Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cuvântul bine temperat - Instinctul de mamă

Când eram mică eram geloasă pe Toma, fratele meu mai mare. Aveam impresia - care s-a păstrat până târziu în viață- că mama îl iubea mai mult decât pe mine, pentru că petrecea mai mult timp cu Toma decât cu mine. Faptul era real. Ca adolescentă, am înțeles că mama discuta mai mult cu Toma pentru că aveau preocupări literare comune. Și, cum eu preferasem, copil fiind, joaca pe afară, iar Toma lecturile, mama și-a îndreptat atenția mai mult înspre el.
Ca studentă la chimie, deși îmi plăcea muzica, pe care o iubea și mama, nu am fost eligibilă pentru dialogurile cu ea. Impresia că ea nu mă iubea era aceeași. Mi-aduc aminte că odată l-am întrebat și pe tata de ce mama îl iubește mai mult pe Toma decât pe mine și tata mi-a răspuns că doar mi se pare, asigurându-mă că ne iubește la fel. Am apreciat faptul că tata i-a luat apărarea mamei, dar cuvintele lui nu m-au convins. Măsuram iubirea mamei în timpul ei petrecut cu mine comparat cu cel dedicat lui Toma și mă durea inegalitatea.
Anii au trecut, am întemeiat o familie, după care am emigrat în Canada, sponsorizată de fratele meu, atunci profesor universitar la Montreal. Despre traumatismele emigrării am mai scris, nu revin asupra subiectului. După câteva luni, am găsit un post de chimistă și, laboratorul fiind departe de locuință, ajungeam acolo cu metroul, ȋn care citeam. Găsisem la Toma o mulțime de cărți, iar lângă casă era o bibliotecă de unde puteam împrumuta tot ce doream. Și așa am citit - în traducere franceză- multe jurnale ale deținuților politici din Rusia în lagărele din Siberia, plus o mulțime de cărți din literatura universală, jurnale și biografii. Iar de la librăriile și anticariatele franceze din Montreal îmi cumpăram tot ce-mi amintea de imensa bibliotecă din casa copilăriei mele.
Fiind departe de părinți, le scriam scrisori. Întotdeauna îmi plăcuse să scriu și acum aveam ocazia să aștern pe hârtie impresiile din noua mea viață. Așadar, după emigrație, activitatea mea de a scrie și citi s-a amplificat considerabil.
Am invitat-o pe mama să ne viziteze în Canada de vreo două ori, dar am continuat să cred că nu prea mă iubea. Totuși corespondența noastră a continuat, iar ea-mi răspundea cu regularitate.
În 1996, când mama avea peste 80 de ani, ne-am întâlnit cu toții - mama, eu și Toma cu familia - la Paris. Într-o dimineață, am invitat-o pentru micul dejun la o cafenea. Acolo, fiind cu ea între patru ochi, mi-am luat curajul și i-am spus că nu înțeleg de ce nu mă iubește, pentru că și eu sunt o persoană cultivată, care cred că merit dragostea ei, doar îi scriam scrisori atât de frumoase! Mama a tăcut. Îmi stăruie și astăzi în memorie expresia figurii ei, pe care am descifrat surpriză, consternare, nedumerire. Am simțit totuși, din tăcerea ei, că vorbele mele au atins-o. Probabil, mi-am spus, nu-și dăduse niciodată seama de suferința mea.
În 1998, când ea avea 83 de ani și eu am fost diagnosticată cu cancer la sân, fără să-mi spună, s-a dus cu scrisorile primite de la mine - le păstrase deci!- la un editor din București și l-a întrebat dacă sunt publicabile. El i-a răspuns pozitiv, dar numărul lor era insuficient pentru o carte. Mama mi-a comunicat la telefon, spre uimirea mea, că a semnat pentru mine un contract cu editorul pentru publicarea unei cărți, dar că îi mai trebuiau 15 texte. M-am panicat, dar ea mi-a propus să-i mai scriu scrisori, din care ea va șterge doar începutul "dragă mamă" și ele vor fi exact ce trebuie pentru carte.
Demersul ei m-a impresionat. Am suportat tratamentul bolii, motivată fiind de puternica dorință de a mă vindeca, pentru a continua cartea la care se angajase mama. Tratamentul a fost eficace și cartea "Miniaturi de dincolo de Ocean" a fost prima din cele publicate apoi de mine. Cred că instinctul ei de mamă a lucrat perfect: a găsit modalitatea de a mă mobilza pentru a învinge o boală atât de gravă. Și nu numai. Mi-a deschis noul orizont - al scrisului- în care trăiesc de atunci.
Fiind o persoană publică, mama era cunoscută ca Amelia Pavel, critic de artă și mi se păruse, până la o maturitate avansată - și a ei și a mea- că dedicația pentru profesiune pusese stăpânire pe ea. M-am înșelat. O mamă rămâne mamă până la sfârșitul vieții, indiferent de profesie sau de celebritatea pe care a dobândit-o.
A murit la 88 de ani, la spital, în urma unei operații de fractură de șold. N-am putut vorbi cu ea, dar mi s-a spus că, în ultimele momente, a întrebat de mine...








Veronica Pavel Lerner    5/14/2019


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian