Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Trăiri asemenea valurilor mării

Trăirile sunt asemenea valurilor mării, ce necontenit se izbesc de mal. Ele modelează treptat țărmul ce delimitează realul de imaginar și oferă o stranie compensație neîmplinirilor pe care inevitabil le purtăm în suflet. Dar dincolo de finit și materialitate se află oceanul necuprins al sufletului ce nu poate fi cuprins în cuvinte. Deși orizontul lumii este cumplit de temporal, mereu există o poartă către un spațiu al visării unde moartea nu are cum să ajungă.
Și valurile mării se sparg la mal cu repetate armonii astrale ce ne trezesc cele mai sensibile și mai nobile sentimente. Deși obstacolele se aștern inevitabil în calea noastră, menite fiind să ne distrugă, există totuși, o speranță care clipește uneori mai clar, alteori la limita stingerii, ce ne inspiră speranță, chiar dincolo de cele mai negre așteptări. Viața învinge mereu, dar victoria ei trebuie citită prin intermediul sufletului.
Însă răzvrătirea împotriva jocului crud și absurd de pe pământ ne întunecă mintea și inima. Începem să bântuim cu gândirea încețoșată prin labirintul unui univers pe care nu îl înțelegem și tragic, nici el nu pare să aibă milă de noi. Există doar o mută așteptare a finalului, ce pândește tot ce este viu.
– De ce întâmplă toate acestea? De ce există suferință pe pământ?
Literele zboară pe dinaintea mea asemenea prafului luat de vânt. Încerc să le prind, dar ele se amestecă haotic, sfidând logica exprimării coerente. Încerc să le asamblez în cuvinte, dar nu reușesc. Degetele îmi saltă spasmodic pe tastele pline de semne ce deodată îmi devin stranii, desprinse dintr-un spațiu al absurdului. Încerc să revin la tiparul original, dar nu reușesc. Degetele îmi alunecă pe sticla rece a ferestrei către lume,dar care straniu, stă blocată de mult timp, poate chiar din zorii copilăriei.
– Cine ești?
– Nu știu, nu îmi dau seama încă!
Credeam că există o logică pe care să o deprind atunci când voi deveni adult. Credeam că există ceva nespus, dar care îmi va fi lămurit când voi fi mare. Dar nimic nu s-a schimbat. Așa-zisa maturitate nu reprezintă altceva decât vârsta celei mai teribile ignoranțe, în care crezi că știi, când de fapt totul reprezintă doar un vis halucinant ce se sfârșește în disoluție.
– Clădim castele de nisip fără să ne dăm seama! Ne bucurăm de ceea ce este efemer!
– Da, însă nu știi, sau te prefaci că nu știi, despre ce este vorba!
O minciună care durează câteva zeci de ani, aceasta este de fapt maturitatea pe care o trăim. Copilăria este de preferat, măcar pentru faptul că are în față un orizont mirific, ce se desfășoară fantastic în fața ochilor minții. Atunci visarea este normală. Basmul reprezintă adevărata realitate. Totul se transfigurează privind prin ochii unui copil. De aceea se bucură. De aceea zâmbește. Adultul este încruntat, rupt de realitate, încrâncenat în afirmarea propriului vis și disperat de răspunsul realității. Prefer să rămân copil.
Și cuvintele îmi devin brute, neșlefuite, ieșite din cariera de calcar a gândurilor ce se desprind ca de la sine din nevoia de a cunoaște și de a da sens lumii în care trăiesc.
– Sunt doar un copil în căutarea fericirii! Sunt doar un adolescent visător care își caută iubirea! Nimic mai mult! Nu sunt adult, nu!
– De ce nu vrei să fii ca toată lumea?
– Fiindcă lumea merge într-o direcție greșită! Dacă ar merge în direcția cea bună, aș urma-o, negreșit!
– Ce numești tu greșit? Te crezi mai deștept decât ceilalți?
– Greșit înseamnă să te consideri înțelept, când de fapt ești un ignorant. Nu mă cred deștept, dar obișnuiesc să îmi consult mai întâi inima și după aceea mintea. Simt că lumea aceasta a iluziei nu este a mea, nu îmi aparține și nu îi aparțin, este o capcană mortală în care ne găsim toți!
Și merg mai departe pe țărmul mării. Pășesc fără să gândesc prea mult. Simt nisipul rece de pe plajă sub tălpile picioarelor. Senzația umezelii îmi trezește simțurile. Observ valurile răzlețite pe suprafața cutată o apelor. Disting coama valului care tocmai se izbește de mal. Și în același timp cad pradă visării. Un orizont nebănuit se deschide înaintea ochilor mei uimiți. Trăiri venite din alte epoci, sau poate din alte spații, le simt cu precizie în suflet.
– Vreau să mă opresc din alergatul haotic pe căile pustii ale lumii. Vreau să mă opresc și doar să contemplu ce se află în jurul meu și în mine, nimic mai mult.
Dar este teribil de greu. Ceilalți nu fac acest lucru. Ei alergă mai departe izbindu-se unii de alții, rănindu-se, certându-se și lovindu-se fără milă.
– Ești un încăpățânat! Nici după atâtea zeci de ani nu te-ai dat pe brazdă! Ești un copil obraznic și rău!
– Mă onorează aceste cuvinte, fiindcă, în ciuda a tot ce am trăit, am rămas copil, deci, am învins!
