în anii ’60. Bela Szkefalvi-Nagy avea un simț al eleganței matematice deosebit de dezvoltat și motivațiile noastre au fost pur matematice, în sensul că am încercat să lămurim o serie de obiecte pur matematice. Primul obiect, de fapt el l-a introdus prin anii ’50, mai exact în 1954, s-a dovedit că era mult mai profund decât se credea inițial și noi am început să lucrăm, să-l înțelegem pe cât ne lăsau puterile. După aceea s-au raliat și alții. Asta a fost una. A doua a fost că, datorită influenței pe care a avut-o asupra mea un matematician francez, Lions, și un matematician italian, Prodi, eu am devenit interesat în probleme foarte teoretice, de dinamica fluidelor, iar acest domeniu a crescut pentru că am mai adus o contribuție. S-au mai întâmplat și alte două lucruri. O parte din ce-am lucrat un an, a fost un punct de inspirație în rezolvarea unor probleme de control robust pentru sisteme liniare. Iar cealaltă, în mecanica fluidelor, eventual, într-o măsură destul de specială, a contribuit totuși la stabilirea primei legături matematice riguroase dintre teoria matematică a ecuațiilor în aviz-stop și teoria empirică a turbulenței. Sentimentul pe care l-am avut este că premiul acela a fost o reflecție a acestor două direcții de cercetare, care au jucat un rol important, și a faptului că am continuat. Tot la câțiva ani am avut o contribuție serioasă, ponderea puțin mai mare dobândind-o legătura care s-a stabilit între teoria operatorilor de tipul celor în care lucrasem cu Nagy și ingineria teoretică.
– Colaborarea cu matematicianul maghiar Bela Szkefalvi-Nagy, contribuțiile comune sunt și motivul pentru care vi s-a conferit titlul de membru de onoare al Academiei Maghiare de Știință, cea mai înaltă instituție de știință din Ungaria, înainte ca Academia Română să facă același gest?
– Nagy a jucat un rol esențial. El m-a propus și a susținut nominalizarea mea. După aceea, la un an, un an și jumătate, am primit aceeași onoare de la București, de la Academia Română.
– Domnule Foiaș, am aici un citat din „Istoria matematicilor aplicate clasice din România (Mecanică și Astronomie)”, apărută la Editura Academiei, în 1971, considerată prima lucrare românească de sinteză în acest domeniu, în care se spune despre dumneavoastră, citez: „Izvor de apă vie înseamnă Ciprian Foiaș în matematicile pure”…
– Metaforă românească.
– În traducerea mea înseamnă suflu nou. Mai mult decât atât, înseamnă…
– Nu! Eu am lucrat, am avut și noroc…
Mai poți spune ceva? Scurt. Tranșant. E drept blând și totuși fără loc de replică. Pentru Ciprian Foiaș, toți erau mai buni decât el. Colegii din țară. Matematicienii români răspândiți în lume. Studenții pe care i-a format. Profesorii săi, nici nu mai vorbesc. Toți. Iar el… El nu avea decât 40 de ani de „performanță decentă”, în care „longevitatea adună renumele”, „sau mitologia” și, atunci, „oamenii confundă această longevitate științifică și diversitate cu … ceea ce însemnă mare”. Pentru el totul era simplu și redus de modestie. Or, el a avut o viață profesională briliantă. Dar spre uimirea mea insista, deconstruia și deconstruia la imaginea sa, anulând documentarea mea. Deconstrucția aceasta însă a devenit constructul unei modestii veritabile. Naturale. Fără nici o notă falsă sau prefăcătorie. Chiar pudică. Da, pudică. Nu știu dacă ați sesizat, dar nici nu putea să rostească: „unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii”, citându-i pe alții. Arăta cu degetul.
***
În anul 1933, când s-a născut celebrul matematician, tatăl său, doctorul Foiaș tocmai a fost ales primarul Reșiței. Era liberal, din gruparea lui Tătărescu. Încă mai există reșițeni – medici, farmaciști, angajați ai uzinelor -, care își amintesc de doctorul Foiaș. A fost medicul Uzinelor și Domeniilor Reșița. „Scria rețete în limba latină. O practică inedită pentru Reșița anilor 60-70. Unele preparate pe care le prescria păreau rod al cercetărilor personale. Contraziceau teoriile și practica farmaceutică. În realitate erau soluții simple prin care răzbăteau – și prin acestea răzbeau! – ani greii ai deportării la Canal”. Așa a rămas în amintirile farmacistei Lidia Izvernariu. Pentru cei mai mulți reșițeni care l-au cunoscut a fost primarul liberal al Reșiței, condamnat politic, care a făcut Canalul. Medicul uderiștilor, dar și al carașovenilor. Există chiar o hotărâre prin care unul din Spitalele Reșiței îi poartă numele, din păcate nepusă în practică. Pentru alții însă a rămas în amintire drept un personaj exotic, cu o mare pasiune pentru cai și călărie. Aproape un personaj de fapt divers. Pentru mine, deși nu l-am întâlnit niciodată, pasiunea sa pentru cai și călărie are semnificația obârșiei. Familia doctorului Foiaș provenea din Granița Banatului. Tatăl său, preot la Soceni, venea din Vârciorova. El, doctorul Foiaș era prieten cu unchiul nostru Nicolae Sgaverdea, înalt funcționar la UDR, și el din Vârciorova. Am în arhiva personală telegrama pe care uica Nicolae a trimis-o, din Cluj, doctorului Foiaș la căsătoria cu frumoasa Melania.
Despre mama lui Ciprian Foiaș matematicianul, Melania Amalia, născută Zipfl, se spune că era cea mai frumoasă femeie din Reșița acelor vremuri. Se vede din fotografiile rămase. Șatenă, cu un ten de marmură. Era încă frumoasă și în 1999, când am cunoscut-o. Distinsă. Elegantă. Una din acele doamne care nu ies nici până în colțul străzii să cumpere o pâine fără să fie coafate, rujate, aranjate.
Copilul Ciprian Foiaș a crescut în Cartierul Muncitoresc. Până la extinderea Combinatului Siderurgic, zona centrală a Reșiței. Cu corso, poliție, nu departe Cinematograful Muncitoresc – o emblemă a Reșiței Române. Astăzi o periferie. Uitată, cu emblemele ei cu tot. Acolo a bătut mingea. De acolo se ducea la școala primară, apoi la liceu. Pleca în drumeții, împreună cu otata, bunicul dinspre mamă, Johann Zipfl, notarul Primăriei Reșița. Era elev în clasa a VI-a când la liceul din Reșița, „Bastilia” de astăzi, a venit să predea matematica fostul asistent al profesorului Theodor Angheluță de la Cluj. Theodor Angheluță a fost matematician cunoscut, membru de onoare al Academiei Române încă din 1948. Asistentul său, Victor Herman, a ajuns, nu se știe cum, probabil din motive politice, profesor la Reșița și a reușit să-i stârnească elevului Ciprian Foiaș interesul pentru matematici. A făcut ceea ce face un dascăl cu vocație și har. Poate că a devenit primul model al celui care este considerat astăzi: „cel mai mare creator de școală în domeniul matematicilor românești”. Poate. Cert rămâne însă faptul că profesorul Herman l-a ajutat să se descopere și să aleagă matematica.
– Cum ați ajuns să faceți matematică? Din câte am auzit nu a fost chiar prima dragoste.
– M-am gândit la multe, cum e la o anumită vârstă, dar eram elev în clasa a VI-a și a venit la liceul din Reșița un profesor care fusese asistentul lui Angheluță la Cluj. Numele lui era Victor Herman. Era fiu de popă, român-ortodox, un om de mare caracter. L-au dat afară și-și găsise aici un post. Nu știu cum a reușit, era un profesor foarte bun, dar a reușit…
– Să vă stârnească?
– Da. Și după aceea a făcut mai mult. De pildă, când s-au făcut modificările în programa analitică, elementele de calcul diferențial și integral au fost scoase și eu aș fi vrut foarte mult să le învăț. Nu le înțelegeam bine din cărți și atunci el pierdea timpul cu mine ca să mi le explice. Asta mi-a dat un mare avantaj. De fapt, acest timp suplimentar pe care profesorul Herman l-a pierdut cu mine…
– L-a câștigat matematica.
– Mă rog, eu am fost singurul care am vrut, dacă erau mai mulți, el făcea și pentru alții, dar mie mi-a dat acel mic avantaj și în felul acesta, mai târziu, la facultate, m-a remarcat profesorul Miron Nicolescu. Nu m-a remarcat pentru că eram mai talentat decât colegii mei, ci pentru că eram în stare să fac calcule cu mult mai rapid. Aveam acest avans.
– Deschiderea, preparativele profesorului Herman, au fost singurul motiv pentru care ați optat în favoarea matematicii?
– Când am terminat liceul încă mai cochetam cu Politehnica din Timișoara, dar a fost prima olimpiadă națională de matematică și eu am fost printre cei premiați. Toți premianții au primit dreptul să se înscrie, fără examen, la facultățile de matematică și fizică, cum era atunci. Eu știam că o să am dosar prost, așa că am continuat să spun că mă duc la Timișoara și într-o noapte am luat trenul, m-am dus la București, m-am înscris la universitate. Asta a fost tot.
Era în 1951. Ani politici tulburi. Din momentul înscrierii la Facultatea de Matematică a Universității din București și până la absolvire, Ciprian Foiaș începe o aventură existențială în competiție cu politicul. În România, mai târziu „afară” – într-o expresie consacrată – Ciprian Foiaș încearcă să fugă de istorie. Cel care i-a influențat devenirea întru matematici, atunci și mai târziu, a fost Miron Nicolescu, președintele Academiei Române.
– Deci, am intrat la matematică și, după aceea, voiam să fac fizică. În primul semestru era un curs de analiză matematică, făcut la un nivel elementar, însă rapid. La una din secții era profesorul Mioc, la cealaltă profesorul Nicolescu. Și acum să vă demonstrez cine era profesorul meu. Înscrierea mea pentru secție s-a pierdut. M-am dus și i-am spus ce s-a întâmplat. Poți să alegi cu cine vrei să faci cursul principal, a zis profesorul Mioc. Nu vă supărați, eu nu vă cunosc pe niciunul, dați-mi voie să mă gândesc. Ies pe coridor, acolo o femeie mare – s-a dovedit a fi colega noastră pentru un timp – vorbea cu autoritate despre Miron, iar ceilalți încuviințau. Atunci, m-am dus și i-am spus profesorului Mioc: Nu vă supărați, vreau să mă duc la cursul lui Miron Nicolescu. Mioc a râs și m-a repartizat la Nicolescu. Am fost așa de impresionat de cursul acela – deși Herman se preocupase de mine, aveam însă tot felul de nelămuriri, dar la cursul lui Nicolescu am început să învăț cum să lucrez, să fac matematică – încât m-am hotărât că voi lua toate cursurile profesorului.
– A știut să vă cultive ce aveați, un apetit aparte pentru matematică.
– Poate. Și s-a dovedit că am făcut bine, pentru că eu n-aș fi putut să fiu un fizician, un teoretician.
– Nu se știe.
– Să vă spun un fapt. Probabil nu știți, când am terminat facultatea, decan era profesorul Mioc. Eram o secție foarte mică, după aceea imediat s-a desființat, la un an sau doi, s-a hotărât că este elitistă și-au desființat-o. Era o secție de matematică foarte mică, în care aveai profesorii cei mai buni, vă spun, profesori de mare clasă. Îi aveai pe ei, ei ajungeau să te cunoască, pe fiecare personal, și programul era foarte dur. Făceai în trei ani ce se făcea în multe facultăți în șase ani. Cine nu putea se ducea la altă secție, nu era o problemă. Când am terminat universitatea, profesorul a decis să dea un banchet de onoare, nu eram mulți, 19. În timpul banchetului, domnul Mioc, m-a luat de-o parte și m-a întrebat: știi de ce ai terminat facultatea? Domnule decan, domnule profesor, pentru că am fost student foarte bun, i-am răspuns. Puteai dumneata să fi un student de zece ori mai bun, nu conta. De ce atunci? Uite, după primul an, dosarul ți-a ajuns la facultate și organizația de partid a cerut exmatricularea.
– Pentru tatăl dumneavoastră?
– Probabil, nu mi-a spus de ce. Poate și pentru mine, deși eu nu am fluierat în biserică.
– Din câte știu, tatăl dumneavoastră a făcut „canalul”, a fost condamnat politic, a avut mult de suferit, cu toate că a fost primarul Reșiței, sau poate tocmai pentru că a fost. A rămas în amintirea reșițenilor ca primar, ca medic, a lucrat și la UDR…
– Vă spun ce-mi amintesc. UDR a avut un sistem de asigurare pentru salariați ca și statul și eu cred că a lucrat pentru ambele. Începând din anii ’30, tata a devenit antifascist, liberal, era tătărescian, din gruparea lui Tătărescu și fusese ales în ’33 primar al orașului. UDR nu plătise pentru nu știu câți ani impozitele datorate orașului. Tata – tata! -, primăria a dat UDR în judecată și cred că UDR a pierdut. De atunci au avut o oarecare animozitate față de tata. Când a început războiul, doctorii care lucrau pentru UDR, toți, au fost scutiți de război – UDR era uzină strategică -, în afară de tata. Așa că a fost medicul unei divizii de vânători de munte din Brașov. Pasiunea lui era călăria. Îi plăcea, când avea timp, să meargă în Lunca Câlnicului, unde-i acum Govândariul (un cartier de blocuri – n.a.), sărea peste șanțuri și peste garduri, era așa un fel de cros. Dar a avut, cum să spun…
– O viață complicată. Grea.
– Legionarii au percheziționat casa când au fost la guvern. Au venit după-masa și au plecat la patru dimineața. După aceea, prin 1948, au făcut comuniștii același lucru și tata a fost atuncea foarte optimist. Le-a spus: știți și legionarii au făcut la fel, dar au căzut de la putere într-un an, în mai puțin de un an. Istoria a fost diferită în cazul acesta, al doilea.
– Tatăl dumneavoastră, familia Foiaș – o rudă apropiată mi-a atras atenția cum trebuie să pronunț numele Foiaș, cu accent pe cea de-a doua silabă, nu pe prima, pentru că e nume românesc, nu maghiar, – se trage din Vârciorova?
– Taica-moșu a fost din Vârciorova, dintr-o familie înstărită, cu 14 copii. Taica-moșu a fost singurul copil care a plecat din Vârciorova.
***
– V-am obligat la o paranteză cam lungă, dar merita. Să revenim, deci…
– Cererea de exmatriculare s-a discutat în consiliu, iar Miron Nicolescu și-a oferit demisia. Și atunci, mai mulți profesori care știau situația – Miron aștepta să fie arestat, avea o bocceluță sub pat; în fiecare noapte trăia coșmarul ridicării – s-au raliat și „reprezentanții” au dat înapoi. Nu au vrut să facă vâlvă.
– Deci, academicianul Miron Nicolescu, și-a oferit demisia pentru dumneavoastră…
– Demisia în cazul în care eu sunt exmatriculat. În 1973, i-am mărturisit profesorului, lui Miron Nicolescu, că știu și el mi-a spus: eu nu-mi amintesc.
– Ce înseamnă să fii mare!
– Da…
Un da parcă înecat în lacrimi sau e numai imaginația mea. Dar imaginația mea, oricât de imaginație, n-ar fi putut să mă ducă până acolo încât președintele Academiei Române – nu orice academician, președintele Academiei Române! – să-și ofere demisia pentru un student care urma să fie exmatriculat în anii tulburi ai deceniului cinci. E drept un student bun, dar care nu-și dovedise încă potențialul.
– În aceste condiții, cum ați rămas universitar?
Trebuie spus că în 1955 a devenit absolvent al Universității din București și a preluat funcția de șef de cabinet al profesorului Miron Nicolescu la Catedra de Calcul Diferențial și Integral. Anul 1958 îl găsește cercetător la Institutul de Matematică al Academiei. După pretexte și amânări, în 1961 obține doctoratul în matematică, iar un an mai târziu, în 1962, este numit lector. Urmează poziția de conferențiar la Institutul Pedagogic de Trei Ani (1963) și cea de șef de sector la Institutul de Matematică al Academiei. A fost profesor la Catedra de Analiză Matematică a Universității din București între 1966 și 1979.
– Miron Nicolescu a fost președintele comisiei la examenul de stat. M-au ajutat și alți profesori.
– V-au ajutat pentru că au văzut în dumneavoastră matematicianul briliant.
– Nu știu. M-au ajutat toți, dar… Profesoara de marxism n-a vrut să-mi dea notă maximă la examenul de marxism, ce se dădea la „stat”. Cred că era vremea aceea… Nu mai țin minte. Miron Nicolescu a ținut-o până la 12 noaptea, până când profesoara de oboseală a acceptat și mi-a dat un A. Cu A-ul acela am avut diplomă de merit. Era și anul 1955, când lucrurile s-au mai relaxat. În felul acesta Miron m-a reținut ca preparator la catedra sa.
– Și cu doctoratul cum s-a întâmplat? Parcă v-a fost refuzat ani în șir din același motiv – dosarul.
– Eu îmi terminasem teza în 1957, dar nu m-au lăsat să o prezint. În 1958 a apărut o epurare la facultate și unii din colegii mei, care au făcut carieră mare în Occident, am uitat să-i menționez, Poienaru, Deleanu, în primul moment au rămas pe drumuri. Poienaru a fost apoi, după ce a părăsit țara, profesor la Sorbona. A ieșit la pensie. Deleanu a fost profesor la Quint University. A ieșit și el la pensie. Directorul Institutului de Matematică era profesorul Stoilov…
– Dacă mă gândesc la rezonanța numelui și la vremuri român pur…
– Chiar român!
– Și eu care am crezut că fac o glumă.
– Român. Tatăl lui era craiovean. Boier. Român din Banatul sârbesc, ofițer, a venit și s-a stabilit la Craiova. Stoilov era dintre profesorii foarte mari și foarte mare matematician. El m-a luat atunci la institut, un fel de subsecretar de stat, dar am avut din ce să trăiesc.
– Era Institutul…
– De Cercetări Matematice al Academiei Române. Un institut mic. În anul 1960, poate chiar 1959, a fost din nou o verificare și doi dintre noi n-am fost confirmați. Stoilov a intervenit personal pentru noi. Pentru mine n-a fost nevoie să intervină dincolo de limitele Academiei, pentru celălalt, Cornel Constantinescu, care este acum pensionar al universității aceleia celebre, unde a fost și Einstein, Universitatea Tehnică din Zurich…
– Atunci a plecat din România?
– Nu a plecat în 1972. Pentru el, deci, a trebuit să meargă mult mai sus. Stoilov a murit în audiență. De inimă, în audiență.
– În acest context?
– Tot privind institutul.
– Și totuși, doctoratul cum l-ați luat?
– Mioc, profesorul Mioc, devenise rector. Într-o zi mi-a spus: Foiaș, aici n-o să vă lase să vă prezentați teza – eram mai mulți în această situație –, dar la academie probabil că n-o să fie atât de greu. Pot și ei să acorde doctoratul și dacă te hotărăști eu îți dau transferul. Așa s-a întâmplat, a aprobat transferul la Academie și mi-am prezentat teza în aceeași zi cu Poienaru. Teza lui a fost mult mai bună ca a mea, a devenit o lucrare celebră.
Nu mă pot abține, zâmbesc semnificativ.
– Scuzați-mă eu zâmbesc pentru că aveți tendința de a-i considera pe toți mai buni decât dumneavoastră.
– Nu, nu-nu-nu, vă spun adevărul. Și lucrarea mea a fost bună. Mi-au publicat teza în românește, nespunând că e teză, în 1958, în colecția de Matematici Române a Academiei.
– Pe ce temă a fost teza?
– Teoria operatorilor. Lucrarea a fost tradusă. Singura lucrare, în acea perioadă, pe care Societatea Americană de Matematică a tradus-o imediat în limba engleză. Lucrarea a fost foarte bună, Poienaru însă, cam prin 1961, a făcut o descoperire majoră în topografie. Și eu între timp, cu Nagy, adusesem o îmbunătățire substanțială lucrării mele și o înțelegere mai bună a teoriei, dar Poienaru a făcut o descoperire foarte mare în topografie care a surprins. Lumea nu credea, în vremea aceea, că o anumită pantologie poate să se întâmple în descrierea obiectelor pe care le puteți modifica fără să le rupeți. Cam după un an, deși ar fi trebuit în timp mult mai scurt, lui Poienaru i-au recunoscut teza, iar mie nu mi s-a recunoscut. Mâncam, în acea perioadă, la COȘ. Situația materială se îmbunătățise, mă făcuseră deja cercetător. Aveam dreptul să mănânc la COȘ. Știți cum era?
– Nu.
– Se subvenționa prețul produselor. Acolo cunoscusem un astronom, Dinculescu, sau cam așa ceva, unul dintre cei doi sau trei profesori universitari care fuseseră comuniști. Numărul comuniștilor din țara românească, înainte de război era în jur de o mie.
– Probabil de aici și gluma: puțini am fost, mulți am rămas!…
– Acest profesor era prieten foarte bun cu marele chirurg Bagdasar. Și Bagdasar fusese comunist. Fiica lui Bagdasar și a Floricăi Bagdasar, Ugo Bagdasar, a devenit una din matematicienele de vârf ale lumii. Ugo Bagdasar a plecat, în 1958, în SUA. A fost un timp soția lui Saul Bellow, scriitor care a luat un Premiu Nobel pentru literatură…
– Da, Saul Bellow a luat Premiul Nobel în 1976, cu un contracandidat puternic: Tennesse Williams.
– Acest astronom avea încă relații printre oamenii din minister. Eu aveam încredere în el, mi se părea un om onest și vorbeam cu el deschis. La un moment dat, s-a enervat și mi-a zis: nu înțeleg de ce ești așa amar. Sigur, a fost problema cu părinții tăi, dar acum lumea te lasă în pace. Nu mă lasă în pace, uite că nu mă lasă în pace. Și i-am povestit ce se întâmplă cu doctoratul. Să văd ce pot face, mi-a zis. S-a dus la minister. După un timp, a venit și mi-a povestit cum e cu dosarul meu. Când venea la rând, secretarul comisiei îl punea din nou jos.
– Bun băiat!
– Astronomul a aranjat ca unul dintre membrii comisiei să nu-l mai lase să procedeze astfel și, în felul acesta, am primit doctoratul începând cu decembrie, dar diploma a fost datată cu ianuarie.
– A anului…
– 1963.
– La 30 de ani erați doctor, la 33 de ani, vârstă biblică, profesor universitar, a urmat titlul de „Doctor Docent”. Cărui fapt se datorează recunoașterea dumnevoastră în câțiva ani consecutivi? Deschiderilor care au urmat după 1964? Întâmplării? Acelorași oameni care v-au susținut din prima clipă?
– În 1965, când a venit Ceaușescu la putere, Miron Nicolescu a fost numit președintele Academiei. Mă rog, a fost ales, dar e un fel de-a zice. În acea perioadă, Academia avea o putere foarte mare și poziția de președinte al Academiei Române era echivalentă cu cea de ministru. Poate chiar mai puternică. Miron Nicolescu l-a întâlnit pe ministrul educației, care era și el membru al Academiei, și l-a rugat să-i facă pe studenții lui, pe discipolii lui, profesori. Așa că, în 1966, am devenit profesor universitar, la 33 de ani, fără dosar, fără nimica.
– Erați cel mai tânăr profesor universitar din România.
– Da, asta așa a fost. Însă fără profesorul Miron Nicolescu, eu nu aveam carieră în România. Și fără suportul pe care l-au dat ceilalți profesori. Eu am fost un caz fericit, pentru că profesorul Nicolescu m-a susținut din primul an de facultate.
– Dar docența?
– A venit în 1968.
– O spuneți ca și când ar fi venit de la sine.
– În oarecare măsură, a venit de la sine.
– Nu cred.
-Credeți-mă, în oarecare măsură. După aceea s-a desființat titlul de doctor docent.
– De ce? Pentru că titlul acesta nu-l putea deține decât o singură persoană? (Aluzie la Elena Ceaușescu – n.a.).
– Bârfa – dar nu știu dacă e adevărat – era că desființarea titlului de doctor docent a fost legată de viitorul de succese academice al unei persoane.
***
– Domnule Foiaș, a fost o perioadă, la începutul deceniului șapte, până prin 1978, când, în România, despre dumneavoastră se vorbea la modul superlativ: „cel mai tânăr doctor în științe”, „cel mai tânăr profesor universitar”… V-am găsit în enciclopedii. Ultima consemnare a fost în 1978, după care s-a lăsat tăcerea.
– Eu am plecat în 1978.
– Cum s-a întâmplat? De ce-ați plecat? Cum de v-ați hotărât așa în plină recunoaștere?
– Mă hotărâsem în 1976. Eu am crezut că sistemele acestea nu se pot răsturna până nu se autodistrug.
– Ceea ce s-a și întâmplat.
– Da, dar am crezut că procesul va dura 100 de ani.
– Cum așa?
– Era numai un singur partid. Avea poliție secretă care deja înfiltrase complet aproape toate profesiunile. Consideram că puterea e un drog care e complet aditiv, în sensul că oamenii renunță la orice pentru a-și păstra puterea asupra altor oameni. Nu mi-am dat seama că mizeria economică îi va face să renunțe la puterea personală, ca să nu mai trăiască în mizerie. Pentru că de fapt asta-i ceea ce s-a întâmplat. O bună parte din cei care aveau puterea în România au început să trăiască mai prost decât orice om din Apus. Și s-au revoltat împotriva propriului sistem. Asta nu prevăzusem eu. Credeam că poporul român nu rezistă la 100 de ani de comunism, eram convins că iese din istorie. Eram destul de pesimist. Deși aveam o poziție permanentă la Paris….
– După ce-ați plecat din România?
– Da. După. Am preferat să merg în America, pentru că nu eram sigur că sistemul acesta nu se poate întinde peste toată Europa de Vest.
– Atât de etern, de atotcuprinzător vi se părea?
– Mi s-a părut, cum spuneam că mai rezistă încă 100 de ani. N-am prevăzut ce se va întâmpla. Eu credeam că restul populației va zice: destul! N-am anticipat că ei o să zică: destul!
– Rândul al doilea a zis: destul!
– Da, rândul al doilea. Acum de fapt sunt și din rândul trei. Dacă nu este și rândul patru, atunci lucrurile se vor îmbunătăți. Deja s-au îmbunătățit ceva-ceva. Am venit, în 1997, numai să-mi văd mama și-am plecat, dar am observat – nu în privința salariilor, pentru că îmi dau seama că la multe grupuri sociale în România problema venitului lunar e foarte acută – că oamenii învață să fie puțin antreprenori. Se vede că au mai multe mașini, încep să-și îngrijească apartamentul, casa, să aibă siguranța că-i a lor.
– Ce a însemnat etapa franceză pentru dumneavoastră?
– Tare mult. Ei m-au primit cu brațele deschise și m-au tratat foarte bine.
– Totuși, cum ați reușit să ieșiți din țară, din România acelor vremuri când și pentru pasărea cerului era greu?
– O, e o poveste lungă și-o să v-o spun altădată.
– Din câte am auzit, o sesiune de comunicări, la Helsinki în Finlanda, v-a oferit prilejul acesta.
– A fost exact ajutorul instantaneu.
– Întâmplarea?
– Dar întâmplarea că oamenii m-au ajutat. Au fost dispuși imediat să mă ajute. A fost o conferință la Helsinki, o conferință internațională, la care a participat o delegație românească și eu eram membru al acestei delegații. Inițial, se pare, n-au vrut să-mi dea pașaport, dar mi l-au dat totuși la intervenția unei colege. O colegă mai tânără despre care am amintiri bune.
– Nu vreți să-i spuneți numele?
– Cum să nu, Zoia Ceaușescu. La Helsinki, am vorbit cu câțiva colegi francezi, ei mi-au aranjat și-am luat un avion (rărește ritmul vorbirii, cade pe gânduri -n.a.) care m-a dus la Paris. Acolo m-a așteptat un matematician la aeroport. La „De Gaulle” sau nu mai știu, eram foarte…
– Stresat. Îmi dau seama. Riscul era extraordinar. Un eventual eșec ar fi fost cumplit.
– Evident. Am stat vreo zece ore până mi-au dat voie să intru. Întâi am avut o discuție – matematicianul era alături – cu oficialii de acolo, după care au verificat povestea și când, în fine, mi-au dat actul să intru pe teritoriul francez mi-au spus: n-am crezut niciodată că niște matematicieni pot să facă așa ceva și atât de bine. După aceea nu știam ce să fac. Am cerut statut de refugiat. L-am primit în vreo patru luni. Aveam o poziție de profesor vizitator, care a început în octombrie. În anul următor m-am titularizat.
Până la urmă, povestea evadării – cum se vede – nu a fost chiar altădată. Altădată, la plecarea marelui matematician din această lume, fiica sa Antonia își amintea acele vremuri. Avea povestea sa: „În 1978, aflat la o conferință în domeniul matematicii, la Helsinki, în Finlanda, tata a părăsit țara. Povestirile pe care părinții noștri ni le-au spus, legate de acest moment, sunt emoționante și, în același timp, cumplite. Ajutat de colegii săi din Franța, a părăsit camera de hotel dimineața și a schimbat câteva taxiuri astfel încât securitatea română să nu-l poată urmări. Apoi, colegii din Franța l-au urcat în avion, iar când a coborât în Franța a cerut azil politic. Anul următor, pe când era singur în Franța, iar noi eram în România, a fost unul îngrozitor, pentru că nu era deloc sigur că vom fi lăsate, de regimul comunist, să părăsim România și să ne reîntâlnim în străinătate. Dar multă lume ne-a ajutat, inclusiv guvernul francez, senatorii de Indiana, SUA, precum și fiica matematiciană a președintelui României, Nicolae Ceaușescu, care-i fusese tatei studentă”.
***
– Și totuși, deși ați fost bine primit în Franța, v-ați titularizat rapid, ați preferat SUA. Sau ați plecat tocmai pentru că ați cucerit-o prea repede? Vreau să întreb: aveați și un alt motiv decât cel invocat?
– Nu. V-am spus, colegii mei de acolo – unii! – erau siguri că sistemul sovietic nu se poate extinde în Franța. Alții, nu aveau siguranța aceasta. Și pentru că am primit câteva oferte bune în SUA, m-am dus acolo.
– De ce la Bloomington, Universitatea Indiana, și nu în altă parte dacă tot ați avut mai multe oferte?
– Cunoșteam locul, cunoșteam oamenii și mi-a plăcut cel mai mult. Îmi plăcea faptul că era un loc mai retras. În afară de toate acestea, mi s-a promis și efectiv am avut parte de ajutorul senatorilor din statul respectiv pentru a-mi obține familia.
– Din 1980 sunteți în SUA?
– Familia a fost lăsată să emigreze în Franța în 1979, în timp ce se discuta, în Senatul American, statutul națiunii celei mai favorizate pentru România. În ianuarie 1980 am mers în SUA. N-am emigrat, ne-am dus ca vizitatori și mai târziu am schimbat statutul.
– Deci în Franța nu ați mai predat din 1980?
– Am păstrat poziția în Franța încă trei ani, dar a fost mult prea greu. Ambele universități voiau să stau un an, nu un semestru. Deși ca român care consideră Franța a doua țară, am preferat să rămân în America și cred că am luat o decizie corectă. Pentru mine și pentru familia mea. Ulterior poate și pentru colegii mei.
– De ce vi se pare cea mai corectă decizie?
– America e o țară foarte generoasă. O țară în care întotdeauna există emigranți și eu sincer cred că viitorul lumii depinde de viitorul Americii. Dacă America reușește s-o facă bine și lumea, eventual, o face bine. Acum, e un fel de, dacă vreți, stație pilot a lumii.
La Indiana University din Bloomington, Ciprian Foiaș a predat ca profesor de matematică timp de 20 de ani. În anul 2000, la vârsta de 66 de ani, s-a pensionat de la prestigioasa instituție. Dar cum viața liniștită de pensionar nu i se potrivea, a acceptat un post de profesor la Texas S&M University din College Station, Texax, unde, în anul 2007, a devenit „Profesor Remarcat” și a funcționat astfel până la o nouă pensionare în 2016. „Profesor Remarcat” este un titlu universitar de prestigiu pe care l-a deținut și la Indiana University, încă din 1983.
***
Pentru activitatea sa de profesor universitar și cercetător, lui Ciprian Foiaș i s-au acordat numeroase distincții de merit și premii. Este membru de onoare al Academiei Române (1994), membru al Academiei de Științe din Ungaria (1993), precum și în Asociația Americană pentru Progresul Științei. În 1995 a primit prestigiosul „Premiu Norbert Weiner”, din partea Societății Americane de Matematică și a Societății pentru Matematici Aplicate și Industriale care încununează preocupările sale pentru domeniul matematicilor aplicate. Este „Doctor Honoris Causa” al Universității din Timișoara (1999) și al Universității Vrije, din Amsterdam. Tot în 1995 i-a fost conferit „Premiul Rothrock” pentru excelență în predare, la Indiana University. A fost nominalizat drept „Conferențiar Național Phi Beta Kappa” (1999) și a primit „Medalia Memorială Bela Szokefalv-Nagy -” (2000), din partea universității din Szeged, Ungaria, unde mentorul său, profesorul Bela Szokefalv-Nagy, a predat timp îndelungat.
„Dar nimic nu arată mai mult dragostea, respectul și stima de care s-a bucurat din partea colegilor – spune fiica sa, Antonia – decât instituirea „Conferințelor Foiaș” (2014), de către doi colegi, matematicieni. Profesorul emerit Carl M. Pearcy’55 și profesorul remarcat Ronald Duglas. Cei doi, împreună cu alți colegi și un donator anonim au creat un fond de 25.000 dolari, prin fundația Texas A&M, care se află la dispoziția „Conferințelor Foiaș”. În 2015, conferențiari în cadrul acestui program au fost: Dan Voiculescu, de la Universitatea California, matematicianul Berkeley și un student al său din România. Unul dintre mulții studenți cărora Ciprian Foiaș le-a fost mentor. Devotamentul față de profesiunea de dascăl i-a fost recunoscut la Indiana University unde, în 1995, Paul și Miriam Biss au inițiat „Premiul Ciprian Foiaș”, în semn de apreciere pentru generozitatea și talentul cu care au coordonat educația matematică a fiului lor Daniel Biss”. În România, Ciprian Foiaș este considerat „cel mai mare creator de școală din matematica românească”, cu mult mai important decât Traian Lalescu. Idee acreditată de academicianul Solomon Marcus, care mai spune despre Ciprian Foiaș: „Face parte din careu de ași ai matematicii românești”.
Dorina SGAVERDIA / UZPR
|
Dorina Sgaverdia 11/9/2020 |
Contact: |
|
|
