„Toate’s vechi şi nouă toate”
Mi-a trebuit mult timp şi, mai ales, mult curaj să încerc să scriu ceva despre Eminescu în general şi despre „Glossa”, în special. Cred că dacă Eminescu nu ar fi scris decât „Glossa”, tot ar fi rămas printre cei mai importanţi poeţi ai lumii. În rest, Eminescu om politic, sau pur şi simplu om cu pasiunile, dragostele, dezamăgirile, viciile sau meritele sale, este interesant pentru critici, istorici şi pentru… oamenii politici.
Citind pentru prima dată „Glossa”, acum foarte mulţi ani, am simţit un şoc. Pentru prima dată am priceput că o poezie poate exprima gânduri profunde, care mă frământă şi pe mine, sentimente nedesluşite de care depinde echilibrul meu interior, care mă înalţă, dar în acelaşi timp mă fac să văd prăpastia de sub mine, golul în care pot să mă prăbuşesc în orice clipă, dacă soarele prea puternic mi-ar arde aripile. Mai târziu, mult mai târziu, am citit şi „Ecleziastul”. Am resimţit acelaşi impuls şi am fost la fel de surprins regăsind ideile solomonice în „Glossa”, idei veşnice, frământări perene, dileme nicicând rezolvate.
Regele Solomon şi Mihai Eminescu. Simbolul înţelepciunii omenirii şi marele poet romantic s-au întâlnit în profunzimile filozofice ale artei. Ambii au o imensă putere de analiză a sufletului omenesc, în paralel cu o exprimare de o rară eleganţă. În întâlnirea acestor două genii ar fi inutil (şi inadmisibil) să intervină cineva din afară, deoarece nu se poate adăuga la cele deja spuse de ei şi orice încercare de „analiză literară” n-ar face decât să strice fluenţa şi frumuseţea frazelor. De aceea o să încerc, fără să intervin eu însumi, să fac să dialogheze peste veacuri două genii, dintre care primul, Solomon, a fost cel care a marcat întreaga devenire a omenirii, construind însăşi fundaţia morală (cel puţin) a civilizaţiei iudeo-creştine.
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te’ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă
Tu rămîi la toate rece.”
1. „Multe trec pe dinainte…” Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna!
„În auz ne sună multe,” iar ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
„Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte?” Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?
„Tu aşează-te deoparte. Regăsindu-te pe tine,” Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer.
„Când cu zgomote deşarte” Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună….
„Vreme trece, vreme vine.” Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
2. „Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gîndirii Înspre clipa ce se schimbă,” Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.
„Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipă ţine poate,” E nebunie!-am zis despre râs. Şi despre veselie: La ce poate să folosească! Căci cine ştie ce este de folos pentru om în viaţă, în vremea zilelor sale de nimicnicie pe care le trece asemenea unei umbre? Şi cine va spune mai dinainte omului ce va fi după el sub soare?
„Pentru cine o cunoaşte Toate-s vechi şi nouă toate.” Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.
3. „Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui;” Cine este ca înţeleptul şi cine poate să ştie ca el tâlcuirea lucrurilor?
„Joace unul şi pe patru Totuşi tu ghici-vei chipu-i,” … Şi am văzut că toată strădania şi toată izbânda omului la lucru nu este decât pizma unuia faţă de altul. Înţelepciunea unui om îi luminează fata şi asprimea feţei lui i se schimbă.
„Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine.” Nu te grăbi să deschizi gura ta şi inima ta să nu se pripească să scoată o vorbă înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în ceruri, iar tu pe pământ; pentru aceasta să fie cuvintele tale puţine.
„Şi-nţelegi din a lor artă Ce e rău si ce e bine.” Am cugetat apoi în inima mea, să desfătez trupul meu cu vin – pe când cugetul meu umbla după înţelepciune şi cerceta nebunia – până ce voi vedea ceea ce este bun pentru fiii oamenilor să facă sub cer în vremea vieţii lor.
4. „Viitorul şi trecutul Sunt a filei doua feţe,” Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri;
„Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe;” Eu Ecclesiastul am fost regele lui Israel în Ierusalim. Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer.
„Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate” şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă.
„Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate.” M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra. Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind.
5. „Căci aceloraşi mijloace Se supun cîte există.” Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui.
„Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă;” Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casă de ospăţ, căci acolo se vede sfârşitul omului şi cine îl vede pune la inimă. Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feţei este bună pentru inimă. Inima celor înţelepţi este în casa cea cu tânguire, iar inima celor nebuni în casa veseliei. Mai degrabă să auzi certarea unui înţelept, decât să asculţi cântecul celor nebuni; Că precum este pârâitul spinilor sub căldare, tot aşa este şi râsul celui nebun. Şi aceasta este deşertăciune!…
„Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă,” „E nebunie!” am zis despre râs. Şi despre veselie: „La ce poate să folosească!” Am fost mare şi am întrecut pe toţi cei ce au trăit înaintea mea în Ierusalim şi înţelepciunea a rămas cu mine. Şi tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată munca mea. Deci am zis în inima mea: „Aceeaşi soartă ca şi cel nebun avea-voi şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?”
„Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă.” Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt, Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa.
6. „Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcînd punte,” Dacă vezi asuprirea celui sărac şi obijduirea dreptului şi a dreptăţii în cetate, nu te mira de lucrul acesta, căci peste cel mare este unul mai mare, iar Cel Atotputernic veghează peste toţi.
„Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte;” Şi am văzut păcătoşi în mare cinste purtaţi la locul de odihnă, pe când cei ce lucraseră drept au fost izgoniţi de la locul cel sfânt şi au fost uitaţi în cetate. Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are săracul care ştie să se poarte înaintea celor vii. Şi iarăşi am văzut sub soare că izbânda în alergare nu este a celor iuţi şi biruinţa a celor viteji, şi pâinea a celor înţelepţi, nici bogăţia a celor pricepuţi, nici faima pentru cei învăţaţi, căci timpul şi întâmplarea întâmpină pe toţi.
„Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dînşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş;” Înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul merge întru întuneric. Dar am cunoscut şi eu că aceeaşi soartă vor avea toţi. Deci am zis în inima mea: „Aceeaşi soartă ca şi cel nebun avea-voi şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?” Şi am zis în mintea mea că şi aceasta este deşertăciune. Căci pomenirea celui înţelept ca şi a celui nebun nu este veşnică, fiindcă în zilele ce vor veni amândoi vor fi uitaţi; atunci înţeleptul moare ca şi nebunul.
„Ce e val, ca valul trece.” Pentru orice lucru este un timp şi o judecată; Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
7. „Cu un cântec de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje” Grăiam inimii mele: „Vino să te ispitesc cu veselia şi să te fac să guşti plăcerea!”
„Ca să schimbe actorii-n scenă, Te momeşte în vîrteje;„ Omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l poată opri; la fel nu este stăpân pe ziua morţii şi în această luptă nu încape amânare. Nelegiuirea nu va scăpa pe cel care o săvârşeşte. Şi am urât toată munca pe care am muncit-o sub soare, fiindcă voi lăsa-o omului care va veni după mine.
„Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă,” Atunci mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le, fără să le dea de rost; iar dacă înţeleptul crede că le cunoaşte, el nu poate să le pătrundă. … Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.
„Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă.” Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune.
8.„De te-ating, să feri în lături, De hulesc, să taci din gură;” Nu lua aminte la toate vorbele pe care cineva le spune, ca nu cumva să auzi că sluga ta te grăieşte de rău;
„Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură;” Căci inima ta singură ştie de câte ori şi tu ai defăimat pe alţii. Toate acestea le-am încercat prin înţelepciune şi am zis: „Vreau să fiu înţelept!” dar înţelepciunea a rămas departe de mine. Ceea ce a fost este departe, şi adânc, adânc! Cine poate acum să-i dea de înţeles? Şi eu m-am silit şi inima mea a cercetat şi a urmărit ştiinţa şi înţelepciunea şi buna chibzuială şi mi-am dat seama că răutatea este o nebunie, iar prostia este zănatică răutate.
„Zică toţi ce vor să zică. Treacă-n lume cine-o trece; Şi am început să mă las deznădejdii pentru toată munca cea de sub soare, Căci un om care a pus în lucrul lui înţelepciune şi ştiinţă şi a avut izbândă, îl împarte cu cel care n-a lucrat. Şi aceasta aste deşertăciune şi un rău nespus de mare.
„Ca să nu-ndrăgeşti nimică, Tu rămîi la toate rece.” Oare, ce-i rămâne omului din toată munca lui şi din grija inimii lui cu care s-a trudit sub soare? Toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui. Atunci mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le, fără să le dea de rost; iar dacă înţeleptul crede că le cunoaşte, el nu poate să le pătrundă.
„Tu rămîi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate;
Vreme trece, vreme vine.”
Iar dacă aş încerca să adaug ceva la cele de mai sus, nu ar fi decât deşertăciune…
Vanitas vanitatis, et omnia vanitas.
NOTA
Citatele din „Ecleziastul” sunt luate arbitrar şi incomplet. Oricine ar citi cele două Opere ar găsi, poate, alte apropieri, mai potrivite decât cele pe care le-am aflat eu.
|
Gheorghe Grün 1/29/2020 |
Contact: |
|
|
