Din jurnalul copilăriei mele - proză scurtă
COPACUL
Copacul, locul de joacă. La umbra lui falnică, inventam soldați din lut și crenguțe și eram în mare război cu o viespe ascuțită și curioasă, care încerca să aterizeze în garnizoana mea și să o amenințe cu acul ei veninos.
Locul în care mă ascundeam și încercam adesea să-i desenez umbra pe țărână; locul în care căutăm pe suprafața lui cucerită de mine prin urcare, ca pe o cetate, noi intruși care erau furnici grăbite, ce-și purtau grăuntele ca pe un trofeu, o buburuză ce își făcea drum, încercuind o frunză găurită, o omidă ce învăluită într-o vestimentație pufoasă, se grăbea la un spectacol departe de forfota lumii și cerul ce își schimba nuanțele de albastru ca apoi să devină tot mai blând.
Copacul cel care mă chema mereu se așeza așa frumos și falnic între cer și pământ, mă atenționa în vacanțele mele petrecute la sat, că el, copacul mă aștepta mereu să apar pe cărare, să-l recunosc și să-l ating atât cu mintea mea cât și cu degetele pline de emoție.
Mi-a aduc aminte într-o vară, o altă vara față de cele ce au trecut, când mă îndreptam spre sat cu atâtea gânduri și cu un zâmbet larg pe buze, am observat de departe, precum un joc imens de puzzle că o piesă lipsea, lipsea chiar el
copacul meu.
A fost tăiat în urmă cu o săptămână, ce mai contează de cine? De atunci tot satul părea altul, părea mai gol și lipsit de farmec, aceasta torță verde imensă, copacul care a continuat să ardă doar în amintirea mea și poate a unei păsări ce-și plângea căsuța, făcută cu trudă printre ramurile lui, a fost ucis.
Am alergat într-o dimineață cu multă rouă la copacul meu, copacul rămas acuma doar ca un mormânt, ca un desen netreminat la finalul unui caiet, desenat în mare vitează și plictiseală... Copacul meu, creionat de mine, imaginar cu un deget și cu linii trasate între cer și pământ, între mine și imensul gol lăsat în urma lui.
M-am așezat pe rana lui, pe ciotul lui tăiat și mi-am imaginat că eu aș fi copacul! Simțeam cum vântul se juca între pletele mele transformate acum în crengi. Trecătorii nu cred că m-au observat
Eram altcineva!! Eram un nou copac...
*
FLUTURELE
Ce frumoși sunt fluturii! Sunt mici și poartă două aripi ca de macrameu. Orice vânt poate să le frângă aripile ce sunt împreunate ca două palme, ca două fețe ce ar putea spune atât de multe povești din viața unui fluture.
Când eram copil, îmi amintesc că am găsit un fluture cu o aripă frântă și am crezut că am puteri supranaturale să-l vindec. Ce bine ar fi fost! Nu? L-am luat cu grijă în palmele mele și iam cântat ceva frumos, să-i alin amarul, i-am șoptit că-l voi vindeca și așa îmi voi face un nou prieten: un fluture. Am încercat și i-am suflat aer în aripioare, însa... nu eram decât un copil ce țineam în mână baloane multicolore de săpun. L-am aruncat în sus, să-și amintească zborul și drumul spre casă, dar a căzut în praful de pe drum și o furnică s-a urcat pe el... L-am ridicat și i-am suflat încet praful de pe aripioare și l-am băgat în buzunar, să-l protejez de orice pericol.
Atunci am înțeles că nu am puteri supranaturale. Am crezut că dacă îl scot din buzunar, fluture v-a zbura, așa cum zburau fericiți în grădina bunicii peste varză... dar fluterele meu era înțepenit. Eu nu am știut atunci, că în buzunarul meu călduros, fluturele și-a continuat zborul spre o lume frumoasă, spre o lume care este acoperită numai de fluturi albi, galbeni, albastrii, iar copiii, așa cum eram eu, frumoși, buni și zburdalnici sunt prietenii lor cei mai buni.
*
ARICIUL
Într-o dimineață, am plecat împreuna cu bunicul meu în pădure. Bunicul cunoștea foarte bine pădurea sau pădurea îl cunoștea foarte bine, pentru că am zărit cum o pasăre a început să cânte și mai frumos când el a privit-o iar pe cizma lui stăteau prinse flori de pe câmp, frunze și o lăcustă micuță și verde. Pădurea era minunată, cu atâtea flori frumoase și ciuperci care își aveau ca trenă, mușchi verzi pe care adesea urca un gândac, care părea să nu se de-a bătut până nu ajunge în vârf.
Curiozitatea mea era acolo, în frunzele moarte și căzute în timpul toamnei, acolo găseam adesea comori, viermi ce deranjați de un spectator gălăgios își contiunau dansul lor desparte de lumina soarelui. Rămâneam adesea în urma bunicului meu, găseam câte-o buturaga ce semăna cu un animal fioros și mă întorceam adesea să văd dacă nu a prins viață și mă urmărește, apoi pe cărarea din pădure găseam adesea urmele unor porci sălbatici, am găsit chiar urma unui cerb... Ce mult mi-aș fi dorit să pot să văd unul, dar mi-am animtit de povestea cu Bamby și atunci am înțeles că noi, oamenii le putem adesea face mai mult rău decât bine și-am început să merg pe cărare fără să calc nicio vietate de pe drum.
Bunicul îmi povestea cum călătorea el singur prin pădure, fiind copil iar o dată a și înoptat într-o pădure, cred că bunicul era cel mai puternic om de pe pământ... azi cred la fel, când îl port doar în pădurea amintirilor mele.
Dar când să ieșim din pădure, la trunchiul unui copac, printre frunzele moarte, am găsit spre marea mea bucurie, un arici. Atunci am simțit o mare bucurie văzând aceasta vietate ce avea un năsuc mic și negru, am încercat să-l ridic însă pe cât era de mic și neajutorat, am simțit țepi lui care asemenea unui batalion au acționat toți în același timp. Bunicul îmi spunea că aici în pădure este casa lui, și poate am crezut eu, are o mămică cel așteaptă acasă îngrijorată. Am rămas mult în urma bunicului meu și ne putând să-mi i-au gândul de la el, mi-am dat jos bluză și l-am luat cu ea, țepii cei drep îi mai simțeam însă nu puteam să-l las aici, doream să mă joc cu el și apoi să-l aduc înapoi.
Deși bunicul meu înainta, el a știu ceea ce am făcut, iar parcă întreaga pădure în urma mea îmi șoptea: Ne-ai furat ariciul! Noi te-am primit frumos, cu cântec de păsărele, cu flori frumoase și zumzet de bondar și tu? Tu cum ne-ai răsplătit? De ce?... dar oare nu era bunicul meu preferatul pădurii? Și eu eram nepotul său... Nu l-am luat eu pe arici cu multă grijă? I-am dat chiar un nume, Auci, de la țepi lui care adesea mă făceau să spun asta, dar aricul nu s-a supărat pe mine, a stat așa frumos și cuminte în bluza mea cea verde și noua primită cadou de la mama și care adesea mă ruga să nu o murdareasc! Acuma avea urme de frunze și pământ... Atunci mi-am zis, aricii nu au bluze și poate adesea le este frig, mama nu se va supăra că am făcut în drum spre casă o faptă bună.
Când am venit la pădure, pe drumul ce ducea sprea ea, eram curios la tot ceea ce era în jurul meu, la fluturi, albine și adesea am vrut să prind chiar și o libelulă, ce părea un elicopter în miniatură, dar acest elicopter știa exact când să aterizeze și când să decoleze în așa fel încât eu să nu-l pot prinde. Acum drumul spre casă, deși același părea fără importanță, eu purtam în bluza mea ceea nou o viatate, purtam un arici.
Am ajuns acasă și i-am arăta buncii, ceea ce pădurea mi-a oferit! Bunica a zâmbit și părea ca și micul arici zâmbește, așa că l-am așezat cu mare grijă în grădina de flori din fața casei și-am continuat să-l admir, i-am aduc iarba și semințe și am căutat în cămara buncii, un compot de mere, arici mănâncă mere, nu? Și am așezat bucățile de măr din compot într-o farfurie mică cu margini colorate... Cred că bunicii nu i-a plăcut faptul că doream să-mi servesc musafirul în cele mai frumoase vase. Și am venit cu ceea mai mare bucurie spre el, ariciul meu, uitând de câinele Ursu pe care adesea îl comparam cu un tigru iar eu alături de el, eram un soldat invincibil.
Dar spre marea mea uimire, în grădina ceea mică cu flori, nu era decât o bluză verde acum murdara, plină cu iarba și semințe, ariciul meu plecase... L-am căutat așa de mult și l-am strigat și pe nume, dar el a plecat! Poate că nu i-a plăcut că l-am lăsat singur sau faptul că bunica era supărat că-l servesc din vasele ei? Am rămas mult în poarta și chiar când s-a înserat, mă tot gândeam unde și de ce a plecat?
Dar bunicul avea dreptate, ariciul aparținea pădurii, acolo printre frunzele putrede, la scoarța unui copac, departe de semințele și compotul meu de mere, departe de vasele frumos pictate ale buncii și de bluza mea cea verde și călduroasă, ușor se desfășoară viața minunată a prietenului meu Auci.
*
CASA BUNICII
Ce poate fi mai trist, decât să treci într-o zi pe lângă casa bunicii și totul să fie foarte schimbat. Să te uiți peste gard iar acolo, lângă un vișin, unde bunica mă aștepta cu atâta dragoste și dor, să vezi azi doi copii mici care se joacă cu o minge roșie și mare cu buline albe.
Îmi amintesc că bunicul mă aștepta în prag și îmi povestea și repovestea povești și întâmplări de când era copil. Îmi povestea despre pești imenși, pe care îi pescuia din ape, iar eu mă gândeam la somni, care dintr-o îngițitură ar fi putut înghiți chiar și casa bunicii. Și așa precum în povestea Scufiței roșii, trebuia să vină un vânător care să taie burta lupului cel lacom
Aici în povestea noastră era somnul și eu aveam nevoie de un pescar curajos, care să taie burta peștelui și să scoată la lumină casa bunicii.
Casa bunicilor avea un miros anume, mirosea a cozonac și multă dragoste. Îmi amintesc foarte bine casa bunicii, care era așezată lângă o brutărie de pâine și adesea când mergeam în grădina după zmeură, totul mirosea acolo a pâine proaspăt coaptă. Iar podul casei, era pentru mine o lume secretă, o lume în care adesea pe lângă ceapă și usturoiul legat, care atârnau dintr-un cui, câte o pisică cu ochii foarte ageri, urmărea un biet șoricel.
Cu o cretă, încercam să trasez, mai mult în mintea mea, casa bunicii văzuta de sus. Acolo era bucătăria cu cele două paturi, sub care adesea mă ascundeam să-i aud cum mă caută; dincolo era o cămara în care atârnau, precum un șarpe lung, bucăți de cârnați, pe care adesea îi rupeam și asemeni unui leu flamand îi devorăm; și biblioteca, poate mai grea acum, din cauza florilor și frunzelor pe care adesea le presam între paginile cărțiilor.
Îmi amintesc, că în zonele din dosul casei, acolo în grajdul cu animale, asemeni unor copii curioși, mă priveau blânde vacile, cu botul lor umed și roz, rumegau mereu ceva. Poate că povesteau ceva..., iar prezența mea acolo le făcea să pară că doar rumegă. La geamul grajdului, căutam deseori să adun păianjenii cei mari și urați și spre disperarea bunicii, mă făceam că îi pun la fereasta ei. Biata bunică, părea că i-am adus un balaur cu trei capete la fereasrtă și ea trebuia să-l învingă!
Și câte lucruri minunate mai făceam... Într-o noapte, când priveam luna, ce era asemeni unei clătite coaptă într-o tigaie imensă, am crezut că dacă alerg spre ea, se face tot mai mare și mai aproape, și-am alergat așa după lună, însa ea, foarte prietenoasă a alergat odată cu mine.
Acum când trec pe lângă casa bunicii, știu că totul este schimbat, chiar și fântâna cea veche poartă acum pe lanț o găleată nouă și mare, și adesea când mă opresc din drum, pot să cred că totul a fost doar o poveste. O poveste pe care buncii mei s-au dus să o povestească sus, unor copii nefericiți, care îi aduc buncii, din biblioteca cerului, povestea, care s-a înălțat odată cu ei, odată cu întreaga natură și poate într-o zi și cu ultimul povestitor... cu mine.
*
FURNICA ȘI OMIDA
În mușuroiul de la marginea pădurii, o furnicuță mică și visătoare, dorea atât de mult să cunoască lumea. Obosită să tot lucreze zilnic, ba să care un bob de porumb, ba un bob de mazăre sau o fărâmă dintr-un miez de pâine, își dorea să plece din mușuroi. Dar, într-o zi caldă de vară, când furnica se urcase pe un buștean, să caute mâncare, zărise pe o frunză mare de păpădie, stând la soare relaxată, o omidă, și se gândi ea: Ce viață ușoara trebuie să aibă omida? Stă la soare toată ziua și mâncă frunze delicioase, în timp ce eu lucrez toată ziua și nu am vreme să observ nici soarele și nici luna!. Omida își întoarse trupul ei în formă de mărgele și o întreabă curioasă:
- De ce ești supărată, furnicuțo? Nu găsești mâncare? Îți pot oferi eu, mi-am păstrat ca și rezervă niște frunze proaspete de măr.
Furnicuța la început timidă, observase că omidă are inimă bună și este și foarte prietenoasă și îi spuse:
- Cât este ziua de lungă, sunt mereu plecată după mâncare împreună cu familia mea numeroasă. Odată chiar era să fiu zdrobită, de pantoful unui băiat ce alerga pe alee, am fost atât de speriată, încât era să uit și drumul spre casă.
Omida, o privi cu blândețe și îi spuse:
- O furnicuța așa micuță și drăguță ca tine, era să fie zdrobită? se miră omida.
- Da!, spuse furnicuța încercând să nu-și mai amintescă acea întâmplare periculoasă.
- Dar, îmi amintesc și de o întâmplare frumoasă, spuse furnică. Odată, lângă un gard, o fetiță cu părul bălai de aur mi-a oferit din cornul ei cu gem de caise, câteva firmituri. Am fost așa de fericită să văd cum plouă cu miez dulce de corn!
- Ce întâmplare frumoasă!, îi răspunse emoționată omida.
- Dar eu... sunt o visătoare, zise furnică. Doresc să cunosc lumea din jurul meu, nu doar să adun grăunte pentru iarnă!
- Atunci, dacă dorești să cunoști lumea, eu locuiesc în acest buștean vechi și poți fi ospetele meu. Poți să rămâi la mine cât dorești!, îi spuse omida cu bunătate.
Furnică, se muta împreună cu omida în bușteanul cel vechi fără să-i pese că familiea ei numeroasă o căutase peste tot și chiar plângeau după ea, gândindu-se că poate o pasăre o zărise din zbor și o mâncase... și toți cu mare tristețe o credeau moartă. Deși omida o primise pe furnicuță în căsuța ei din buștean și îi oferise cele mai bune boabe și chiar un pat călduros, făcut din fire de iarbă și puf de păpădie, furnica era nemulțumită și mereu îi spunea omizi:
- Ești prea dezordonată și nu faci decât să mănânci multe frunze, iar eu trebuie să fac curățenie după tine! Mai ai și un trup foarte urât, iar noptea nu încapi în patul tău și adesea dormi cu capul pe jos!
Deși deranjată de cele auzite, omida îi aduse furnicuței, într-o bucățică de alună, nectar dulce de flori.
Într-o zi, omida primise în vizită o prietenă, o omidă galbenă cu dungi negre, cu care obișnuia să bea împreună nectar de flori și să-și amintească câte o întâmplare frumoasă. Furnică, deși musafir și ea, nici nu o salutase pe noua venită, ba chiar era supărată că aceasta se puse pe scaunul ei. Începuse să își etaleze în fața omizilor, trupul ei subțire și gingaș și să le spună:
- Eu am o talie foarte subțire și pot să merg mult mai repede decât voi, iar voi de la distanță nu arătați decât ca niște trenuri greoaie și... nici nu sunteți harnice!
Omida cea nouă, îi aruncă o privire înțeleaptă și îi spuse:
- Lucrurile nu sunt așa cum crezi tu? Adesea un lucru sau o ființă pe care tu o vezi urată, poate într-o zi să te uimească așa de tare, încât să te rușinezi de ceea ce ai spui sau ai crezut despre ea.
Furnica se făcu că nu auzise nimic și continuă să-și etaleze trupul ei în fața omizilor pe care le credea cele mai urâte vietăți. Dar în ziua următoare, omida îi spuse furnicii, că trebuie să meargă împreună cu prietena ei și să-și aleagă un nou veșmânt și va lipsi un timp de acasă. Furnica era bucuroasă că rămăsese singura și își spuse în sinea ei: Ce veșmânt ar putea oare să acopere așa un trup gras și urât? Cu siguranță că voi râde de ele când se vor întoarce: ha! Ha! Ha!
Departe de casă, departe de familia ei, deși foarte orgolioasă, furnicii îi era nespus de dor de mușuroiul ei, de patul în care dorm câte zece furnici și doar una mai friguroasă, trebuie să doarmă cu șosete în picioare. Îi era dor de o furnică, care într-o seară, crezând că este ziuă, se duse singură să caute de mâncare, iar când ajunse la tulpina unei flori, o lăcustă somnoroasă, cu o căciulă mare pe cap îi spuse că este seara iar ea rușinată, se întoarse înapoi în mușuroi.
- Ce greu trece timpul când ești singur, nu?
- Deși trudesc toată ziua, aceea este viața mea, în mușuroi, în familia mea iubită. Am fost prostuță să plec, crezând că în lume este mai bine. Precis că m-au căutat peste tot, iar eu stau aici..., ascunsă într-o buturugă, cu două omizi urâte și dezordonate.
Hotărâtă în ziua următoare, furnicuța își făcu bagajul și dorind să iasă din casă, o orbi o lumină caldă, lumina a două vietății ce păreau să poarte cele mai regești veșminte.
Ce culori! Ce forme frumoase pe acele aripi mari, ce se deschideau deasupra ei! Totul părea dintr-un vis și nu se mai sătura să privească, până nu recunoscu vocea celor două omizi, ajunse acum fluturi și care îi spuneau:
- Adesea un lucru sau o ființă, pe care tu o vezi urată, poate într-o zi o să te uimească așa de tare, încât să te rușinezi, de ceea ce ai spus sau ai crezut despre ea!
Rușinată, cu capul plecat, furnica își ceru iertare pentru comportamentul ei nepoliticos: pentru faptul că, deși a fost primită frumos de către omidă, ea era mereu nemulțumită; pentru că le-a judecat pe amândouă, fără să știe, că adesea interiorul unei persoane poate să ascundă ceva foarte frumos, așa cum era, de exemplu cazul lor: doua omizi mai puțin frumoase, deveniseră în câteva zile doi fluturi mari și foarte frumoși.
Furnicuța era rușinată și față de familia sa, care o căutaseră și se îngrijoraseră pentru ea, după ce ea nu i-a anunțat că va pleca din mușuroi.
- Oare a fost bine că a plecat așa fără să anunțe?
Dar faptul că s-a purtat urât cu omida cea blânda, că a fost nemulțumită și râdea mereu de alții cum arătau? Oricine îi urmeză exemplul ei greșit, se va umple de lacrimi și rușine.
*
UN EROU
În America era un super erou care le spunea copilor să se spele pe dinți în fiecare seară dacă nu le apar monștrii în gură și vor locui în ea!
- Dacă nu mă asculți o să ai monștrii... Eu vă vreau doar binele, eu sunt un super erou bun!
În orășelul Dințișor, unde totul era foarte alb și curat, se auzise în vecini, că copiilor le era frică să se ducă la culcare, știind că seara venea un omuleț negru și își făcea locuință la ei în gură. Copiii stăteau toată seara treji și tremurau de frică.
- Nu vreau să mă culc! Mie frică că în gurma mea, vine seara un omuleț negru și va locui în ea?
Fiecare vecin se pusese să păzească ușa și geamurile, să nu intre niciun omuleț negru pe ea ba chiar și cățelușul și pisica se oferi să-i ajute. Dar nimeni nu putu să-l oprească pe omulețul negru ba chiar să-și aducă mai mult frați care să locuiască în fiecarea seara la ei în gură. Atunci un papagal, colorat și foarte jucăuș, aflase că într-o pădure foarte deasă, locuiește un pitic care are foarte multe cărții și ar putea să-i ajute.
Cum se lumină de ziuă, papagalul porni spre pădure. Papagalul care toată viața lui stătea într-o colivie și cânta stăpânului, nu mai fusese niciodată într-o pădure și nici nu știa drum spre ea, dar curajos și dorind să îi ajute pe copii, porni spre pădure. În drum, papagalul întrebă un porumbel dacă știe cum se poate ajunge în pădure, dar porumbelul era mult prea distrat... Chiar atunci o femeie de la o fereastră cu flori albastre, scuturase o față de masă din care picară câteva firmituri de pâine iar porumbelul zburase să le prindă.
Rămas fără ajutor, papagalul, obosit se opri pe o movilă de pământ, să-și tragă suflarea. Dar nici nu aterizaze bine că auzi că movilă de pământ vorbește:
- Cine s-a așezat pe căsuța mea?, spuse o cârtiță, orbită de atâta lumină.
- Eu!, spuse papagalul și își ceru scuze că aterizase fix pe casa ei.
- Dar de ce ești așa de obosită!? spunse cârtița.
- Uite, vreau să fac o faptă bună și caut drumul spre pădure, poți să mă ajuți?
- Pădure? Nu, nu am fost niciodată într-o pădure, dar cunosc un iepure care a locuit în pădure.
Papagalul foarte bucuros, întrebase cum se poate întâlni cu iepurele.
- Uite, mâine în zorii, trebuie să treacă pe la mine și să-mi aducă câteva provizii, spuse cârtița foarte politicoasă.
- Atunci, voi trece mâine pe aici! spuse papagalul.
Ce seară minunată! Viața în afara coliviei este mult mai liniștită, dar foarte plictisitoare. Aici sunt multe păsări care plutesc în aer și undevă lângă un tufiș se aude și un greiere cum dă concerte gratuite. În acest stejar mare îmi voi găsi un loc de odihnă, și găsind pe trunchiul stejarului o scorbură, intră în ea. Acolo, încă de la intrare, il primise foarte frumos, o bufniță bătrână și oarbă, care cunoștea toate lucrurile și îi spusese că ea cunoaște drumul spre pădure însă este bătrână și oarbă și nu poate zbura până acolo, dar cu așa un curaj și cu dorința de a ajuta, orice drum în viață poate fi străbătut...
A doua zi, după ce îi mulțumi bufniței pentru găzduire peste noapte precum și pentru sfafurile ei, papagalul porni spre casa cârtiței. Iepurele venise, așa cum spuse cârtița, însă era foarte ciudat și uita repede ceea ce trebuie să facă. Chiar și cârtița era supărată pe el, că în loc să-i aducă provizile ei, iepurele le dăduse unei veverițe.
Papagalul, porni singur în căutarea pădurii, încurajat de sfaturile buniței care spunea: Cu curaj și cu dorința de a ajuta, orice drum în viață poate fi străbătut!. Începuse să zboare tot mai sus și mai sus, așa cum nu zburase niciodată și zări la o mare depărtare, mai multi copaci la un loc, care se gândise el, trebuie să fie pădurea. Străbătuse cu mare bucurie pădurea ceea deasă, din care îl priveau mulți ochișori cu multă curiozitate. Și iată că se vedea ieșind dintr-un horn, un mic firicel de fum, iar în fața lui apăru o căsuță mică, în formă de măr, care avea un geam și o ușă micuță tot în formă de măr. Piticul, stătea cu capul într-o carte groasă și încercă să obțină o substanță albă cu miros de mentă, pe care să o toarne în mici tuburi de plastic. Tuburile erau însoțite si de o mică perie lunga și albă.
Papagalul bătuse la ușă, însă piticul, care citese foarte multe cărți nici nu se miră când papagalul îi spus pentru ce venise la el. El își pusese ochelarii pe ochii, își aranjă barba lui lungă cu miros de mentă și bucuros spuse-se:
- Am auzit de spaima de care se vorbește în Orășelul Dințișor! M-am apucat de treabă și am găsit această substanță miraculoasă care poate să-i alunge pe omuleții cei negri din gura copiilor...
- Ce mult mă bucur să aud asta, spuse papagalul, după ce folosise și el pasta cea albă și peria.
Piticul, ceru ajutorul unui nor, iar pe acest nor, împreună cu papagalul, pusese multe tuburi și perii de dinți. Astăzi în vecini, nu mai aud niciun copil să se plângă sau să-i fie teamă de omuleții negri și urât mirositori din gură, care s-au topi de frica și gustul puternic de mentă. Piticul i-a m-a spus papagalului: Cine se spală pe dinții cu pastă și periuță, dimineața dar și seara, v-a aveau dinții frumoși și o respirație foarte proaspătă care v-a alungă orice omuleț negru care e de fapt o... carie!
*
PĂPUȘA CARE DOREA SĂ FIE ÎMBRĂȚIȘATĂ
La librăria din colțul străzii este multă forfotă. Vânzătorul primise foarte multă marfă printre care și câteva jucării deosebite. Într-o cutie mare și argintie stă scris așa: Păpușica Irina, frumoasă și vesela îți v-a schimba viața!. Atunci, vânzătorul deschise cutia cea mare și argintie iar din ea, zâmbea asemeni unei zâne frumoase, o păpușă cu părul de aur, îmbrăcată cu o rochița albastră cu dantelă pe la mâneci, și în mână ținea un buchet mic de florii roze. Vrăjit de frumusețea păpuși, vânzătorul o privi îngândurat și ar fi făcut asta toată ziua, dacă nu ar fi avut clienți noi.
Într-o cutie verde cu buline albe, stătea un ursuleț mare de pluș, care părea că este indiferent la tot ceea ce este în jurul lui, dar observând-o pe Irina, păpușica cu părul de aur, se îndrăgostise de ea și dorea să fie prieteni.
După o zi de lucru foarte obositoare, vânzătorul se pregătea să plece acasă și să se ohihnească. Atunci, în liniștea serii, toate jucăriile prindeau viață, și erau așa de bucuroase că nu au fost cumpărate încă de nimeni și se gândeau toate:
- Cine ne va cumpăra, și dacă ne va iubi?
Trenulețul începuse să meargă cu cele trei vagoane a lui, ursulețul dansa cu o umbreluță în mână, împrumutată de la o păpușă tristă care fiind defectă, era ascunsă într-o cutie.
Irina, se duse la păpușă cea defectă și foarte repede se și împreteniră! Atunci Irina aflase poveste păpușii defecte, care fusese într-o zi cumpărată de o familie, iar băiețelul care nu putea să înțeleagă că era rândul fetiței să primească un cadou, cu multă răutate, când nu se uitase nimeni, trântise păpușa de gresia tare și mâna ei finuța se rupse în două, de atunci, ea stă ascunsă într-o cutie veche și s-a obișnuit să creadă că pe ea nu o va cumpăra nimeni, niciodată.
Așa trecu prima zi, în librăria de la colțul străzii, iar când se lumină de ziuă, toate jucăriile se duseră înapoi în cutiile lor și totul părea neatins. Era o zi la fel de agitată, cu mulți clienți amabili, iar unii foarte grăbiți, care vorbeau cu tine fară să te privescă în ochii, doreau să cumpere exact ceea ce tu nu aveai. Din mulțimea venită la magazin, o familie bogată, cu un băiețel foarte mic și iute, spunea vânzătorului să-i împacheteze frumos, trenulețul cu baterie, că el abia așteapă să ajungă acasă și să se joace cu el, iar o fetiță îmbrăcată frumos, cu o bluziță pe care era desenat un ponei roz, căuta și ea ceva minunat pentru ea. Zărise ursulețul din cutia verde și era cât pe ce vânzătorul să i-o împacheteze... dacă fetiță cea oaceșă nu observase, doar din profil, păpușa cea nouă, Irina.
Bucuroasă fetița duse păpușa acasă la ea și se laudă la toate prietenele ei de la bloc. Seara, o culcase în patul ei mare și bine mirositor. Aici, totul era roz, iar păturica era și ea tot roz cu mici floricele albe. Înainte să se culce, pupase cu multă dragoste nouă păpușă iar apoi plecând spre poteca viselor, o luase și pe Irina cu ea, și nu este greu de ghici ceea ce visa, nu? Visa cum aleagă de mână cu păpușa cea nouă și nimeni din întreaga lume nu avea o păpușă așa frumoasă ca a ei, iar toți copiii își doreau o păpușă frumoasă, însă se puteau mulțumi doar privid-o.
A doua zi, era o vreme ploioasă și rece iar fetița, o luase la grădiniță cu ea și pe păpușa, Irina. Sala se umplu repede cu copii mici și frumoși, care își doreau să se joace împreună. La o măsuță cu pahare de jucărie, fetița, stătea singură cu păpușa ei cea nou și nu lăsa pe nimeni nici să se uite la păpușa ei. Educatoarea, cu o voce blândă și calmă îi explicase fetiței, că aici fiecare copil trebuie să se joace unul cu celălalt și dacă își aduc vreo jucărie de acasă atunci trebuie să o de-a și celorlalți.
- Nu este frumos ceea ce faci! spuse educatoarea. Aici toți suntem ca și o familie iar voi trebuie să fiți ca nișe frații, nu?
- Atunci, de ce Maria, nu ne lasă să ne jucăm cu păpușa ei? spuse o fetiță brunețica și foarte slăbuță, care își dorea așa de tare să îmbrățișeze păpușa.
- Eu, spuse o altă fetiță cu două codițe prinse într-un elastic ca doi fluturași micuți, eu, mi-am adus într-o și la grădiniță o păpușă și am lăsat-o și pe Maria să se joace cu ea.
- Maria, nu este frumos ceea ce faci, spuse educatoare cea blândă.
Apoi întreaga clasă începură să spună în cor:
- Maria! Nu este frumos cea ce faci!?
Maria se simți foarte rușinată de comportamentul ei urât, față de colegii ei de joacă, care împărțeau cu ea toate jucăriile. Dar fetița m-ai auzise un glas foarte frumos care venea de la... păpușa ei cea nouă, Irina și care îi spunea:
- Maria, nu este frumos ceea ce faci!, eu vreau să mă joc cu toți copii, vreau să ascult cântecele și poeziile lor frumoase și în jurul lor să mă bucur în fiecare zi de râsetele lor ca niște clopoței ce cu clichetul lor dulce spun cea mai frumoasă și grațioasă melodie: Copilăria!
Atunci Maria, uitându-se în ochii mari și frumoși ai Irinei, păpușa cea nouă, hotărî să se joace cu toți copii și să învețe să împartă cu ei orice jucărie...Celilați copii râdeau și ea era bucuroasă de cea mai frumoasă zi din viața ei, ziua în care a învățat să dăruiască.
În cutia cea argintie de acasă, mama Mariei, citi:
- Păpușica Irina, frumoasă și veselă îți v-a schimba viața!
*
ȘORICELUL CARE NU ȘTIA SĂ SPUNĂ MULȚUMESC
A fost odată la o fermă de animale un șoricel cenușiu cu o lăbuță albă ca zăpada. El locuia împreună cu un frate mai mare într-o gaură făcută în peretele unui colț din grajd. Fratele mai mare avea mereu grijă de el și din scurtele sale vizite prinprejurul grajdului avea mereu dorința să-i aducă frățiorului său mai mic ceva frumos. Dar șoricelul cel mic era egoist, nu-i plăcea să ajute pe nimeni! Odată, văzând un melc ce încerca să se urce pe un trunchi unde fermierul obișnuia să taie lemne cu toporul, șoricelul s-a urcat pe căsuța melcului și se distra cum acesta a început să plângă, crezând că numai poate să umble precum în fiecare dimineață în drumețiilei lui scurte...
Afară începuse să se simtă cum vine toamna, cum în via ceea veche, un păianjen cu pânza lui plină de rouă tremura de frig și își puse pantalonii lui cei groși cu opt craci pentru cele opt picioare lungi și subțiri. Șoricelul cel cenușiu stătea la o măsuță făcută de fratele cel mare dintr-un dop de sticlă și bea un ceai dulce, ronțăind două boabe de grâu. Cum stătea așa abătut și plictisit nimic nu-l bucura iar la orice cadou primit, nu știa niciodată să spună... Mulțumesc! Într-o zi urâtă de sfârșit de toamnă, când afară ploua, iar el își făcuse umbrelă dintr-o frunză de viță de vie, trecând, ud și mic prin fața unei vaci, aceasta îi spusese:
- Măi șoricel frumos și mic! Precis îți este foarte rece, hai și încâlzeștete pe blănița mea călduroasă și îți voi dărui să bei, lapte bun și proaspăt... să îți recapeții din puteri.
Șoricelul după ce se încălzi și bău laptele delicios, plecă spre locuința lui fără să-i mulțumească de ajutor, vacii. Odată alergat de pisica cea lacomă, care își dorea să-și pună lăbuțele ei moi și fine pe șoricel, acesta se strânsese ca un gem de ață și își aștepta sfârșitul. Dar, o rață cu un guler colorat, i se făcuse milă de șoricel și gonise pisica cea lacomă și rea, cu ciocul ei mare și portocaliu. Credeți că șoricelul nostru i-a mulțumit raței? Ei bine,... nu! A plecat spre casă lui ca și cu nimic nu s-ar fi întâmplat.
Și uite așa zile treceau repede și venise ea - regina albului și a steluțelor! Coana Iarnă! Cu bageta ei lungă, transformase întreaga fermă în alb, iar acuma era foarte mândră de munca ei. Fratele cel mare se îmbolnăvise... Căzuze pe gheață, când încercase să-i aducă frățiorului său, un bob de porumb. Șoricelul cel mic, nici nu dorea să-l ajute pe fratele său mai mare, îi spunea că el este mic și are blănița și mustăți foarte fine și nu vrea să le murdărească căutând mâncare pentru alții!
Dar foamea rodea în burtica șoricelului mic!
- Acuma ce bun ar fi puțin lapte de la vacă!!!? Îmi place laptele. E foarte bun și conține minerale și vitamine!
Această era și dorința șoricelului cel mic, dar ultima dată nici nu i-a mulțumit vacii! Cum să meargă acum să ceară?
Fratele său se simțea tot mai rău și avea mare nevoie de lapte, laptele era bun la oase și așa de delicios, nu? Șoricelul cel mic se văzu în situația de a merge la vacă, să-i ceară puțin lapte dar foarte rușinat, cu o voce foarte spășită, îi spuse vaci:
- Te rog să mă ierți că ultima dată nu am știut să-ți mulțumesc pentru ajutor, azi am învățat să spun mulțumesc...
Se duse apoi și la rață care îl privi foarte mirată, știind că șoricelul nu știa să spună mulțumesc, și îi mulțumi și ei! Își aduse aminte de fiecare animal în parte care la ajutat și el nu i-a mulțumit. Apoi a plecat cu capul aplecat spre căsuța lui și mare i-a fost mirarea când a văzut că vaca bucuroasă, îi oferi un pahar mare de lapte, rața îi dărui pene și puf pentru culcuș, iar melcul vesel îl cadorisi cu două boabe de strugure.
Fericit, șoricelul cel mic și cenușiu, ieși din casa lui, împreună cu fratele său mai mare care se făcuse bine și când păși afară din grajd observă că pentru fiecare mulțumesc rostit, natura începea să reînvie la viața, florile topiseră zăpada, albinele și fluturi se plimbau și cântau un cântecel vesel și frumos. Și astfel, șoricelul învățase pentru fiecare ajutor primit să spună: Mulțumesc!.
|
Andrei Adrian Bledea 6/12/2020 |
Contact: |
|
|