Briza se întețește. Vântul devine pătrunzător. Șuierul său îmi șoptește cuvinte necunoscute dintr-un alfabet cosmic, imposibil de descris prin cuvinte. Amintirile mă răscolesc. Se contorsionează spasmodic în mine trăiri ascunse, taine pe care nimeni nu le știe ies acum la lumină. Le privesc pătruns de fiorul unei stranii descoperiri. Mistere străvechi ies la iveală. Stelele strălucesc cu putere pe cer. Imaginea lor se reflectă dantelat în apă. Privesc și aștept. Timpul se dilată. Totul curge mai lent. Realitatea se domolește. Luna apare pe cer, dar soarele încă nu a apus. Mai este destul până la asfințit. Este crepusculul dintre lumină și întuneric. Este clarobscurul ce învăluie tranziția dintre trecut și viitor pe calea misterioasă a prezentului.
– De unde îți vin astfel de idei?
– Nu știu, dar ele apar asemenea astrelor ce străbat necontenit cerul până la deplina lor contopire cu orizontul înconjurător.
Tăcerea devine mai solemnă. Așteptarea mă cuprinde în brațele ei. Nu mă opun. Din copilărie i-am cunoscut îmbrățișarea caldă pentru mine, rece pentru ceilalți. De când eram mic mă consideram un fiu al naturii în forma ei sălbatică, primordială. Ceilalți mă considerau un nebun. Eram excepția ce sfida regula. Dar nu îmi propagam viziunea. O păstram pentru mine. Dar adulții mă urau. Nici ei nu știau lămurit de ce, dar nu mă iubeau, mă loveau, mă jigneau și nu mă puteau suferi, chiar și cei mai apropiați ai familiei.
– Ești un elev obraznic! îmi spuneau învățătorii și profesorii.
– Nu este nimic de capul lui! Nu va ieși nimic din el! adăugau cei din jur.
– Nu vrem să ne jucăm cu tine! continuau copii pe care îi cunoșteam.
Și atunci pășeam mai departe în singurătatea mea, dar însoțit mereu de forțele elementare ale naturii. Iubeam frigul, ploaia și zăpada. Toți le detestau, dar eu nu, ci vorbeam cu ele. Erau cei mai buni prieteni ai mei din zorii vieții.
– Crezi că te vei putea ascunde toată viața?
– Nu mă ascund! Dar nimeni nu mă înțelege! Toți se văd pe ei înșiși și caută frenetic doar ce îi interesează! Nimeni nu mă vede pe mine! Nu exist nici măcar pentru cei apropiați!
– Și te doare?
– Nu știu. La început, da, mă durea, dar acum nu, m-am obișnuit. Am drept frate natura care mă înconjoară cu munții ce se înalță până la cer și pădurile ce se întind la nesfârșit pe cuprinsul întregului pământ.
– Ești un inadaptat!
– La ce? La compromis și murdărie?
Da, așa îmi mi-am reprezentat mereu lumea adulților. De aceea, chiar la atât de multe zeci de ani distanță, am rămas doar un copil privind cum apune lumea celor ce se credeau mari pe vremea când vârsta îmi era încă mică. Observ cum dispar treptat personajele negative ale copilăriei mele. Îmi pare rău pentru ei, dar nu pot împiedica trecerea timpului.
– Suntem doar fragmente călătoare de conștiință plutind prin întinderea timpului! răsună un alt glas.
– Chiar crezi aceasta?
– Nu cred, ci simt! Totul este conștiință!
– Dar ce este o conștiință?
– Greu de exprimat prin cuvinte! Conștiința este tot ce rămâne după ce materia încetează să mai existe!
– Așadar, este o formă de energie!
– Nu chiar, este dincolo de noțiunea de energie!
– Atunci?
– Este informație vie în starea ei pură, nematerializată în vreun cod de reprezentare!
Și așa observ cum picături de ploaie încep să cadă din cer făcând să tremure în milioane de ipostaze suprafața netedă a mării. Sub impactul lor se formează plăsmuiri fantastice. Ele se apropie de țărm sub irealul unei ceți aburinde ce mătură plaja de-a lungul și de-a latul ei.
Dar eu continui să stau. Îmi aleg cu grijă cuvintele și gândurile. Percep un moment sacru pe care trebuie să îl onorez ca atare.
– Vreau să scap din capcana timpului! Vreau nemurirea!
– Nu există așa ceva!
– Ba da! Există, dar voi adulții, nu o cunoașteți!
– Dar tu? O cunoști?
Nu mă grăbesc să răspund. Las ca aburii să se disperseze. Ploaia încetează. Seninul albastru se arată din nou pe cer. Privesc cum norii se îndepărtează. Stelele strălucesc din nou. Dintre ele, una are un nimb ce depășește orice alt astru în splendoarea lui.
– Îl cunosc pe Omul Primordial! am șoptit ca răspuns.
– Cine este el?
– Este Marele Necunoscut, un anonim pentru adulți, dar știut de copii până la vârsta la care deprind limbajul celor mari!
– Tu l-ai cunoscut?
– Da, îl știu din primii ani de viață. Mi-a vorbit chiar din prima impresie articulată în limbaj. Înainte de a pricepe glasul celor mari, el mi-a vorbit prima dată!
– În ce limbă?
– În limba trăirilor fundamentale, care nu au nevoie de cuvinte, și prin care se transmit direct ideile fără punerea lor în simboluri ce se cer ulterior descifrate! am mai spus plecând de pe malul mării și lăsând în urma mea toate aceste cuvinte inscripționate în matricea de nisip a trecerii mele prin universul iluziei, dar fiind conștient că în Marea Carte a lumii, ele vor rămâne la nesfârșit.






Octavian Lupu    6/5/2019


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian