Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Panopticum - Ceea ce le place Doamnelor

Mărturisesc că datorez titlul de mai sus lui Voltaire. Nu simpatizez omul, dar cu mulţi ani în urmă am descoperit cu profit în biblioteca paternă ediţia franceză versificată a poveştilor lui, dintre care Ce Qui Plaît Aux Dames, m-a captivat.
Unui ochi postmodernist istorioara poate să-i pară puerilă şi “irelevantă”, mai ales că intriga ei este întrucâtva simplistă, iar morala se ascunde în vorbe cu două înţelesuri, aşa cum şedea bine în secolul XVIII.

Eu am gustat însă nu numai graţia şi eleganţa poemului, characteristic galice, dar şi valoarea lui educativă.
Eram adolescent, vârstă oarecum naivă, când pentru mine iubirea dintre sexe ţinea încă de domeniul esteticului.
Filozoful iluminist însă m-a “luminat” şi de atunci încoace, cu toată experienţa de-o viaţă, n-am putut găsi nici un cusur acelor învăţăminte timpurii.

Poezia relatează aventurile amoroase ale tânărului cavaler, Jean Robert, supus al regelui Dagobert. Eroul călătorea lipsit de bani, avutul său constând dintr-o armură veche şi un cal. Dar, ne spune poetul, poseda în schimb două daruri strălucite ale tinereţii: forţa lui Hercule şi graţia lui Adonis.
În apropierea Parisului, a întâlnit-o pe zburdalnica Marthon ce ducea la piaţă un coş cu unt şi ouă proaspete.
Părul ei blond legat cu o panglică, mijlocul ei subţirel şi o mică fustă ce lăsa să se întrezărească picioarele albe şi fine îi dădeau o înfăţişare ce “ar fi tentat şi sfinţii din paradis”. În faţa acestei privelişti divine idolatrul Robert, împins de dorinţe nestăvilite, a descălecat şi i-a făcut cavalereşte o propunere cinstită:“Am douăzeci de galbeni în coburi plus inima mea, asta-i toată averea şi îţi aparţine.” Minunăţia a acceptat, dar în zburdălnicia lor veselă şi pripită, ouăle s-au spart, iar calul sperios a luat câmpii.
La sfârşitul divertismentului, Marthon aranjându-şi coafura, a cerut galbenii promişi.
Cavalerul mofluz, a încercat să se scuze, dar totul a fost în zadar căci femeia păgubită l-a reclamat regelui. “Cavalerul m-a jefuit, m-a violat şi ce-i mai grav nu m-a plătit,” s-a plâns ea. Dagobert a transferat însă pricina reginei Berthe, experta lui în cazurile de viol. Berthe era blândă şi omenoasă, dar severă în privinţa pudoarei şi cavalerul a fost adus în faţa consiliului ei desculţ, cu capul descoperit şi cu privirile plecate.
El şi-a mărturisit vina şi a fost condamnat prompt la moarte. Dar Robert era atât de plin de farmec şi de bine făcut încât judecându-l regina şi doamnele din consiliu nu şi-au putut reţine lacrimile şi însăşi Marthon suspina de mila lui. Înduioşată, Berthe şi-a amintit că legea acorda iertare condamnatului dacă putea spune consiliului clar şi fără să jignească ce anume doresc intim femeile din toate timpurile.

După ce a promis să revină cu răspunsul în opt zile, Robert a fost lăsat liber şi a petrecut săptămâna bezmetic, întrebând femeile întâlnite prin împrejurimi ce doreau ele cel mai mult.
A primit numeroase răspunsuri, dar spre disperarea sa nici unul nu era la subiect. În zorii ultimei zile cavalerul, rătăcind prin pajişti înrourate, a fost acostat de o bătrână căruntă, ştirbă, cu obrajii mânjiţi de funingine ce umbla îndoită de mijloc, sprijinindu-se într-un baston. Nasul ei încovoiat atingea bărbia scurtă, ochii îi supurau, iar în loc de îmbrăcăminte era înfăşurată în zdrenţe ce-i acopereau numai parţial coapsele.
Întrebat direct ce-l bântuia, Robert şi-a povestit necazul.
Interlocutoarea l-a încredinţat ca ea cunoştea secretul şi prezentându-se împreună reginei îl va salva. În schimb el trebuia să jure că îi va satisface orice dorinţă. Aflat la ananghie cavalerul s-a supus fără să crâcnească.

Ajunşi amândoi la palat, Robert, instruit de mentora sa, a demonstrat cu vorbe alese că în esenţă ceea ce place cel mai mult doamnelor este să fie stăpâne şi să comande în casă, formulare ce a satisfăcut consiliul şi acuzatul a fost graţiat. Dar când să plece, bătrâna l-a oprit explicând reginei că tânărul îi datora ei viaţa şi ea revendica pe loc recompensa promisă sub jurământ.
Împricinatul a confirmat faptele, dar cum era falit, deşi vroia nu avea cu ce plăti. Fără ştirea lui însă oamenii regelui recuperaseră bunurile pierdute şi regina a decis ca banii să-i primească după dreptate Marthon, calul să-l ia bătrâna, iar armura să-i fie înapoiată proprietarului.
“Nimic nu este mai generos, dar nu-mi trebuie calul,” a obiectat bătrâna, ”eu îl vreau pe Robert ca soţ.” În ciuda aparenţelor femeia era inteligentă, elocventă şi pledoaria ei a fermecat auditoriul, iar consiliul i-a adjudecat bărbatul dorit. Seara, spre scârba şi deznădejdea lui, Robert a fost silit să împartă cu consoarta cina şi aşternutul de paie din coliba ei dărăpănată. Şi nu numai aşternutul. “Poate îţi par dezgustătoare, puţin ridată şi chiar rău mirositoare”, a spus ea,” dar asta nu înseamnă nimic pentru un cavaler bine crescut.
Închide ochii, astupă-ţi nasul şi să sărbătorim miracolul dragostei.” Incitat astfel eroul şi-a îndeplinit datoria conjugală, înlocuind tandreţea cu ardoarea tinereţii.
Când obosit, a deschis ochii s-a trezit în braţele unei femei frumoase ca însăşi Venus şi într-un palat de vis. “Mi-am dovedit puterea asupra inimii tale,” i-a spus ea, “şi am avut dreptate: femeia este întotdeauna stăpâna casei.” Voltaire sugerează că ar fi fost zâna Urgele, cândva protectoarea bravilor francezi. Eu mai degrabă cred că era una dintre consilierele înlăcrămate, deghizată pentru circumstanţă.

Sper ca şi dumneavoastră să beneficiaţi de această nostimadă, revizitată de mine aici pentru a omagia tardiv pe cele ce ne sunt mame, camarade de viaţă şi modele de frumuseţe, bunătate şi sacrificiu.


Penticton / Vancouver





Gabriel Watermiller    5/29/2019


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian