Din volumul „La Țărmul Marilor Lacuri”
LA DUNELE INDIANA
Soarele ochi luminos de cristal
Se topise și curgea ca aurul
Din cuptoarele dunelor de nisip
La ţărmurile de la Indiana.
Flăcările de foc îşi întinseseră
Degetele pârjolind ierburile
Pe pieptul asudat al colinelor
Până când dunele s-au prefăcut
În cristale lucii şi transparente
Din care umbra se evaporase.
Palmierii solitari răsăriți
Pe cuptorul fierbinte ale dunei
Visau revărsări de ploaie
Așteptau apusul de soare
Să-și întindă tentacolul
Prelungit al umbrelor lor
Precum gâtul girafelor
Să soarbă din valurile
Tulburi ale marelui lac
Să-și potolească setea.
Şi în avatarurile închipuirilor
În somn toropit de căldură
Un copil visa oaze ȋn deșert
Șerpi însetați căutând aerul
Printre flăcările încolăcite,
Demonice iele dansând
Desculțe pe nisipul fierbinte.
Până când peste dune seara
S-a prăbușit toropită de căldură
Trandafir de umbră înflorind
Pe rana sângerată a amurgului.
Stârnită de amețeala zădufului
Pe coamele înspumate și tulburi
Ale valurilor rostogolite la mal
Se agita să vină la dune furtuna.
PEŞTERA ALBASTRĂ
Ca o inimă rănită se zbăteau
Valurile, repetate convulsii
În pieptul insulei albastre
Corabie naufragiată pe lac.
Sângele purpuriu clocotea
Neliniștit ca un vulcan aprins
Și zorile de hiacint măcinau
Zăbrelele umbrelor zăvorâte
În temniţa de piatră a peşterii.
În zare deasupra valurilor
Norii ca niște haite de câini
Cenușii se devorau unul
Pe celălalt până când cerul
Şi apa și-au amestecat culorile.
Și încă nu se stinsese jarul
Mocnea magna pe altarul
De alabastru al insulei
Și de departe se auzea un vuiet
Un foșnet ca de aripi de înger.
Erau zorile iarăși înflorind
Din inima de azur a Marelui Lac
Pe insula peșterii pictată
Cu sânge albastru de Voroneț.
CASCADA NIAGARA
De la începuturi de lume de sub stâncile
De munte din norii tulburi de pe cer
Din lacrimile streașinilor aplecate
Din lacrimile copiilor și ale sfinților
Strop cu strop toate apele pământului
Se adună la cascada de la Niagara
Stoic hotărâte să se coboare sprinten
Prin văile Canadei și într-o bună zi
Să umple copaia Oceanului Atlantic.
De eoni râurile pământului curg
Dar oceanele nu s-au umplut încă.
De pe un versant pilastrul de spumă
Ca voalul alb de mireasă se revarsă
Pulverizat în ceața umedă a cataractei.
De pe priporul arcuit al potcoavei de cal
Brusc râul se poticnește din galop
Albia să frânge sub torentul cascadei
Și apele se prăbușesc ca într-un abis
În pâlniile golurilor negre de unde
Nu mai este cale de întoarcere.
Din acel vertigo, din vârtejul cascadei,
Nici apa, nici timpul, nici umbra
Nici lumina nu mai au scăpare.
Cine vrea să vadă cum se sfârșește
O lume dincolo de orizontul metafizic
Și începe o alta într-o altă dimensiune
Trebuie să meargă la cascada Niagara.
Vernilul pal al apei dinaintea căderii
La cascada miresei se face alb ca zăpada
Ca o avalanșă de sare, filigran de marmură
Brodat pe iţele de lumină ale curcubeielor.
O ploaie de ceață densă ca la potop
Freamătă ca spuma laptelui în șiștar
Și tunete înfundate bat în timpanele
Prăpastiei care vibrează în vâltorile
Efervescente din cornucopia torentului.
Din vârtejurile deluviului din scocurile
De la poalele cascadelor sepiile de cerneală
Sunt mânate apoi de vânturile care suflă
Dinspre lacul Erie prin văile din Ontario
Până la gura însetată a Oceanului Atlantic.
...........................................................
Marin Mihalache, Chicago, USA
Din volumul „La Țărmul Marilor Lacuri”
|
Marin Mihalache 7/8/2020 |
Contact: |
|
|
