Scrisoare pastorală
Baia Focului.
În antichitate filozofii și oamenii de știință socoteau că în natură sunt patru elemente de bază, primordiale, din care este alcătuită întreaga creație: pământul, apa, aerul și focul.
În Sfânta Scriptură focul apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Dumnezeu Însuși se arată lui Moise sub formă de rug arzând; foc se punea în cădelnițe la slujbele de la templu; focul era folosit pentru arderea animalelor aduse drept jertfă. Mântuitorul vorbește de focul iadului, Sfinții Apostoli vorbesc de Sfânta Împărtășanie, care devine foc mistuitor pentru cei ce o primesc cu nevrednicie. Exemplele pot continua. La multe popoare focul a fost folosit pentru a arde trupurile celor morți. Focul a fost folosit încă din zorii civilizației umane la încălzirea locuințelor, la pregătirea hranei, la diferite meserii și ocupații.
În tradiția românească întâlnim focul în nenumărate împrejurări. Pe lângă întrebuințările menționate mai sus, la noi focul a avut și un rol curățitor și înnoitor. Fiindcă suntem la începutul Postului Mare și în zona noastră – și nu numai – focul marchează acest moment, tocmai de aceea am socotit potrivit să vorbesc despre el. În seara lăsatului Postului, sătenii, tineri și bătrâni, se adună pe la răscrucile drumurilor în grupuri. În alte localități se adună pe dealurile din apropierea satului. Acolo fac focuri din tot felul de materiale. Unii sar peste foc pentru ,,a se curăța de păcate”. Alții, după lăsarea întunericului, încep să strige din răsputeri: ,,Aoșmăre!” Răspund cei din alte grupuri: ,,Ce ți-e, măre?” Urmează un șir de urări, cât mai deșucheate, de genul ,,Găinile mele outoare, ale tale cutcurezătoare!” De cele mai multe ori, sub perdeaua întunericului, sub formă de strigături, se dau în vileag fapte rele, imoralități, infracțiuni chiar, săvârșite de membrii comunității în timpul anului. Toată lumea află acele ,,secrete”, acele ,,taine”, nimeni nu știe cine le-a rostit. E un fel de judecată a satului. Cel vizat nu are voie să se supere, să cheme în judecată pe cel ce-i divulgase faptele, ci suportă rușinea. Nu are încotro. Tocmai rușinea aceasta îl eliberează. A doua zi nu se mai teme de mustrarea oamenilor. Totul intră în normalitate. Nimeni nu-i mai reproșează nimic. Așa cum primăvara curțile și grădinile sunt curățate și gunoaiele și resturile sunt arse, așa și păcatele sunt curățate prin foc.
Nu numai vii se curăță de păcate prin foc, ci și morții. Bunica mea, răposata Pârvănescu Elena, îmi spunea că în Colibași, sat al comunei Malovăț, se face ,,pârlitul mortului”. Timp de trei zile, după înmormântare, când se duc la tămâiat, femeile pun câlți de cânepă de jur-împrejurul mormântului și apoi le dau foc. În felul acesta socotesc că sunt arse păcatele, pe care le-ar mai avea mortul.
Focul nu este numai pământesc, ci și ceresc. Sfântul Ilie este considerat în gândirea populară românească responsabil de fulgere și de trăsnete. Cu ajutorul lor, sfântul vrea să curețe pământul de diavoli. Ce-i drept, nu întotdeauna îi nimerește pe diavoli, alteori aceștia se ascund după oameni, după animale și astfel trăsnetul poate cădea și asupra acestora. Așadar, și în acest caz focul are rolul de curățitor al pământului de rău și de răutăți. Focul de pe pământ, cel folosit de oameni, își are originea tot în focul ceresc. El a provenit din trăsnetul ce s-a abătut asupra unor copaci și astfel oamenii l-au cunoscut și au început să-l întrebuințeze. În fiecare casă, pe vatră, trebuia să ardă în permanență focul, sau să fie cărbuni aprinși, acoperiți cu cenușă. Era mare rușine pentru o familie, care trebuia să meargă la vecini să împrumute foc.
Focul avea și un rol sacru. El se aprindea la naștere, nuntă sau moarte. Se aprindea în ajunul marilor sărbători creștine. La colindat, vătășelul bătea cu colinda în vatră și ura ,,Ce-i în casă să trăiască,/ Ce-i în curte să rodească!” Mireasa când ajungea la casa ginerelui, după cununia religioasă, era primită de soacra mare. Aceasta o lega pe mireasă de mire cu un peșchir, închipuind astfel logodna dacică. Mergea apoi în fața casei, urca și se învârtea pe măsuța cu trei picioare și vărsa apă cu piciorul din paharul pus pe acea măsuță; mergea ,,în casă” și punea mâna pe zălar, adică pe lanțul care cobora de pe hornul casei și la capătul căruia se așeza căldarea pentru mămăligă. Zălarul era plin de funigine, dar asta nu o împiedica pe mireasă ca să-l ia în mână, preluând astfel, în mod simbolic, rosturile casei. La Anul Nou se puneau cărbuni aprinși cu tămâie pe vătrai și se ocolea casa, ca să fie ferită de duhuri rele tot anul. La Sâmți(9 martie) se aprindea o cârpă și cu ea, dis-de-dimineață, înainte de a ieși din casă, se trecea repede în jurul corpului, în jurul capului, fiecărui picior și mâini,,,blindând” astfel acel om, indiferent de vârstă, de mușcăturile de șarpe din timpul anului. Primăvara, când se ardeau resturile de plante din grădini, se striga: ,,Tună ger și ieși căldură/Pe la noi pe bătătură!/ Ce-i în casă să trăiască,/Ce-i afară să rodească!” Lumânările de la Paști erau păstrate la loc de cinste în casă și ele se aprindeau la vreme de furtună, cutremur, nenorociri, socotindu-se că au mare putere. La nuntă se făceau focuri în curtea casei, numite ,,focuri de nuntă” și nuntașii jucau în jurul lor. A rămas amintirea lor sub forma lumânărilor de nuntă. La înmormântări, cu prilejul priveghiului, se făcea foc în fața casei mortului și în jurul lui jucau hora mortului oameni îmbrăcați urât, purtând măști pe față. Ei închipuiau sufletele moșilor și strămoșilor, care veneau special din lumea cealaltă ca să ia cu ei sufletul noului decedat. Pe pieptul mortului se punea ,,statul”, care era o lumânare lungă, de mărimea trupului celui decedat, încolăcită, care avea menirea să-i asigure lumina mortului pe tot drumul, până în lumea cealaltă. În noaptea de Joia Mare sunt adunate vreascuri în curtea casei, se face foc mare și lângă el se așează măsuță cu trei picioare și scăunele. Pe măsuță se pun bucate, socotindu-se că vor veni sufletele moșilor și strămoșilor, se vor încălzi la foc, se vor ospăta din bucate și vor pleca mulțumiți că nu au fost uitați de urmași.
În unele localități, în noaptea de Paști se fac focuri mari în curțile bisericilor, uneori chiar pe pragul bisericilor, simbolizând prin aceasta trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. În unele localități se fac focuri mari pe dealuri de Sfântul Petru(29 iunie) și peste ele sar tinerii care vor să se căsătorească. Alteori se înfășoară roți de car cu paie unse cu smoală topită, li se dă foc în vârful dealului și sunt slobozite apoi la vale în urale și strigăte de veselie.
Acestea toate sunt reminiscențe ale cultului Soarelui, pe care l-au practicat strămoșii noștri daci. Ele s-au păstrat ca o relicvă de arheologie spirituală, ce ne dovedește descendența noastră și continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri.
*
Sfaturi părintești. Fiindcă în Duminica Ortodoxiei sărbătorim triumful Sfintelor Icoane asupra celor ce le prigoneau, redăm mai jos un fragment din cartea Sfântului Ioan din Kronstadt, Viața mea în Hristos. Să vă fie de folos!
,,Exprimarea prin imagini și simboluri constituie un dat necesar al ființei umane, ținând seama de nivelul său actual de sensibilitate spirituală. Ea oferă o explicație convingătoare multor aspecte ale universului nostru sufletesc, pe care, făcând abstracție de imagini și de simboluri nu le-am putea cunoaște. Iată de ce dumnezeiescul Învățător, Înțelepciunea ipostatică atotcreatoare, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos i-a învățat adesea pe oameni cu ajutorul metaforelor și al pildelor. De aceea, în bisericile noastre ortodoxe există tradiția comunicării cu credincioșii prin imagini vizuale sugestive – de pildă, icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor, ale tuturor sfinților – pentru a ne putea orândui viețile, forma concepțiile, cuvintele și faptele după modelul concepțiilor, cuvintelor și faptelor Mântuitorului și ale sfinților Lui. De aici frecventa reprezentare a semnului Crucii, cădirea cu tămâie, lumânările și candelele aprinse, intrările și ieșirile din altar; aceluiași scop slujesc închinăciunile, plecarea capului, metaniile mari (semn al căderii noastre adânci prin păcat).
Toate acestea ne amintesc diferite subiecte sau stări spirituale. Imagistica lucrează intens asupra sufletului omenesc, asupra capacităților sale de a crea și de a acționa. Se spune că atunci când mama, în timpul gravidității privește stăruitor fața sau portretul soțului iubit, copilul ce se va naște va semăna leit cu tatăl său, sau dacă privește portretul unui copil frumos, fătul ce se va naște va fi frumos. Tot așa, dacă creștinul privește des, cu dragoste și evlavie icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a preacuratei Sale Maici sau ale sfinților Săi, sufletul său își va însuși trăsăturile spirituale ale chipului contemplat cu iubire (blândețea, smerenia, milosârdia, înfrânarea). O, dacă am contempla mai des icoanele și, mai ales, dacă am cuprinde cu mintea viața Domnului și viețile sfinților Săi, cât de mult ne-am schimba, am merge „din slavă în slavă”. Tot astfel și plăcuta mireasmă a tămâiei în biserică sau acasă evocă, prin analogie, buna mireasmă a virtuților și, prin contrast, miasma păcatelor, și-i învăța pe cei sensibili la trăirile lăuntrice să se ferească de duhoarea patimilor, a neînfrânării, curviei, răutății, invidiei, trufiei, deznădejdii și a altor patimi, să se împodobească cu virtuțile creștinești.
Tămâia ne aduce aminte cuvintele Apostolului: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morții spre moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață” (II Cor., II, 15-16). În același chip, lumânările și candelele ne reamintesc de lumina și focul spiritual, de pildă, de cuvintele Mântuitorului: „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan, XII, 46). Sau: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luc., XII, 49). Sau: „Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre aprinse. Și voi fiți asemenea oamenilor care așteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca venind și bătând, îndată să-i deschidă” (Luc., XII, 35-36). Sau: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mat., V, l6). Aceste materii prin însăși substanța lor ne învață despre realități spirituale care sugerează o analogie cu focul și lumina: de exemplu, ca inimile noastre să ardă neîncetat de dragoste de Dumnezeu și de aproapele; că nu trebuie să îngăduim să se aprindă în noi focul patimilor sau al gheenei, ca prin exemplul unei vieți virtuoase ne luminăm unii pe alții, ca și cu luminile pe care le folosim în gospodărie.”
*
,,Popii de țară”. Sub acest titlu, cunoscutul istoric, eseist, filozof al civilizației, publicist și scriitor român din Statele Unite ale Americii, Alexandru Nemoianu din Michigan publică un interesant articol în revista ,,Observatorul” din Toronto(Canada) din 18 martie a.c., ediție și on-line( http://www.observatorul. com), pe care-l redăm mai jos, mulțumindu-i autorului:
,, Într-un articol al său, marele teolog român Dumitru Stăniloae , arăta că o comunitate umană poate exista doar sub forma națiunii. Spunea marele teolog că omul este determinat, caracterizat, național și nu poate fi eliminată aceasta determinantă. Umanul pur nu există fără caracteristicile sale, adică cele naționale. A încerca să suprimi caracteristicile naționale ar fi tot una cu a încerca să schimbi, sau să “rectifici” lucrarea lui Dumnezeu. La cele arătate se mai adaugă o foarte semnificativă observație făcută de alt mare învățat, Sextil Pușcariu. El spunea că,,,Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere, căci noi(Românii) suntem singurul popor de limbă latină de credință ortodoxă. Această împerechere fericită de limba latină cu cele mai alese și autentice însușiri sufletești și spirituale Bizantine, ne conferă acea calitate specială, care face Neamul nostru unic.”.. ,,Poporul Român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deosebit farmec.”
Aceste trăsături și această comoară, au fost cultivate și apărate mai ales de către clerul ortodox român și încă mai exact de către ,,popii de țară”. În ultima vreme , a devenit foarte obișnuit să fie folosit, cu sens peiorativ, disprețuitor, termenul de ,,popă de țară”. Acest fel de a adresa noțiunea de ,,popă de țară” reflectă ignoranță și obrăznicie și este extrem de dureroasă pentru omul credincios. Încă mai mult pentru Romanul din spațiul ardealo-banatic.
,,Popii de țară” au fost aceia care, în spațiul amintit, ardealo-banatic, au păzit identitatea duhovnicească și identitatea națională românească. Fiind una cu poporenii, încă mai mult, fiind ,,fratele trimis la carte”, care viețuia și împărțea amarul și bucuria cu ,,fratele rămas la coasă”,,,popii de țară” au fost sfătuitorii la nevoie, exemplul de urmat și cei care, finalmente, asigurau sănătatea morală a satelor. Acolo unde ,,popa de țară” a fost vrednic, vrednic a fost tot satul. În Banat și Ardeal, atunci când s-au aflat sub stăpânire străină,,,popii de țară” au fost cei care, cu trudă fără egal și cu enorme sacrificii personale , au ținut bisericile deschise, au întemeiat ,,școlile confesionale” cele care au făcut posibil învățământ în limba română, au promovat tradițiile naționale ale Românilor. Ei au fost cei care au limitat cancerul sectelor care a biciuit și biciuiește lumea. ,,Popii de țară” erau unde a fost mai greu și tot ei au stat și în fruntea horelor.
Fără exagerare se poate spune că datorită ,,popilor de țară” Românii și-au câștigat trăsăturile intime cele mai frumoase, care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță. Răsplata lor a fost puțină sau defel, și cel mai adesea a însemnat sărăcie, nerecunoștință ori marginalizare. În tot ce a fost gând bun și biruință românească a fost și trudă și adesea sângele unui ,,popă de țară”. Iar la asta să adăugăm că lucrarea cea bună a fiecărui ,,popă de țară” nu ar fi fost cu putință fără sacrificiul preotesei sale, care, cel mai adesea, a fost umărul pe care a plâns și a primit mângâiere orice necăjit.
În momentul de față categoria ,,popi de țară” cuprinde tot clerul Ortodox, de la Patriarh la monahul din munți. Iar ,,popii de țară” toți sunt acuma apărătorii de țară și Neam. Biserica Ortodoxă Română stă azi în linia întâia a apărării Credinței și Tradiției românești, a unității de Limbă și Neam.
Acești ,,popi de țară și apărători de țară”, fie ca Bunul Dumnezeu să-i dăruiască mai departe Neamului nostru, sunt între acei mărturisitori de credință și prigoniți pentru credință despre care, în vorbe de foc glăsuiește Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor: ,,Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, în munți, în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, care pentru credința lor, au fost de pomenire, n-au primit ce le fusese făgăduit. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, că ei să nu ia fără noi desăvârșirea”( Evr.,, XI, 38-40).”
*
Rugăciune.
Redăm emoționanta poezie cu acest titlu a marelui poet Octavian Goga:
,,Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.”
*
File de jurnal – 20 iun. 1982(II). ,,M-am dus, într-adevăr, la un spectacol de muzică populară dat de Casa de Cultură din Severin. În prima parte au fost mai mult amatori fără valoare(…). În partea a doua a fost prezentă Maria Ciobanu. Câtă diferență între amatorism și profesionalism! Voce, joc de scenă, prezență, text, vocalizare, într-un cuvânt, tot ceea ce poate alcătui personalitatea unui artist de frunte deține această femeie. Alături de Maria Lătărețu și Maria Tănase, ea va rămâne în tezaurul interpretativ al muzicii populare românești ca o perlă.
M-au dezgustat însă câteva elemente din sală. Urlau, țipau, fluierau și strigau, cerând noi și noi cântece. Și aceasta denotă popularitatea unui artist, dar, în același timp, - ceea ce e regretabil -, lipsa de educație a auditorului. Este greu să faci niște brute să înțeleagă că e o mare diferență între un meci de fotbal jucat pe stadion și o manifestare de artă exprimată de un artist de talie națională într-un locaș de cultură. Maria Ciobanu a cântat vreo zece cântece. Deși făcea evidente eforturi cu vocea, își păstra, totuși, calmul și bonomia. La sfârșit însă a căzut cortina, sfârșind astfel spectacolul. A fost singurul mijloc de a încheia în fața unora care-și pierduseră simțul măsurii.
Alaltăieri am dactilografiat toată ziua la Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983). Ieri am avut servicii în Bârda și în Malovăț. Am aflat de la cântărețul Ilie Motorga că la C. A. P. – Izvorul Bârzii s-a împărțit fânul la oameni. Îl cosești, îl aduni, îl cari și-l cântărești. Ți se dă apoi 20% din el. Având în vedere că ziua de muncă la coasă a ajuns la 225-250 lei, plus mâncare și băutură boierească, oamenilor nu le convin condițiile impuse și refuză să se angajeze. Asemenea au decurs lucrurile și anul trecut și fânul a rămas necosit, iar multe vite ale C. A. P. – ului au murit de foame!”
*
Zâmbete. ☺
,, - Bade Ioane, drumul ăsta duce la Cluj?” ,, - No, ăsta vine de la Cluj!” ☺ ,, - Câți ani ai tu, Mărie ?” ,, - Câți îmi dai, Gheorghe?” ,, - Ce să-ți mai dau eu, Mărie, că și așa ai tu destui!” ☺ Întreabă Dumnezeu: ,,- Ce-ți mai fac moldovenii, Ștefane?” ,,- Rău, Doamne: jumate în Spania, jumate în Rusia!” ,,- Iancule, dar ardelenii tăi ce fac?” ,,- Binișor, Doamne, jumate în Germania, jumate în America!” ,,- Dar oltenii tăi, Tudore?” ,,- Minunat, Doamne, un sfert în Parlament, un sfert în administrațe și.... numai jumătate în pușcărie!”
*
Sf. Paști să aducă sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/22/2019 |
Contact: |
|
|
