Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Romïżœnii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivïżœ 2024
Articole Arhivïżœ 2023
Articole Arhivïżœ 2022
Articole Arhivïżœ 2021
Articole Arhivïżœ 2020
Articole Arhivïżœ 2019
Articole Arhivïżœ 2018
Articole Arhivïżœ 2017
Articole Arhivïżœ 2016
Articole Arhivïżœ 2015
Articole Arhivïżœ 2014
Articole Arhivïżœ 2013
Articole Arhivïżœ 2012
Articole Arhivïżœ 2011
Articole Arhivïżœ 2010
Articole Arhivïżœ 2009
Articole Arhivïżœ 2008
Articole Arhivïżœ 2007
Articole Arhivïżœ 2006
Articole Arhivïżœ 2005
Articole Arhivïżœ 2004
Articole Arhivïżœ 2003
Articole Arhivïżœ 2002


Luceafărul si Glossa de Mihai Eminescu

Luceafărul

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorința-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui și inima
Și sufletu-i se împle.

Și cât de viu s-aprinde el
În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Și când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.

Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Și ține-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață.

*

Trecu o zi, trecură trei
Și iarăși, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor
Marmoreele brață,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față;

Dar ochii mari și minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

- O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici știu cum aș începe –
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Și se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.

Și-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.

- Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;

Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalț de subsuori
Te-nalță din călcâie;

Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată viața;

Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăși mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Și-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu ești copilă, asta e...
Hai ș-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,

Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi.


*

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oară de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos...
Și din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;

Tu vrei un om să te socoți
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Tu ești din forma cea dintâi,
Ești vecinică minune.

Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă

Și umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri...
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentâi
Și visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față:
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe...

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.

aprilie 1883



Hypérion

L’histoire dit qu’il était une fois
Une beauté sans pareil
De noble souche, une fille de roi,
Véritable merveille.

Joyau unique de ses parents,
D’une beauté sans égale
Comme la Vierge parmi les saints,
La lune face aux étoiles.

De l’ombre épaisse de larges voûtes,
Chaque soir elle s’approchait
De la fenêtre où là-haut
Hypérion attendait.

Elle regardait comme sur la mer
Éclatant il se levait
Quand les navires noirs flottaient
Sur les mouvants sentiers.

De jour en jour elle le guettait,
Le désir en éveil,
Et à son tour il l’observait,
Lui rendant la pareille.

À la fenêtre tous les soirs
Elle rêvait éblouie;
Le cœur rempli d’un doux espoir,
D’une soif inassouvie.

De plus en plus dans son ciel
Il allumait ses feux,
Lorsque le soir se montrait-elle
De l’ombre du château.

Et sur ses traces pas à pas
Il la suit en tissant
Sur son corps, de ses froids éclats
Un étrange voile brûlant.

Et quand la belle enfant s’étend
Dans son lit de dentelles,
Il lui ferme les yeux doucement
Et lui caresse les mains.

Et du miroir, une clairière
Tisse sur son corps du feu,
Sur son visage, sur ses paupières,
Sur ses grands, fermés, yeux.

Elle l’observait en souriant,
Il tremblait dans la glace,
Car dans son rêve, il voulait tant
Y laisser signe et trace.

En sommeil parlant avec lui
Elle soupirait du chagrin :
- Ô, prince charmant de mes nuits,
Pourquoi ne viens-tu ? Viens !

Descends vers moi, astre adoré
Sur un rayon pur, clair,
Viens dans ma maison et mets
À ma vie ta lumière !

II l’écoutait toujours tremblant,
S’allumait comme l’enfer,
Et comme un éclair éclatant
Se jetait à la mer ;

Et l’eau faisait des cercles ronds
Là où il s’enfouit,
Et des vagues bleues, de leur tréfonds,
Un beau jeune homme surgit.

Léger, il passe par la fenêtre
Comme sur le seuil de l’eau
Avec dans sa main un sceptre
Orné de verts roseaux.

II avait l’air d’un jeune voïvode
D’une beauté jamais vue,
Un voile mauve et des cheveux blonds
Sur ses épaules nues.

L’ombre de son visage bleu
Était blanche comme du cire,
Un mort-vivant aux grands beaux yeux
Qui brûlent et qui brillent.

- De ma céleste sphère je viens
Répondre à ton appel,
Mon père c’est le ciel entier
Et la mer vaste, ma mère.

Pour arriver dans ta maison
Te regarder de près
Je suis tombé du bleu des cieux
Et, des eaux j’en suis né.

Ô, viens, mon adorée, oublie
Et laisse ton monde mauvais,
Suis-moi, je suis l’astre de la nuit,
Sois ma douce mariée !

Dans mes châteaux de perles rares
Je t’emmènerai et là-bas,
Sur tout le monde de l’océan
Souveraine tu régneras.

- Ô, tu es beau, mon rêve de nuit,
Comme un ange adoré,
Mais sur la voie que tu m’ouvris
Je n’y marcherai jamais !

Je suis vivante ; tu es étrange
Lumière de glace qui brille,
Ton œil me glace, toi, tu es mort,
Moi, je n’ai que cette vie.

*

Passa un jour, puis encore trois
Et une nuit, à nouveau
Hypérion sur elle posa
Ses clairs rayons des cieux.

Dans son sommeil, elle dut toujours
Se rappelait de lui,
L’âme déchirée d’un fol amour
Promis et interdit :

- Descends vers moi, astre adoré,
Sur un rayon pur, clair,
Viens dans ma maison et mets
À ma vie ta lumière !

Et dès qu’il entendit sa voix,
Le chagrin l’envahit,
Et tout le ciel s’écroula
Éteint, quand il s’enfuit ;

Dans l’air s’étendent rayons de feu
Sur le monde tout entier,
Et du chaos et des cieux
Un beau visage renaît.

Sur ses cheveux noirs la couronne
Brûlait comme une merveille,
Il venait plein de vérité
En habit de soleil.

D’un voile noir, le blanc des bras
Fleurit – marbre sans âge,
Pensif, et triste, et grave, il va
La crainte sur son visage.

Ses yeux seulement, grands, merveilleux,
Brillent chimériquement,
Comme deux passions tout flamme tout feu
Pleines de la nuit des temps.

- De ma céleste sphère je viens,
Tu m’appelles, me voici !
Le soleil est mon propre père
Et ma mère c’est la nuit !

Ô, viens, mon adorée, oublie
Et laisse ce monde mauvais ;
Suis-moi, je suis l’Astre de la Nuit,
Sois ma douce mariée !

Dans tes cheveux d’or je mettrai
De riches guirlandes d’étoiles,
Dans mes cieux tu te lèverais
Plus belle qu’elles ne soient pâles !

- Ô, tu es beau, mon rêve de nuit,
Comme un démon sacré,
Mais sur la voie que tu m’ouvris
Je n’y marcherai jamais !

De ton cruel amour mon âme
Se déchire et mon coeur
Se brise sous tes grands yeux car
Ton regard me dévore.

- Mais comment voudrais-tu que je
Descende chez toi, ma belle,
Car immortel je suis, et toi,
Tu n’es qu’une petite mortelle !

- Les mots n’y sont pour rien, je le sais,
À quoi bon les redire ?
Tu parles si bien, astre adoré,
Mais que veulent dire tes dires ?

Mais si tu veux vraiment bien
Que je t’aime pour la vie,
Reste ici-bas, deviens mortel
Puisque mortelle je suis !

- Tu me demandes que pour un baiser
Je renonce pour toujours
À l’immortalité, je le fais
Car moi, je t’aime d’amour ;

Oui, j’y renoncerai pour toi,
Je naîtrai du pêché ;
L’éternité était ma loi
Je veux m’en délier !

Il s’en alla au Roi des cieux
Lui demander permis
De renoncer pour être heureux
À sa longue vie sans vie.

*

Pendant ce temps, un page léger
Et volage, Cătălin,
Qui verse du blanc et du rosé
Dans les coupes jamais pleines,

Un page qui porte pas à pas,
La longue traîne de la reine,
Bâtard joyeux dont les yeux voient
Quel est du monde le train,

Les joues, de fraîches pivoines de feu,
Et toujours gai en somme,
Ne fait que regarder les beaux
Traits de la jolie môme.

Comme elle est belle ! Quelle est jolie
La petite demoiselle !
Eh bien, mon Cătălin, vas-y,
Puisque la chance t’appelle.

Et, en passant, sans crier gare,
Il l’embrasse galamment :
- Mais que veux-tu de moi, mon gars,
Va-t-en, page insolent !

- Ce que je veux ? Je voudrais tant
Que tu sois moins farouche,
Au lieu de rester les yeux hagards,
Donne-moi une fois ta bouche !

- Je ne comprends pas ce que tu dis,
Donne-moi la paix, encore
Voudrais-je mieux que dans ma vie
Un astre charme mon cœur.

- Si tu ne connais pas l’amour,
Je peux te l’expliquer bien
De fil en fil, toujours est-il
Que doucement tu te laisses faire.

Comme le chasseur qui dans le bois
Tend le piège aux oiseaux,
Lorsque je tends mes bras vers toi,
Tu m’embrasses à nouveau ;

Et que tes yeux restent sous les miens
Ouverts et sans détour…
Quand je te touche de mes mains
Caresse-moi à ton tour ;

Quand mon visage se penche, le tien
Doit rester tout offert,
Pour nous regarder bel et bien
Toute la vie, ma lumière ;

Et pour que la leçon d’amour
Te soit bien apprise,
Quand je t’embrasse, encore, toujours,
Tu ne dois pas lâcher prise.

Confuse, elle écoutait les mots
Du page, le cœur distrait ;
Un peu timide, un peu candide,
Elle se laisse embraser

Et lui dit tout doux : - Mon grand,
Je te connais dès notre enfance,
Léger comme moi, comme moi bavard,
Tu pourrais être ma chance…

Mais un astre qui apparut
Du silence de l’oubli,
M’ouvre la voie de l’inconnu
Des espaces infinis ;

Et mes paupières perlées de larmes
Me font fermer les yeux
Lorsque les larges vagues de charme
L’emmène vers les cieux

Où il m’appelle de son amour
Brûlant qui me dévore
Je l’aimerai toujours, toujours
Brisera-t-il mon cœur…

Chaque nuit il vient du monde lointain
Et triste qui nous sépare,
Lumière étrange, étrange chagrin,
Beauté étrange et rare…

Voilà pourquoi les jours me paraissent
Arides comme le désert,
Mais les nuits – trésor d’ivresse
Que je ne comprends guère.

- Tous tes ennuis, ma douce enfant,
Sont faux, viens avec moi,
Le monde est large, l’ombre du temps
Effacera nos pas ;

Tous les deux nous vivrons ensemble
Sans souci, gaies, heureux,
On oubliera parents, rêves – cendres
D’étoiles et de tous les cieux.

*

Hypérion partit. Poussaient
Dans le large ciel ses ailes
Et des voies de milliers d’années
Traversait-il sans peine.

Un long éclair tout son passage
De voyageur errant
Qui ne portait pour tout bagage
Que son amour brûlant.

Et comme au premier jour des jours,
Tout autour, la lumière
Naissait de la nuit, azur
Du temps sans frontières,

En l’entourant comme la mer
Qui enroule le nageur…
Il vole, pensée pleine de mystère,
Jusqu’à ce que tout s’envole.

Car là où il va, pas de frontière,
Pas des yeux à connaître,
Et le temps cherche en vain de faire
Du vide raison de naître.

II n’y a rien, une soif seulement
L’aspire et l’engloutit,
Gouffre sans fond où il descend
Vers un aveugle oubli...

- Des chaînes de l’immortalité,
Libérez-moi, mon Père,
Et soyez à jamais loué
Sur toute l’échelle des sphères ;

Demandez-moi n’importe quel prix
Mais changez-moi de sort,
Car si Vous êtes source de vie,
Vous donnez aussi la mort ;

Enlevez-moi ce nimbe de feu,
Le froid de mes yeux purs,
Je donne toute mon éternité
Pour un instant d’amour…

Je suis venu de ce chaos,
Et j’aimerais y rentrer,
Et je suis né d’un grand repos,
J’ai soif de reposer.

- Hypérion, qui des abîmes
Te lèves-tu avec tout le monde,
Ne demande pas de signes sublimes
Qui n’ont ni nom, ni forme.

Tu veux te prendre pour un homme,
Leur ressembler aussi ?
Mais que périssent tous les hommes
D’autres en naissent pour la vie.

Ils n’ont que des étoiles de chance
Et signes de mauvais sort,
Nous n’avons ni temps, ni espaces,
Et on ignore la mort.

Du jour d’hier, éternellement
Vit l’aujourd’hui qui meurt,
Et après chaque soleil couchant
Soleil s’allume encore.

Et puisqu’il se lève tous les jours,
La mort le suit sans être
Guère en retard, car tous naissent pour
Mourir, et meurent pour naître.

Mais toi, Hypérion, étoile
Plus claire que le soleil…
Tu es de la forme primordiale,
Une éternelle merveille.

Tu veux mourir ? Pourquoi ? Pour qui ?!
Retourne et, tu verras
Mieux les petites misères humaines,
Tout ce qui t’attend là-bas.

*

Revenu à sa place destinée
Dans la céleste voûte bleue,
Hypérion fit allumer
La gerbe de ses feux.

Car c’est le soir et bientôt
La nuit va commencer :
La lune se lève doucement sur l’eau
En tremblant sur les prés

Et emple de ses étincelles
Les sentiers des forêts…
Sous les tilleuls deux tourterelles –
Deux jeunes êtres embrassés.

- Ô, laisse-moi reposer ma tête
À l’ombre de lumière
De ton regard, ma belle, ma fête,
Sur ton sein car j’espère

Que tu puisses éclairer
Le mal qui me dévore,
Apaise ma peine à tout jamais,
Fais de ma nuit aurore,

Reste contre moi, mets pour toujours
Fin à tous mes péchés
Car tu es mon premier amour,
Mon rêve le tout dernier.

Hypérion voyait, confus,
Ce couple plein de joie ;
À peine lui touchait-il le cou,
Qu’elle lui tendait les bras…

Les fleurs de tilleul, pluie embaumée,
Se posaient sur leurs têtes
Aux longs cheveux blonds et défaits,
Heureux, le cœur en fête.

Ivre d’amour, elle lève les yeux
Vers l’Astre de la nuit
Qu’elle voit là haut dans les cieux,
Et tôt doux elle lui dit :

- Descends vers moi, astre doré
Sur un rayon pur, clair!
Viens dans la forêt et mets
À ma chance ta lumière !

Lui, il tremblait comme autrefois
Sur les cimes des forêts,
Sur les déserts de solitude
Des vagues mouvementées,

Mais il ne tombe plus dans les mers
Comme avant, du ciel neutre :
- Que t’importe, être de poussière,
Si c’est moi ou un autre ?

Vivez dans votre cercle étroit
La part de votre chance, -
Car dans mon ciel je reste froid,
Immortel et de glace.

1883, avril



Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

1882


Glose

Le temps passe, le temps vient,
Tout est vieil, tout est nouveau ;
Où est le mal, où le bien,
Demande-toi et pèse les mots ;
N’aie pas peur et n’espère rien,
Toute vague comme la vague s’en va ;
S’ils te chassent ou s’ils t’appellent,
Vaut mieux en rester froid !

Tant de choses peuvent nous troubler,
Tant de choses restent à ouïr ;
Qui pourrait tout écouter,
Qui pourrait tout retenir ?
À l’écart de tout vacarme,
Cherche en toi ta part de bien
Quand par l’éclat de fausses armes,
Le temps passe, le temps vient.

Que jamais la froide raison
N’incline en toi sa langue d’or
Vers le court instant changeant
Pour le masque du bonheur
Qui ressemble à la mort
Et qui dure toujours si peu ;
Pour ceux qui connaissent l’affaire
Tout est vieil, tout est nouveau.

Spectateur comme au théâtre,
Reste dans ce monde de mirages !
Si quelqu’un joue des rôles quatre,
Tu verras son vrai visage ;
S’ils pleurent ou s’ils se séparent,
Observe-les et retiens
De leur jeu et de leur art
Où est le mal, où le bien.

L’avenir et le passé
Ce sont l’endroit et l’envers
De la même feuille ; on le sait,
On voit sans peine leur mystère.
Ce qui fut, ce qui sera,
Maintenant semble nouveau.
Sur la vanité du monde
Demande-toi et pèse tes mots !

Car aux mêmes lois se soumet
Sur terre tout ce qui existe ;
Depuis des milliers d’années
Le monde reste gai et triste ;
D’autres masques, la même pièce,
D’autres voix, le même refrain ;
D’avoir été menti mille fois,
N’aie pas peur et n’espère rien !

N’espère pas quand les salauds
Se font à la victoire pont,
Ils te devancent les nigauds
Même si tu as l’étoile au front ;
Reste tranquille, les uns, les autres,
Ils arriveront tous en bas ;
Ne sois pas des leurs apôtres :
Toute vague comme la vague s’en va.

Comme un doux chant de sirènes
Le monde lève des pièges luisants ;
Pour changer acteurs en scène,
Il nous fait tourner au vent ;
Prends garde, ne te laisse pas faire,
Ne t’écarte pas de ton chemin
Quand par un chant languissant
S’ils te chassent ou s’ils t’appellent.

S’ils te touchent, écarte-toi !
S’ils médisent, ne dis rien !
Qu’attends-tu de leur venin
Quand tu les connais déjà ?
Laisse-les dire tout ce qu’ils veulent ;
Le monde change, le monde s’envole ;
Pour ne rien aimer, crois-moi,
Vaut mieux en rester froid !

Vaut mieux en rester froid
S’ils te chassent ou s’ils t’appellent,
Toute vague comme la vague s’en va ;
N’aie pas peur et n’espère rien
Demande-toi et pèse tes mots ;
Où est le mal, où le bien,
Tout est vieil, tout est nouveau ;
Le temps passe, le temps vient.

1882






Traduit par Paula Romanescu    6/15/2020


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian