Selecţie de poeme
ŢARA SURDO-MUTĂ
În ţara mea surdo-mută
interzisă îngerilor şi poeţilor,
flutură drapele şi iluzii.
În ţara mea surdo-mută,
fericirea se vinde ambalată
în pungi de plastic,
săptămâna are şapte duminici
în care se dansează după ropotul ploii,
nici un sentiment nu mai e interzis
şi lumea e veselă
ca la o nuntă de la care
a fugit mireasa...
PĂMÂNTUL CARE MĂ LEAGĂNĂ
Târziu mi-a fost când m-am întors la tine, Patrie!...
În loc de oameni am găsit cagule şi resemnări
şi viscole şi păduri căzând fără noimă în cer.
Acum râurile tale curg invers, scurmă tăcerea
şi urcă, învolburate, până se pierd în izvoare.
Credeam că îţi ştiu toate florile şi toţi fluturii,
toţi norii şi toate ploile, Patrie! Dar nu mai sunt
decât stoluri negre de cruci, rotindu-se
peste morminte pustii...
Şi totuşi, te iubesc cu disperare, Patrie!
Dar nu pot să nu te întreb: totuşi, de ce pământul tău
mă ia în braţe şi mă leagănă, numai la cutremur?
CINEVA SE JOACĂ DE-A VIAŢA NOASTRĂ
Cineva ne înghesuie în zeppelinul
multicolor al bunăvoinţei, ne îndoapă
cu hieroglife şi ne lasă să plutim
între cer şi pământ...
Seara exersăm în oglinzi
salturi mortale, de acolo de sus
se văd doar umbrele,
rochia ta, iubito, trece surâzătoare
printre nori, la Circul de Stat
biletele şi măştile se vând
pe sub mână...
De aceea vă spun, cineva se joacă
de-a viaţa noastră, sirenele
salvării ne bagă degetele în urechi,
ceasurile se umplu de greieri
şi zeppelinul abia se mai vede...
RESPIRÂND
Scriu, ca în copilărie, cu degetul
pe fereastra nopţii,
cuvântul Patrie (cu sensurile lui
mutilate de indiferenţă,
sărăcie, indolenţă, uitare...)
Scriu, pe geamul dintre zile şi nopţi
şi din cuvânt se scurg lacrimi
şi literele alunecă şi se pierd
într-o semantică cuneiformă...
Tăcerea ridică de jur împrejur
ziduri de catedrală, lumina
se face ţăndări şi nu pot să
mai scriu decât atunci când
respiraţia lui Dumnezeu
abureşte cerul cu gratii!
ULTIMUL EROU NECUNOSCUT
Dumitru Şomlea din Miheşu de Câmpie
pleca în zori pe câmp, flămând
de mirosul reavăn al pământului,
şi muncea până noaptea târziu,
împăcat cu necazurile vieţii.
Primăvara era bogat în fire de iarbă,
vara în cântece de cuc, toamna în ploi
de aur şi iarna în gânduri.
Îi mulţumea bunului Dumnezeu
învăţându-şi copiii desculţi cum
se face o casă sau cum se zideşte
o biserică sau cum se dă „Bună ziua!”
Când Patria i-a dat ordin să treacă Prutul
a pornit la asalt şi tinereţea i-a
fost înmormântată acolo, pe malul abrupt,
împreună cu alţi eroi necunoscuţi.
Opt ani s-a târât prin hârtoapele gloriei,
opt ani a tot murit pentru Patrie...
Moartea lui avea mereu ochi albaştri!
A luptat şi în Răsărit şi în Apus,
aşa cum i-a ordonat Patria...
Şi iar a murit la Oarba de Mureş, ducând
unsprezece mii de cruci în spate.
Când s-a întors acasă, s-a apucat
să orânduiască istoria: să dea la animale,
să are, să semene, să-şi plătească dările
din pensia amărâtă de veteran de război.
A plecat să se odihnească în cimitirul
din sat, în septembrie 2017, când
împlinise 103 ani şi cine ştie câte morţi
pe care Patria n-a putut să i le înnumere.
A fost o înmormântare cu lume puţină...
Copaci cu mantalele-n zdrenţe
i-au prezentat onorul şi au tras
cuvenitele salve de frunze în cer.
Patria îi va fi veşnic recunoscătoare!
UMBRA
Era vecin cu Dumnezeu şi dimineaţa
stăteau de vorbă la poartă
de una, de alta, că nu i-a mai scris fii-sa
din America de şase luni,
că uite - vezi? - p’ăla al lu’ Gheorghe
l-a luat ieri salvarea, vai de capul lui
că nici servici nu mai are!
şi că de la un timp ploaia pică pieziş
şi cam anapoda; Tu ce zici,
Doamne, semn bun o fi ăsta?
Când se plictisesc de verzi şi uscate
Atotputernicul intră în curte şi
bătrânul o ia pe potecă, peste deal,
bombănind în şoaptă - ştie el
că Dumnezeu tot îl aude!
Umbra îngândurată îi aleargă înainte
ca un câine fără stăpân...
SOARELE DE LA MIEZUL NOPŢII
Cântă o pasăre în hăţişurile singurătăţii...
Dar cine să-i înţeleagă cântecul?
Poate doar pietrele cu aripi
lovind tâmplele adormite
şi scufundându-le în cer...
Este o vreme a tăcerii infernale
aceasta: nu mai bucurii şi
nici cai de lemn, numai copii
bătrâni şi jucării carnivore,
doar un declin al perfecţiunii
poleind soarele palid
care răsare la miezul nopţii.
SUB COPITELE CERULUI
Noi suntem obidiţii veacului,
capetele plecate care au
vopsit soarele în roşu...
Noi nu avem nume, cei
pe care îi visam în copilărie ca pe nişte sfinţi,
mângâindu-le fotografiile decupate
din manualele de istorie şi
jucându-ne de-a viscolul,
ne-au împrumutat numele lor.
Şi ne-am numit mereu Alexandru
cel Bun şi Ştefan şi Cuza
şi Ion Gheorghe şi Neculai
şi încă într-un milion de feluri,
rostogolindu-ne sub copitele cerului...
FEREASTRA OVERTON
În duminica asta, frumoasă ca o biserică,
televizoarele zbârnâie cu febrilitate,
dracul s-a suit pe cochilia lui Dumnezeu
şi nechează şi ţine discursuri
despre fenomenul Tunguska şi despre
premoniţiile lui Nostradamus.
Lumea se distrează şi râde de se omoară,
urmează un nou film de desene animate,
cu Donald şi Trump, istoria s-a mutat la mansardă
şi priveşte de sus cum sunt împuşcaţi
John Lennon şi Garcia Lorca.
Se spune că Sfânta Inchiziţie
va face dreptate din nou,
Torquemada şi Albă ca Zăpada
pândesc muzeele şi bibliotecile,
Ludwig cel surd trece pe stradă strigând:
„E linişte! E pace!”...
În urma lui se aprind felinarele Simfoniei a III-a.
*
O libertate gonflabilă, un rictus
împodobit cu ghirlande extaziază mulţimile
şi pieţele publice se cutremură de ovaţii.
– Domnişoară, dansaţi?... Nimeni nu răspunde.
*
A murit poetul Gheorghe Istrate, fiţi liniştiţi,
se va vorbi şi despre el puţin mai târziu,
după codurile multicolore ale ploii, după
difuzarea manelelor de rigoare şi a discursurilor
care la orele de maximă audienţă vor lăcrima galeş
pe umărul telespectatorului necunoscut,
în timp ce Occidentul, blând şi pacifist,
o să protesteze cu tandreţe şi indiferenţă...
*
În pauza publicitară castele şi fiorduri,
luxul amintirilor de sticlă, călătorii în Tahiti,
miracole, gări şi cutremure, în tunelul
metroului se deschide marea fereastră Overton:
„Urmează staţia Eroilor
cu peronul pe partea stângă!...”
MORMINTE GOALE
Vorbeşte lumea despre cei plecaţi la război
„Se vor întoarce odată ca niciodată - spun
oamenii pe la porţi - lasă-i că ştiu ei mai bine
ce şi cum, noi avem de cules şi de semănat
şi de arat, că uite vin ciorile veacului
şi înnegresc câmpia şi o spulberă
şi câinii fără stăpân urlă pe uliţă,
şi ăsta nu-i semn bun, că aşa zice şi popa!”
„Lasă mă’, plânge copilul cu mitraliera de lemn
în mâinile palide, lasă că se întoarce el tata
cu stea în frunte şi vă arăt eu vouă, când mi-oi
pune pe piept decoraţiile şi o să vă bubui cu grenade
de dude negre şi cireşe amare...”
„Nu mai plânge, surată, că o să vină
şi al tău, i s-a arătat Dobrei în cărţi,
da, cică, vine pe sub pământ şi de-aia întârzie...”
Şi viaţa trece şi de pe front nu se mai ştie
aproape nimic - „Lasă zic bărbaţii şi femeile
şi copiii tot mai bătrâni, lasă că se întorc ei!”
Şi viaţa merge înainte, dintr-un război în altul,
şi-n locul celor duşi se-ntorc în sat,
de-o veşnicie, doar morminte goale...
PĂMÂNT DE FLORI
Un pământ cu palmele crăpate,
un pământ jertfindu-se-n culori,
un pământ de mamă şi de tată,
un pământ trudit: pământ de flori!
Un pământ desculţ, cu cer albastru,
un pământ de patimi şi candori,
un pământ de cer şi de miresme,
un pământ vândut: pământ de flori”
CÂND ÎNFLOREŞTE MAGNOLIA
Bronzul statuilor cocleşte şi gloria
se prelinge în lacrimi verzui
pe obrazul tăcerii...
Drumuri nevăzute traversează
în grabă continente şi inimi.
Agenţiile de ştiri anunţă
noile delicte ale libertăţii,
fiecare piaţă publică e o singurătate
cu un milion de nume, americanii
cred că fericirea a fost inventată
la Hollywood şi că luna se rostogoleşte
sub paşii lui Armstrong...
Desigur, asta nu schimbă aproape nimic
din existenţa noastră,
pentru că universul nu are amintiri
decât atunci când înfloreşte magnolia.
NĂVĂLIRE BARBARĂ
În vremea liceului, bătrânul meu profesor
de ştiinţe inexacte m-a invitat să-i văd
oceanele şi continentele şi galaxiile
din biblioteca răvăşită de percheziţii şi spaime.
Cutreieram împreună printre gheţurile
rostogolite în holulul sărăcăcios
al istoriei şi cafeaua era amară
şi din stradă se auzeau cuvinte neînţelese,
răpăit de tobe şi trompete în surdină.
A doua zi, profesorul a dispărut în ceaţa
de ovaţii şi aplauze, stârnită
de galopul copitelor, inconfundabil.
NOPŢI ŞI ANI
(Doamnei Profesor universitar doctor Lidia Vianu)
Au fost nopţi şi ani,
au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri
de mare şi amintiri
pe care n-am avut timp
să le trăim.
Au fost ziduri de fum
şi promisiuni, mereu
promisiuni glorioase şi poveşti
despre vârsta de aur…
Dar noi, vă întreb, noi
când am trăit?
O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere
câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om
răstignit între stele
Uitaţi-vă la ferestrele întunericului,
la păsările trădate de aripi,
priviţi bine în jur: sunt bâlciuri,
catedrale, cetăţi în ruină şi
vânturi nestatornice…
De aceea vă mai întreb,
cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând
frigul şi iubirea:
Noi când am trăit
În care secol, în care secundă?
STRATEG FORMIDABIL
În copilărie am fost un strateg formidabil:
mă ascundeam în magazia cu lemne
şi îndreptam erorile ultimului război mondial…
De fapt, ţineam cu nemţii (trebuia
să ţină cineva şi cu ei!) şi îi lăsam
pe prietenii mei de joacă să fie Ivan şi Vanea.
În cele din urmă îi băteam de le săreau capacele
şi mă duceam, de-al dracului, la Yalta şi la Malta
strivind între dinţi trabucul victoriei…
VREMEA FILMELOR RUSEŞTI
Era vremea filmelor ruseşti,
cu nemţi de recuzită şi eroi cu stea în frunte,
cu tineri înecaţi în marea de spice a Studiourilor Sahia,
despre care scriau ziarele băgate pe sub uşa realităţii.
Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în şoaptă
iar cireşii bunicului, înscrişi la CAP,
se lepădau, ca de satana, de floare…
Ce-mi păsa totuşi, eu umblam după cuci
salutând voios de pionier umbra miliţianului
care bântuia prin sat precum Iisus pe valuri.
Pe urmă iar venea caravana cinematografică
sau duba securităţii şi iar răpăiau
gloanţele oarbe în tăcerea conspirativă
şi în jocul meu de copil
îndopat cu bomboane sticloase.
VRĂBIILE
Atlantida adolescenţei mele
s-a scufundat în ceața paradisului proletar.
Au fost ani văruiți cu linişte,
într-un liceu în care zborul era pedepsit
mai rău decât fumatul sau prostia…
Citeam enorm pe atunci şi cuvintele
inundau oceanele pacifice
dintre ruşi şi americani.
Citeam sub un vişin spânzurat de cer,
şi vedeam cum istoria e ciugulită de vrăbii…
Acum se mai aud doar
comentariile lor gureşe la adresa eternităţii.
MĂRTURIA
Nimeni nu va depune mărturie…
Toţi se grăbesc, toţi au de trăit
ceva mai bun decât viaţa,
pe toţi îi aşteaptă bogăţia
şi gloria la colţul străzii.
Oamenii n-au timp de prostii, nu vor
depune mărturie, abia mai respiră
pe apucate înghesuind în plămâni
aer cât pentru o scufundare în valuri.
Ei plâng cu lacrimi de sticlă,
multiplicând realitatea în ocheane
îmbâcsite de vuietul mării,
sau vorbesc limbi îngrozitor de străine
în timp ce răsfoiesc catastiful norocului.
Dar nu se poate face nimic!
Nimeni nu va depune mărturie...
ŢARA FERICITĂ
Noi ne-am născut morţi!
În fiecare scâncet se ascunde
un mort nou născut, în fiecare literă
e scos la tablă trupul silitor al unui elev,
la fiecare înmormântare un preot intră în altar
şi cântă slujba de mântuire
pereţilor care au ochi şi urechi…
Dar morţii fac ţările să prospere,
ei lucrează în linişte pe şantiere, vin cuminţi
la mitinguri şi aplaudă spunând „bogdaproste!”
pentru bănuţii de ort ai pomenilor.
Pentru asta să ne fi împodobit noi
mâna dreaptă cu semnul victoriei?...
Orbiţi de speranţă n-am văzut
că apar gratii în cer, pe pământ şi pe ape
şi că se nasc alţi morţi, îmbălsămaţi
în formolul tare al fericirii.
RECIF CU RECHINI
Doamne, ce frumoşi sunt
rechinii recifului tău,
cum plutesc ei
în sensul curentului
care îi poartă
spre Raiul Pirania,
spre plajele caraibe!
Înotăm într-o libertate
cu fălci puternice,
profesorul de socialism ştiinţific
îşi scoate pălăria şi ne salută…
HRISTOŞII NIMĂNUI
Chiar şi azi, când nu mai sunt zăpezi,
vin ţărani cu ele să ne-îmbete,
doar în ochii lor mai poţi să vezi
toată sarea mărilor de sete.
Şi prin târg îi simţi ai nimănui,
pipăindu-şi banii ca pe moaşte,
când tristeţea are ochi căprui
în umile sărbători de Paşte.
Cine-s ei? S-au sufocat sub măşti
şi-au venit să-şi târguiască gerul;
au venit bătrâni, bolnavi şi proşti
în oraşul mort să-şi vândă cerul.
Iar când foamea-i molfăie-n gingii
şi-ospătarii le arată nota,
pleacă înspre zările pustii
şi se-ntorc acasă... pe Golgota.
OCHEAN ÎNTORS
Tot mai departe de noi înşine,
visăm viitorul printr-un ochean întors.
Nu mai ştim unde e patria,
afişele de pe ziduri
nu mai urlă: „Libertate, te iubim,
ori învingem ori murim!...”
Fluviul istoriei s-a pietrificat
în prundişuri secetoase,
memoria noastră a devenit blondă!
De la o vreme democraţia
e o dictatură cu amortizor
îndreptată spre tâmpla universului
care se deplasează spre roşu...
GIMNASTICĂ ANAEROBICĂ
Gândurile se amestecă
în vuietul străzii, anesteziile
revoluţiei simulează un fel
de fericire inocentă
în răpăitul de mitralieră al inimii,
pasărea din muzeul
de ştiinţe naturale al patriei
bate brusc din aripi,
uzina chimică se ridică-n văzduh
(aici, în Est, zăpezile naturale
ar costa mult prea mult),
actorul intră în scenă
în mână cu craniul lui Yorik,
statuia libertăţii
o ia razna pe străzi
în timp ce îngeri nevăzuţi
recită în difuzoare comenzile
lecţiei de gimnasică anaerobică
şi moartea se preface că citeşte ziarul,
peste umărul poetului.
RAPORT CĂTRE MAREŞAL
Permiteţi să raportăm, Domnule Mareşal:
După ce aţi plecat printre nori
am pierdut toate războaiele,
ne-am lăsat împuşcaţi
cu gloanţe oarbe, până la lacrimi…
Acum între noi şi ceilalţi
e un văzduh de sârmă ghimpată,
acum pe liziera timpului înaintează
ploi cu şenile, acum e târziu,
Domnule Mareşal, şi soldaţii dorm
şi mitralierele inimii sunt risipite
prin câmpuri cu maci!
Vă mai raportăm că ne-am retras
eroic în ruinele serii,
şi că toate înfrângerile noastre
secrete servesc patria!...
Vom mărşălui, orice s-ar întâmpla,
către nord, să fluturăm de acolo,
victorioşi, stindardul alb al zăpezii.
ÎMI IUBESC PATRIA
Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria!
Cu silicoanele ei amăgitoare
legănându-se tandru pe buzele neantului,
cu şobolanii din canalele revoluţiei trucate,
cu ghişeele din spatele cărora o mână nevăzută
împarte certificate de eroism şi adeverinţe lipicioase,
cu oamenii ei politici deversaţi din patru în patru ani
prin cartiere mărginaşe şi cătune,
unde inundaţiile vin mult mai des,
cu ţăranii ei înrăiţi de mireasma pământului
care le fuge iar de sub tălpi, cu toate astea
şi cu multe altele, trăite în grabă şi cu lehamite.
Da, îmi iubesc patria!
Mă înduioşează până la lacrimi grija ei
pentru câinii comunitari, stâlciţi
sub lumina de stricnină a farurilor nopţii,
sterilizaţi să nască o rasă mioritică,
mult mai rezistentă la vicisitudinile libertăţii
(şi noi am fost comunitari şi încă ne mai domină
reflexele lui Pavlov, încă mai salivăm
ascultând discursurile preşedinţilor săraci şi cinstiţi
sau foşnetul de lenjerie intimă al poeziei)
„Mă, câine!” îi spun celui mai bun prieten al meu
şi el se gudură şi mă face să cred că fericirea există.
Dumnezeu, ca şi patria, este iubire...
Aşadar, domnilor şi doamnelor, îmi iubesc patria!
aşa cum îşi iubeşte ologul piciorul lipsă,
cu patima celui care refuză să plece
dintre apele ei mereu revărsate şi tulburi.
O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră
indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile,
pentru că în cârciumile ei am băut
potire de lacrimi şi pe străzile ei
am admirat umbra viitorului ce refuză să vină...
Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,
crucificată pe toate punctele cardinale,
este singura americă posibilă, singura şansă,
unica iubire, pe care nici măcar speranţa
nu o mai poate ucide...
UITAREA PRIN GARD
Mă uit la istorie prin gard...
Trece pe uliţă un război mondial,
cu popoare migratoare şi popoare
eliberatoare, e multă gălăgie
şi moartea se prelinge din ochii statuilor
pulverizându-le printre mausolee şi spaime.
Pe urmă trece un convoi mortuar...
Doamne, azi îl înmormântează
pe tatăl meu Lazăr
şi pe mine au uitat să mă cheme...
Mă uit la istorie prin gard...
Mare lucru uitarea!
Ţara Debrei Bernier
Debra Bernier nu iubeşte
coridoarele prelungi ale celebrităţii,
nici aplauzele corozive
ale admiratorilor de ocazie.
Ea merge desculţă prin Canada
din suflet, foşnind odată cu iarba
şi frunzele de arţar sau îmbracă,
în dimineţile de duminică,
rochia de mireasă a zăpezii.
Uneori se opreşte pe malul
fluviului din cer şi stă de vorbă
cu norii şi cu sălbăticia,
sau ia de mână trupul unui copac
îngenuncheat în nisip
şi cu migală îi sculptează
în scorbura inimii aripi de fluture
şi sclipitoare icoane de rouă.
Ce eternitate provizorie, Doamne:
să visezi ziua de sticlă
în care posmodernismul
e o ferestră deschisă
spre antichitatea inimii!
(Selecţie din volumul Patria Amară, apărut în 2018)
|
Lucian Mănăilescu 7/27/2019 |
Contact: |
|
|
