Zburător cu aripi de ceară - omagiu pentru un prieten si un colaborator al revistei Observatorul
Vorbim des. Pare normal la vârsta noastră, pentru că așa cum stă situția astăzi, viața este fragilă. Mai ales când nu ai pe nimeni mai aproape. Și ei n-au. Ne știm practic de vreun an. Am auzit de ei, de el în special, din paginile Observatorului, unde are o rubrică permanentă, Panopticum. Articolele lui, o antologie de subiecte la ordinea a zilei, unele istorice, literatură și portretele unor oameni deosebiți. Ne-am cunoscut mai bine anul trecut când au stat cu noi câteva zile la invitația mea și a familiei Popescu, redactorul revistei, la lansarea cărților noastre în cadrul cenaclului Nică Petre. De atunci menținem legătura, o notă pe internet, un telefon, un moment pe skype.
Orele petrecute împeună au revelat potriviri de gânduri în majoritatea problemelor și înțelegerea frământărilor de zi cu zi. Ca o carte nouă, pe măsură ce-o citești descoperi lucruri noi despre eroii din ea, așa am descoperit și noi nebănuitele istorii din viața oaspeților noștri, Dorina și Gavril Morariu. S-au cunoscut în anii studenției la Timișoara, în 1957, dar prietenia s-a legat mai târziu, ca membrii ai aceluiși club sportiv, Atunci ea a descoperit în Gavril mistuitoarea lui pasiune pentru explorarea lumii acoperite de ape, ce-l diferenția de restul studenților. Studios, energetic, înconjurat de prieteni ce în majoritatea cazurilor i-au fost alături în etapele de pătrundere în lumea tăcerii și chiar mai târziu, a format baza unirii lor ce a rezistat tuturor ravagiilor vieții în mai mult de 60 de ani de căsnicie.
Încă de pe băncile școlii Gavril a căpătat pasiunea unei vieții eroice, de aventură și descoperire a ceva nou, necunoscut încă. Cu precoce maturitate realizează că într-o țară transformată în închisoare sub supraveghere permanentă, unica zonă de evadare posibilă era lumea adâncurilor de nepătruns. Cei mai apropiați dintre prieteni aveau pasiuni asemănătoare, radio-amatorismul, arta fotografică, developarea filmelor, electrotehnică. Se implică în fiecare dintre ele cu avidă curiozitate, citește și studiază felul cum funcționează aceste aparate. Din articole, cărți și diverse informații află cum se poate face imersiuni în adâncul apelor cu respirația reținută timp mai îndelungat și cum se pot face fotografii sub apă. Din revista Vănătorul și Pescarul Sportiv, învață cum se poate vâna sub apă cu arbaleta. Proiectează și î-și construiește singur una. Ca să poată vedea mai clar prin apă își face singur o mască pentru snorkeling.
Asta pentru început. Adună cunoștințe din surse vechi și noi despre cum se poate pătrunde la adâncimi mari cu aparate autonome de respirat și face proiectul unuia folosind aerul comprimat. Pe cheltuială proprie, prin căutări, relații și de multe ori o doză de noroc, reușete să-și construiască propriul său aparat ce funcționează fără probleme. Când află că la clubul AVSAP din Timișoara se pot face scufundări, devine membru. Conducerea clubului îi refuză utilizarea aparatului lui, în schimb aduce din Germania Democrată câteva aparate folosind oxigen pur, introducerea cărora se soldează cu moartea unui tănâr într-un lac, la prima demonstrație publică. Accidentul datorat ignorării instrucțiunilor de folosire, a avut efectul suspendării totale a scufundărilor din cadrul
clubului.
În 1959, Gavril trece cu bine examenele de stat, devine inginer electrotehnic și este repartizat la Atelierele 9 Mai din capitală. În anul următor, decide să cedeze drepturile de autor Marinei Militare, ca unică soluție de brevetare a aparatului său autonom de respirat sub apă, cu aer comprimat. Cu greu obține căteva demonstrații reușite la bazin și în mijlocul mării, apoi în 1961 i-se înscenează o penibilă, competiție cu un protejat din nomenclatură prezentat cu un costum fabricat de francezi.
Este smuls din depresie de-un prieten ce-l introduce într-un grup de alpiniști și speologi. Explorarea unor peșteri este blocată de galerii complect inundate, formând adevărate sifoane naturale ce împiedică pătrunderea în restul încăperilor din peșteri. Costumul autonom de respirație rezolva parțial problema, dar apa din interior fiind foarte rece, putea fi letală. Gavril proiectează un costum etanș de protecție, și cu ajutorul unui prieten de la fabrica de cauciuc reușește fabricarea primului prototip. Din nou insucces. Directorul Institutului Speologic refuză categoric să-și dea acordul.
Anii trec, decepțiile continuă. Noi încercări, noi speranțe, alte decepții. Prieteni și colaboratori îi insuflă de fiecare dată energia unor noi căutări și astfel se naște idea creerii unui habitat permanent de cercetare al fundului maritim. Pentru prima dată în țara noastră, trei tineri prieteni, inginerii Constantin Ignătescu, Gavril Morariu și biologul Teodor Nalbant își unesc eforturile și realizează construirea pe cont propriu al habitatului subacvatic numit Laboratorul Submers L.S.1. Lansarea habitatului la apă a avut loc la data de 29 septembrie 1967 în lacul de acumulare Izvorul Muntelui al hidrocentralei de la Bicaz, ca o primă etapă a unui program de explorare de lungă durată bazat pe pătrunderea nemijlocită a omului sub mare.
Ce s-a întâmplat ulterior urmează a se citii în paginile cărții în lucru a lui Gavril Morariu al cărui pseodonim literar este Gabriel Watermiller. Împreună cu cele două cărți din trilogia sa în engleză, Soft Tales Fom a Refugee Camp și The Four Seasons of a Slave, noua carte va constitui un istoric document literar al unei ”generații pierdute” cum obișnuiește el să-i spună.
De multe ori zeii sunt nedrepți cu oamenii. Fără motiv crează obstacole, țintuie drumul cu trăsnete, aduc din fundul pământuli balauri și lighioane și nu dă voinicului răgaz de o suflare. Nimic nu ilustrează mai precis viața acestor oameni demni de laudă și onoare. Au luptat continu, au încercat fără istov să creeze, să aducă o modestă contribuție omenirii, dar nu au găsit decăt uși închise, refuz și lipsă de înțelegere. Poate că pe alte meleaguri sau în timpuri diferite ar fi izbutit în toate încercările. Doar un singur noroc le-a sevit scut și le-a luminat întrucâtva viața: dragostea ce a domnit totdeauna și i-au unit, mereu ajutându-i să treacă peste fiecare nou obstacol.
..........................
David Kimel iulie, 2020.
Toronto
|
David Kimel 7/7/2020 |
Contact: |
|
|
