Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Avangarda literară din Occident și folclorul românesc

Tocmai căzuse regimul de la București. Eram în Suedia de patru ani. Nu avusesem când să urmăresc la televizor împușcăturile, pentru că dimineața urmam liceul la rând cu puștimea veselă. După-amiaza îmi făceam temele pentru acasă, ceea ce n-am făcut niciodată în liceu, la Caracal. Noaptea munceam la banda de montaj la Volvo, iar în weekend făceam ore suplimentare, întrucât mi le plăteau dublu. Dar nu numai de asta mă simțeam mai bine la muncă decât acasă — defect ereditar ce se manifestă și la alți români, dar nu chiar la toți. Pe 4 ianuarie 1990, seara, când să plec la fabrică, hop! în ușă un necunoscut, îmbrăcat în gri. Bine că nu era îmbrăcat în negru. S-a prezentat: Arne Ruth. Nu mai auzisem de numele acela. Am văzut că el a rămas mirat, văzând că eu n-am rămas mirat. Cică se ducea pe continent și făcuse un ocol, ca să mă întrebe ceva:
— „Hur kan du förklara... Cum poți tu să explici acest fenomen, că românii dintr-odată s-au aruncat în marea bătălie a modernismului din literatura și arta Europei, lăsând în istoria literaturii, artei și a dezvoltării ideilor o mulțime de nume celebre, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalități ale culturii occidentale?”
M-am uitat bine la el. Cine putea fi? A continuat: „De unde această explozie de vitalitate și bogăție de idei neașteptate, cu dadaismul, absurdismul și atâtea -isme, ba chiar au devenit vârful de lance al revoluției literare și artistice, au creat un fenomen cultural nou, care a fost numit avangarda română?” Și mi-a enumerat nume pe care noi le știm cu toții, ba chiar și nume pe care nu toți românii le știu.
Cine era ăsta care mă întreba pe mine așa ceva? Și cine eram eu să mă întrebe tocmai pe mine? De unde să știu eu ce să-i răspund? Nu mă gândisem niciodată la asta și nici acum nu știu ce să răspund la așa întrebare. Dumneavoastră, stimați cititori, ce răspuns i-ați fi dat în locul meu?
În momentul acela nu aveam pe cine să întreb, așa că am încercat să ies din încurcătură cu o improvizație de moment. Am mirosit din întrebare încotro bătea dumnealui, așa că i-am răspuns pe loc și pe negândite, desigur bâiguind fraze mai dezordonate și mai prost închegate chiar și decât aici, unde barim scriu pe limba maternă. Stăteam în ușă, eu dădeam să plec la muncă, el dădea să intre la taifas. Deci asta nu e o stenogramă, ci o reconstituire:
— „Noi, românii, n-am privit niciodată acest fenomen ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat. Fiindcă românii au devenit o forță culturală călăuzitoare în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului.”
M-a întrerupt spunând că România e „Bizanț aprčs Bizanț”. Am înclinat din cap afirmativ și am continuat: „Au mai fost români de anvergură europeană, care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină sau în alte limbi străine și s-au făcut cunoscuți ca cetățeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon se sprijină adesea pe Dimitrie Cantemir.”
Nu știa, deci uitase ce citise în notele de subsol de la Gibbon sau nici nu l-o fi citit. Nu știa nici că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare în latină despre janseniști, pe care o începuse la Paris, la cererea lui Ludovic XIV. Venise în Suedia ca ambasador al patriarhului din Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. La Moscova, ambasador al aceluiași patriarh, a fost oprit ca dascăl al viitorului țar și trimis ca ambasador la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei, de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific. Nu știa că Milescu și Dimitrie Cantemir erau autorii spirituali ai modernizării și occidentalizării Rusiei sub Petru cel Mare. Unul l-a educat, iar celălalt a preluat ștafeta și l-a sfătuit. Educatorul și consilierul, ambii români, cât și fiica lui Cantemir, stau în spatele țarului care a adus Rusia, cât de cât, oareșicum în rândul țărilor civilizate. Antioh Cantemir [Kantemir, în Cassel’s Encyclopedia of Literature, London 1953, pag 1099], aristocrat român cu educație franceză, e recunoscut de ruși și de enciclopedie ca primul poet din literatura rusă modernă. Antioh a fost primul ambasador al Rusiei la Londra și la Paris, a deschis Rusiei fereastra spre Franța și spre modernizarea culturii.
Văzându-l că asculta cu ochii căscați de mirare, i-am mai spus că la români activitatea aproape apostolică, de permanentă modernizare și deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari orașe din Europa, ca Moscova și Paris, face parte din tradiția și menirea noastră istorică. Acești trei români, care au întors fața Moscovei spre Apus, nu l-au impresionat pe misteriosul meu interlocutor. Îi considera niște copii cuminți. Voia să știe cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara și Marcel Iancu.
— „Da, am răspuns eu, erau doi studenți rebeli, care se refugiaseră în Elveția de frica războiului. Erau nonbeligeranți, iar pe atunci asta era rău văzut. Studenția la ei era un pretext ca să le trimită bani de acasă, pe când ei își făceau vacul la Cabaré Voltaire. Însă avangarda culturală română nu începe în 1916 la Zurich cu zurbagii dadaiștii, ci începuse deja la Paris, cu un virtuos ca Enescu, devenit celebru în Franța cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat și la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, când avea zece ani. Avangarda culturală română nu începe cu cei doi copii rebeli, ci cu un copil minune. Avangarda noastră începe și cu românca de viță veche Anna de Noailles, ce se impune la Paris cu volumele ei de poezii din 1901 și 1902. Simultan, Enescu avea succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române (din aceiași ani 1901 și 1902). Pe atunci, cei doi dadaiști se jucau cu ce aveau, în țărână. Ei au debutat pe românește în 1912, ca simboliști, la București. N-au speriat pe nimeni în țară, așa că s-au dus să sperie Occidentul. În centrul vieții mondene și literare din Paris deja străluceau celebrități românești. L’Abbé Mugnier nu mai tăcea prin saloanele literare cele mai selecte din Paris, în anii 1911 - 1914, despre ceea ce scria Martha Bibescu. Dadaiștii vin mai târziu și se fac auziți nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un mic oraș al băncilor, dar nu și al literaturii. Erau teribiliști, făceau pe deștepții, se mirau cu ce să mai șocheze lumea, care îi privea de sus în jos. La douăzeci de ani, niște bieți fomiști cu bani puțini în cafenea, s-au apucat să critice principiile valorice consacrate, ale celor cu bani mulți. Este arhetipala revoltă a băieților împotriva autorității paternale, zgârcită la bani. Societatea elvețiană îi îngrădea cu bariere de limbă și de cultură, așa că ei s-au apucat să spargă toate barierele lingvistice și culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Însă n-au fost consecvenți cu propria lor teorie dadaistă. Se lăudau cu poezii compuse prin a așeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie. Mințeau. Au ales cu grijă combinații de cuvinte, bine potrivite ca să șocheze și să trezească asociații de idei telegrafice, de revoltă împotriva societății burgheze. A, nu. Nu cred că erau destructiviști. Exclus. Erau simple contestări, puneau sub semnul întrebării întreaga civilizație europeană, care ne decepționase cu atâta vărsare de sânge. Inovația lor tehnică era ceva nou numai pentru vestul Europei. Același procedeu fusese folosit de Caragiale în schița La Moși, pe când ei nici nu se născuseră. Iar Caragiale se juca, fiindcă știa artificiul încă de la jocurile din copilărie și se adresa unui public care cunoștea regula jocului, așa că nimeni nu ridica din sprânceană ca la ceva nou. Era o tehnică literară veche, de la marginea folclorului. Folclorul nu poate fi destructivist. Tristan Tzara l-a găsit de fraier pe Lenin, care locuia pe aceeași stradă Spiegelgasse, unde era cabaretul Voltaire. Lenin a băgat nasul să vadă ce era cu gălăgia de la cabaret, iar Tzara i-a făcut capul mare. Lenin nu și-a dat seama că avea de a face cu un pișicher, ci l-a crezut revoluționar de aceeași teapă cu el. Tzara i-a spus că Dada venea din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negație, îndoială. Mințea, cum îi mințise pe toți că ar fi venit dintr-un dicționar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiștii înșiși se jucau. Nu i-a spus că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua când se născuse el, Tristan Tzara. El nu era ortodox, dar era și mai credincios calendarului bisericesc, decât popa ortodox. L-a păcălit pe Lenin să țină un fel de reprezentație dadaistă, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă și cu pseudonim, ca să nu-l repereze agenții poliției secrete elvețiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos. Și totodată ca să își bată joc de Lenin. L-a păcălit și mai rău, punându-i în mână programul ideologic al dadaismului, pe care nătărăul l-a aplicat drept program al revoluției rusești și al bolșevismului. Dadaiștii ziceau doar așa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătașilor! Moarte societății burgheze!”, ca să sperie barmanul și clientela lui mic-burgheză sau burghezuțele din cartier. Însă marele Lenin, care pe atunci era mic, avea tărâțe în cap, nu și-a dat seama că dadaiștii erau niște copii zburdalnici. Iar ei nu și-au dat seama că se jucau cu focul. Lenin a luat programul lor în serios și l-a aplicat fără să glumească, paragraf cu paragraf, punct cu punct. Dadaiștii una ziceau, alta gândeau, după cum este una din speciile cele mai rafinate și mai șirete ale umorului la țăranii români. Pe când Lenin nu avea pic de umor și n-a priceput jocul lor. S-au l-a priceput cum l-a dus capul. Tristan Tzara s-a abținut să nu râdă când i-a jucat lui Lenin farsa. Apoi i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit pe Lenin. Dali nu s-a putut abține și a divulgat dadaismul revoluției lui Lenin într-unul din tablourile sale ambigue [pe Internet Dali Lenin]. Tristan Tzara doar a vrut să-și bată joc de Lenin și nu s-a așteptat că nătăflețul va aplica aiurelile dadaiste, cu consecvența lui Păcală, care știm că trage ușa după el de-adevăratelea, după cum i-a zis popa. Lenin a transformat farsa dadaistă într-o farsă trasă întregii omeniri. Revoluția rusă a fost cea mai mare farsă dintre toate revoluțiile, care toate au fost doar farse aranjate de niște șmecheri anonimi, ce au tras sforile și profiturile. Tzara nu s-ar fi așteptat la așa ceva de la un pârlit și un nespălat, cum era Lenin la Zurich, unde făcea foamea și nu mai știa cum să-și plătească chiria. Aș zice că cel mai mare spectacol dadaist pus la cale de Tristan Tzara a fost nu ce organiza el la Cabaré Voltaire, ci scenariul pentru Revoluția rusă și comunismul sovietic. Stalin a dirijat partea a doua a spectacolului dadaist, început de Lenin, cu foaia de drum primită la cabaretul glumeților. Tristan Tzara, Marcel Iancu, Eugen Ionesco și toți ceilalți avangardiști nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creațiile populare orale, în Caragiale și la alți înaintași, necunoscuți în afara țării. Ionesco a dezvoltat formula dialogului absurd din folclorul marginal: „— Bună ziua, mătușă! /— Lapte am în găletușă. / — Mătușică, ori ești surdă? / — N-are muica urdă.” Destructiviștii structuraliști, sau cum or mai fi, își neagă rădăcinile folclorice, dar au plecat de la cântece ca acesta: „Merg pe gard, de drum mă țin, niciun latră nu mă câine, niciun ’punge nu mă bou.” Dadaiștii și toți moderniștii din avangarda română s-au inspirat din folclor și n-au inventat nimic nou pentru români, ci nou numai pentru occidentali. Tot ce au spus moderniștii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechii de Gânditori de la Hamangia încoace. «Totul e spus și venim prea târziu după mai mult de șapte mii de ani de când există oameni care gândesc.» I-am zis asta suedezului în franceză: Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent și am făcut un gest de așteptare, ca să îmi răspundă. Și mi-a răspuns: „La Bruyčre.” Am încuviințat și am adăugat: „Ce s-a mai inventat de la La Bruyčre încoace, în afară de stilou și de bomba atomică? Ceva nou în literatură? Nimic nou pe frontul literaturii, nici chiar bancurile cu Bulă sau cu Radio Erevan. Radio răspunde că tangoul a fost inventat de genialul Lenin în geniala sa operă Un pas înainte, doi pași înapoi. Bancul acesta, ca și titlul și conținutul cărții lui Lenin, este o adaptare după o situație reală, mai veche: Tzara l-a sfătuit pe Lenin să aplice în strategia revoluției tactica cu pașii din tangou, doi pași înainte, unul înapoi. Lui Lenin i-a plăcut ideea, dar era beat și a încurcat pașii.”
Interlocutorul a schimbat placa și m-a atacat din altă parte. A zis că avangardiștii români nu s-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuși din arta africană. Am zâmbit: „Atâta i-a dus mintea pe francezi, să vadă în Brâncuși arta din coloniile lor, pentru că altceva nu mai știau. De la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile române?” În loc de răspuns, a zis că țăranii români erau proști, analfabeți, nu puteau crea nimic, își legau caii de Coloana Infinitului, pentru că nu pricepeau nimic. I-am răspuns că „într-adevăr își legau caii acolo. Însă țăranii gorjeni pricepeau totul și vedeau în Coloana lui Brâncuși stâlpul cerului, din satul lor, unde își legau caii și îi băteau să alerge roată, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Legându-și caii de coloana lui Brâncuși, țăranii făceau o liturghie pre-creștină, de taină cosmică, pe care puțini știau cum să o înțeleagă. Țăranii veniți la târg recunoșteau Coloana din Târgu-Jiu ca fiind ceva al lor. Își legau caii acolo nu din impietate, ci din afinitate. Coloana Nesfârșită era pentru țărani un arhetip... arhicunoscut. Dacă inspirația lui Brâncuși ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci țăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară și s-ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin și impropriu pentru a lega caii acolo. Țăranii nu erau proști, ci erau mai cu cap și cu mai mult bun simț artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuși s-a putut desprinde de Rodin dar nu s-a putut desprinde de ceea ce știa el din copilărie, din satul lui. Și nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoșească. A elaborat selecțiuni și a șlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda și fără glaspapir. Chiar dacă țăranii n-aveau ochelari, n-aveau metru și lucrau ochiometric la repezeală, iar creațiile lor erau uneori grunjuroase, erau întotdeauna perfect proporționate și armonioase, cu liniile bine croite. Însă obiectele ieșite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esențial, mai aveau și o funcție cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuși dispare. Nu Brâncuși a inventat esențialismul în artă, ci țăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Țăranii reproduceau ce știau ei de mii de ani. Nu Rodin i-a pus uneltele în mână, ci meșterii din sat, iar apoi l-au instruit niște profesori la București, care și ei tot din țărani se trăgeau. Brâncuși a făcut să se minuneze Occidentul, însă meșterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduință de moșnegi, ar fi zis că sunt niște năzdrăvănii fără niciun folos practic și s-ar fi uitat cu neîncredere la orășenii extaziați, dispuși să plătească prețul unei moșii, pentru ceva care prin sate se vedea cam pe toate gardurile. Brâncuși nici nu a apucat să prelucreze toate simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile țăranilor. Ce să mai caute prin Africa?”
Interlocutorul tot băga capul pe ușă să vadă cam cum era prin casă, și să își facă o idee mai lămuritoare despre mine. M-a întrebat de ce s-a spânzurat Urmuz? I-am răspuns: „De creanga unui copac.” A căscat ochii mari de nedumerire și i-am explicat că îi răspunsesem ca Mitică al lui Caragiale, care învățase structurile umorului de la gura țăranilor și târgoveților, ridicați tot din țărani. I-am mai spus că Urmuz nu se sinucisese, pentru că un nemuritor nu se poate sinucide. A vrut doar să denunțe moartea că este absurdă și a biruit-o, „cu moartea pre moarte călcând” și astfel a definitivat o operă suprarealistă, și aceasta tot cu rădăcini în folclor, pe care nimeni nu mai încearcă să i-o imite și nu-l mai poate depăși. Dar rămâne un mister pentru noi, întrucât atât folclorul cât și ortodoxia nu se joacă cu to be or not to be. Neliniștile existențiale le tratăm cu autoironie, persiflare și cu vin de buturugă: tu bei ori tu nu bei. O fi pentru suedezi un păcat să bea. Dar pentru români e un păcat să nu bea. Probabil că Urmuz n-a băut, ceea ce la noi uneori poate fi un păcat mortal.
Fac o paranteză: peste câțiva ani, profesorul universitar de literatură universală Lars Fyhr, editorul cărții mele de debut în limba suedeză Doldahavsrullarna, zicea să ne apucăm să-l traducem pe Urmuz, care l-a fascinat mai mult decât orice din literatura mondială. Însă eu munceam ca să-mi ameliorez traiul și nu-mi stătea gândul la literatură. După cum zice un personaj din carte, eu pentru bani aș fi în stare de orice, chiar și să muncesc.
Misteriosul meu interlocutor din ușă, nu s-a dat bătut și a zis că Tzara și alții s-au inspirat ca și Newton, Copernic, Carl von Linné sau teoria Big-Bang din Biblie, Geneza.
— „Mda, i-am răspuns, oamenii de știință, oricât s-au îndepărtat de biserică, gândirea lor a rămas impregnată de ideea unui Creator a-tot-știutor și a-tot-puternic, ceasornicar (a zis Voltaire), arhitect (zic francmasonii), inginer mecanic (zice teologia ateistă). Alt model de gândire nu aveau, decât atelierele meșteșugărești ce luaseră avânt cu revoluția burgheză contra feudalismului. Dar unde vezi tu (în Suedia nu se folosește pronumele de politețe) dadaism, absurdism, nihilism sau alte asemenea rătăciri și rătăcisme în Biblie? Toate aceste curente literare și artistice sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare din cultura orală a țăranilor români. Își trag seva, toate, din umorul prezent sub diferite forme în creațiile orale, ale generațiilor trecute de țărani români. Curentele astea moderniste s-au tras din folclor, dar nu s-au tras de tot, așa că și-au cam pierdut umorul. Aici intervine o problemă: au apărut perturbații între emisie și recepție. Emisia este comedie, receptată ca tragedie. Iar fanfaronada glumeață e luată drept mare filozofie serioasă. Filozofie pentru snobi și semidocți. Difracția recepției se vede cel mai bine la Eugen Ionescu, care spunea că, la piesele lui, jumătate din spectatori râdeau, iar jumătate plângeau.” Ca o paranteză, la piesele lui în Suedia, nimeni nu a râs. Au fost percepute ca tragedii mai tragice decât cele grecești sau ale lui Shakespeare și au fost scoase din repertoar. Pentru că pleca lumea de la teatru cu durere în suflet și dureri de cap. Actorii înșiși făceau depresiuni psihice. Suedezii nu văd nimic comic la Caragiale. Văd numai tragism zdrobitor. Cei pe care i-am rugat să-l traducem împreună au abandonat. Li s-a făcut rău, le-a provocat migrenă. La noi nu e așa, pentru că noi râdem de orice pe lume, chiar și de tragedii și de catastrofe naturale, unde nu mai e ridendo castigat mores. Pe străini nu îi țin balamalele cum ne țin pe noi.
Arne Ruth a rămas pe gânduri, a dat din cap și a zis că bine. Să-i scriu un articol cu răspunsul la întrebarea lui despre cum se poate explica misterul cu avangarda română. Cât mai amplu, ca să aibă de unde să taie. Să-l găsească luni dimineață pe masă. Eram joi seara, iar eu urma să muncesc la Volvo până vineri dimineața, apoi să fiu vineri prezent la liceu. Când să-mi mai fac și lecțiile date de profesori pentru luni? Și cine era dumnealui?
— „Ursäkta! Cu cine am avut onoarea?”
A zâmbit cu superioară înțelegere și mi-a spus că era Arne Ruth, redactor șef al secției de cultură de la Dagens Nyheter, cumulând și funcția de redactor șef peste tot cotidianul. De unde să-l cunosc eu? Mie îmi ardea de citit ziare? Veți zice desigur: Cum așa, să traverseze dita-mai barosanul Suedia de-a latul, ca să mă întrebe tocmai pe mine? De ce nu l-a întrebat pe atașatul cultural de la Ambasada României la Stockholm, la un pahar de șampanie? Sau să fi dat telefon la românii care predau limba română la Universitatea din Lund. Nu mai erau alții de întrebat? Tocmai un muncitor necalificat, ca mine? Nu vă mai mirați:
Prin martie 1989, într-un moment de entuziasm inconștient și de speranțe deșarte, am trimis la Dagens Nyheter o cronică despre greva scriitorilor de la Uniunea Scriitorilor din București, ce ziariști fuseseră arestați și ciudata epidemie de sinucideri, din culisele puterii. Redacția a trimis articolul meu la ministerul afacerilor externe din Stockholm, să întrebe dacă într-adevăr putea fi așa ceva la București. După o îndelungată și bine-chibzuită cumpănire, de comun acord cu Ambasada Suediei la București, cei de la externe le-au răspuns că puteau să-l publice. A apărut pe 1 iulie 1989. Astfel, DN a fost primul ziar din Europa care a tras semnalul de alarmă înaintea cutremurului la care nimeni nu se aștepta, dar care avea să vină, cu epicentrul la Berlin și apoi la București. L-am tradus și l-am trimis imediat la mai multe ziare românești din exil. Unele l-au publicat, altele s-au supărat, cică ei nu publică articole deja publicate. N-am înțeles cum pot fi așa siguri că cititorii lor sunt abonați la ziarele concurente și nu mai au nevoie de ziarul lor. După articolul din DN, mulți suedezi m-au căutat să stăm de vorbă. Le-am deschis ușa, iar unii din ei mi-au deschis uși. După cinci sau șase ani, m-au cules de la Volvo și m-au pus unde nici nu aș fi visat. Eu mă împăcasem cu mine însumi și mă consideram norocos să apuc să ies la pensie de la Volvo. Uite că cineva acolo sus mă iubește și pe mine, ca în Somebody up there likes me too. Dante ne învață că drumul spre paradis trece prin infern. Cine crede că iadul ăsta sau altul, prin care trecem, e veșnic, se înșală. E un coridor, un prag peste care vom trece. Niciun necaz, nicio nenorocire, niciun blestem nu e veșnic. Sunt toate doar praguri de trecut. Toate iadurile trecute au trecut. Etern este numai paradisul pe care îl construim noi înșine, în jurul nostru sau în lăuntrul nostru, cât și eternitatea noastră. Pesimismul sau optimismul se adeveresc. Cum tragi, așa ajungi. Pesimiștii rămân acolo unde merită să rămână. Optimiști ajung acolo unde merită să ajungă. What you think is what you get.
Arne Ruth a dat să plece, a făcut un pas înapoi și a zis că Dinu Lipatti este cel mai mare pianist al tuturor timpurilor, de o virtuozitate legendară. Avea toate plăcile lui Lipatti. I-am răspuns că noi suntem mai zgârciți cu laudele când e vorba de ai noștri și că eu n-aveam nicio placă cu Lipatti, nici n-aș fi avut la ce să o ascult. Când să o ascult? Nu i-am mai spus că mă gândeam la dicționarele noastre... cioclopedice unde românii ajunși vârfuri ale culturii mondiale beneficiau de mai puțină atenție decât vreun agronom care a... ameliorizaționat știuleții de porumb în Bărăgan. Știam că mulți români celebri în Occident, în țară au fost învăluiți în tăcere, alții calomniați sau subapreciați chiar și în lucrări de referință și nu știu să mai fie vreo țară care să fie atât de vitregă cu cei mai buni fii ai ei. Când nu li se poate contesta valoarea, li se contestă opțiunile politice, moralitatea, patriotismul sau naționalitatea, religia ori sunt martirizați pe altarul urii față de lumină, ca Miron Costin, Nicolae Iorga și câți alții au mai murit prin închisorile comuniste, ca Alexandru Marcu și nu mai știu câți, de s-ar putea face o enciclopedie cu ei. Într-un cenaclu sub acoperișul Academiei, prezidat de Alexandru Balaci, ne-a comunicat un cercetător în 1976 rezultatul investigației sale asupra porcăriei pe care i-au făcut-o lui Brâncuși dumnealor Sadoveanu, Călinescu și alți academicieni. Văd pe Net că altcineva a descoperit asta recent, ca o noutate de ultima oră.
N-o fi destul cât rău ne fac străinii, mai denigrează și ai noștri principalele valori ale neamului nostru. Alte țări se laudă cu scriitori slăbuți și plătesc să fie publicați în alte limbi. Ce să mai zicem de țări cu istoria literaturii plină de poeți, ce excelează în special prin cantitatea producției și prin reeditări. Cel mai mare și mai autentic poet liric francez este o româncă: Anna Elisabeth Bassaraba, principesă Brâncoveanu, contesă Mathieu de Noailles, în jurul căreia evoluau Marcel Proust și alte celebrități, ca asteroizii în jurul soarelui. Fac o paranteză: am văzut recent că liceul din Evian-les-Bains poartă numele ei. Iar tatăl ei are un monument magnific în centrul orașului, pe care l-a făcut să fie ceea ce este, pe banii lui brâncovenești, scoși din țară de la noi, rupți de la gura țăranilor. Închid paranteza. În Franța, sumedenie de autori au scris cărți voluminoase cu titlul Vercingetorix, în ediții fastuoase, de un lux nemaipomenit. Despre Vercingetorix au scris mai mulți scriitori decât războinici a avut el. Citisem în copilărie o carte cu titlul Decebal, a lui B. Jordan, pe hârtie de ziar. Văd pe Wikipedia că s-au mai scris încă cinci cărți despre Decebal. De ce așa multe, dacă mai aveam deja una?
În clipa când scriu, ceea ce confirmă legea concordanțelor cosmice pe care nu a formulat-o nimeni, primii un mail de la un fost coleg de facultate, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor: „Cât priveşte această adevărată apetenţă a autodevorării la români, s-ar putea scrie despre ea mult şi bine. Aproape nimic din ceea ce am avut valoros n-a scăpat nemânjit şi necontestat. De noi înşine, fireşte. Gândeşte-te numai la Brâncuşi. Geniul unanim recunoscut al sculpturii moderne. Vrea omul să lase o moştenire statului român. Noi refuzăm, ba şi îl denigrăm. Denigraţi au fost şi Eliade şi Cioran (cel mai mare eseist francez de la Montaigne încoace). Eminescu, zice un fost director al ICR, este scheletul nostru din dulap, de care trebuie să scăpăm. La Arghezi strâmbăm din nas ("putrefacţia poeziei şi poezia putrefacţiei"). Despre Blaga zicea unul că e Marele Anonim al poeziei române. Caragiale a fost acuzat de plagiat. Slavici de spionaj. Arghezi de colaboraţionism. Eminescu de şovinism. Despre Mioriţa ai spus tu destule. Ce să mai discutăm? Pe lângă că avem puţini, îi mai şi facem de rahat!” (Dan Florița-Seracin).
Arne Ruth s-a dus pe continent, iar eu m-am dus la Volvo, la uzinele Torslandaverket. La banda de montaj m-am simțit mai bine decât oriunde. Nimeni nu a încercat să-mi ia postul și uneltele din mână. Mâinile lucrează singure, iar capul e liber să zburde unde vrei. Dar de astă dată n-a mai zburdat unde voiam eu, ci a zburat la întrebarea vikingului. Toată noaptea am scris în cap tot felul de lucruri și n-aveam cum să le pun pe hârtie, cu mâinile ocupate de piese componente. Visam că scriam și nu scriam nimic. A doua zi, după ce am venit de la liceu, am dat telefon pe la mai mulți universitari români și pe la scriitori, din țară și de prin diaspora, ca să-i întreb ce să răspund la întrebarea vikingului despre cum se explică misterul cu ivirea vertiginoasă a avangardei culturale române, fără să mai fi fost înainte alți români care să își fi pus vizibil amprenta în cultura Occidentului. S-au eschivat de la întrebare, răspunzându-mi cu toată bunăvoința, ca între compatrioți, să nu uit să scriu despre Anna de Noailles, despre Matila Ghyka și despre mulți alții. Le-am precizat că nu mi s-a cerut să vin cu un pomelnic de nume, deja cunoscute de redactorul șef. Nu pot să dau la redacție un acatist ca la biserică. Mi s-a cerut să răspund la o întrebare de analiză. Iar eu nu știu ce analiză să fac ca să-i răspund. „Să nu uiți de Palade, cu premiul Nobel! Să zici și de Paulescu, cum i-au furat premiul Nobel! Și de Nadia Comăneci!” Ce au aceștia cu avangarda literară?
Sâmbătă și duminică m-am dus să fac ore suplimentare la Volvo, ca să nu-mi pierd creditul moral, aureola de arbetsnarkoman (drogat cu munca) și mai ales banii. Acolo, în pauzele de lucru, puteam să scriu mai bine decât oriunde, fără să mai văd telefonul care mă decepționase cu dialogul absurd, la care nu m-am așteptat. Duminică noaptea am bătut la mașină răspunsul. Luni dimineața, în 8 ianuarie, la ora 8 „trecute fix”, când au deschis la poștă, i-am trimis paginile prin fax lui Arne Ruth la Dagens Nyheter. Apoi m-am dus la liceu, unde profesoara ne-a spus că Ovidiu a fost exilat în Bulgaria la Varna. Mi-am ținut dinții dinaintea limbii. Eu nu eram plătit ca să îi dau ei lecții, ci venisem acolo ca să obțin un certificat, care îmi trebuia pentru ca să intru la facultate. Unde ni s-a spus de la înălțimea catedrei universitare că amazoanele nu au existat în realitate, ci sunt un mit cu justificare freudiană. Hârtiile mele școlare... Eu nu le acord nicio valoare. Oricum, prind bine, într-o societate cu temelii de hârtie. Când mai dormeam? În timp ce conduceam mașina și când mâinile montau fiare. Există o tehnică specială pentru a renunța la somn, însă e cu riscuri. Mi s-a întâmplat la volan să nu știu dacă acceleram în drum spre casă ori în drum spre Torslandaverket. Vedeam eu, când mașina ajungea singură în parcare și mă dădeam jos. Nu credeți? În prima zi de armată, ofițerul ne-a învățat cum poate un soldat să doarmă în două minute, mai mult decât alt soldat în două ore. A făcut cu noi exerciții practice, singurul lucru util învățat în armată.
Modestul meu articol cu avangarda română a fost inclus în cele trei pagini mari, sau câte au fost dedicate culturii din România, din ziarul de duminică 14 ianuarie, pentru că duminica se vinde în mai multe exemplare. Nu știu nici acum dacă i-am răspuns bine lui Arne Ruth și dacă în DN am scris un adevăr sau baliverne despre cum se explică originile impetuoasei avangarde românești în revoluția culturală interbelică din Occident. Explicația succesului alor noștri o fi inspirația lor din folclorul românesc? Sau Cineva acolo sus ne iubește? Cine? Ciobanul din Miorița? Luceafărul? Eminescu? Zalmoxes ori Gebeleisis? Dacă ne iubește, atunci ce planuri mai are cu noi?
Și trecură anii. M-a căutat suedezul Tom Sandqvist, profesor universitar de teoria artei și istoria ideilor. Citise articolul meu din DN și voia să-mi pună sumedenie de întrebări. El se documenta pentru o carte despre anvergura avangardei române, ce a început cu dadaismul. Nu știa românește. Nici franțuzește. Atunci cum se documenta despre literatura românilor la Paris? Nota stenografic ce îi spuneam. Desigur că își continua turneul pe la alți români. Astfel a încropit cartea Dada öst: rumänerna pĺ Cabaret Voltaire, Signum, Lund, 2005. Pe care o citez în Miorița – Izvorul nemuririi, numai așa, ca să întăresc afirmațiile mele despre rădăcinile avangardei române în folclorul românesc, cu cartea de referință a unui profesor universitar, a cărui autoritate nu-i vine oricui să o conteste.
— Folclorul? cam așa i-am răspuns. Este cea mai trainică și mai longevivă componentă din cultura română, este coloana vertebrală și vâna. De acolo și-au tras seva toți creatorii moderni și în special clasicii. Folclorul este baza fundamentului și fundamentul bazei. E capitolul unu și deschizător de drumuri, din istoria literaturii române, oricât ar ignora asta docții noștri ignoranți, cu nărav de negaționști. Cei ce au scris istoria literaturii române încep cu literatura bisericească. Cu asta începe literatura la români? Până atunci cu ce s-au hrănit românii? Cu agheasmă pe pâine? De mii de ani s-au hrănit cu literatura orală. Istoria literaturii române începe cu literatura orală a românilor. Iar literatura orală nu începe cu însemnările folcloriștilor și nu este contemporană cu noi, cum zice folcloristul Adrian Fochi, ci este adevărata literatură română veche, arhaică, de la Hamangia, Tărtăria, Cucuteni, Vădastra încoace. Basmele noastre conțin o mitologie pre-indoeuropeană, mult mai veche decât cea greco-romană, care e indoeuropeană. Personajele din basmele noastre sunt divinități morale, nu amorale ca la greco-romani. Literatura orală a început cu mii de ani în urmă, s-a transmis din gură în gură și a urmat evoluția limbii române. Cine a mai venit cu aberația că formarea limbii române începe odată cu tipăriturile și cu o exclamație compusă doar dintr-un verb și un substantiv, notată de străini pe buchii grecești? Cine minte împotriva rațiunii și a bunului simț? Limba română poate fi la fel de veche ca și literatura orală. Ambele s-au transmis și au evoluat împreună. Eminescu, după ce a acumulat atâta cultură universală, nici nu s-a gândit să se îndepărteze de această literatură orală străveche și cizelată de multe milenii, reeditată verbal mereu și mereu. Se știe că de la literatura orală ne vine continuitatea și unitatea limbii peste atâtea teritorii separate și totodată unite prin mari formațiuni geografice și catastrofe ale istoriei. Geniul suprem al literaturii române s-a inspirat din creațiile orale țărănești și le-a valorificat pe cel mai înalt nivel intelectual. Poeții nu se mai puteau desprinde de farmecul modelului eminescian și de stilul lui cult, cu rezonanțe folclorice. Coșbuc, ca să elibereze poezia de modelul eminescian a recurs... tot la folclor. Avangardiștii români, au debutat în țară și nu se puteau îndepărta de izvoarele lor folclorice, sub zodia cărora se născuseră și unde se adăpaseră. Singura lor soluție ca să își afirme individualitatea era să se îndepărteze de surse, să plece departe de țară, să se autoexileze la Paris, Mecca românilor. Dar nici departe de țară nu au putut închide ferestrele prin care continuau să respire aerul cu miros de fân proaspăt cosit, din folclorul de acasă. Orice ai face și oriunde te-ai duce, limba, patria și cultura din patrie le iei peste tot cu tine, în cap și în inimă, în sânge. Se poate face transfuzie de sânge, dar nu se poate face transfuzie de moștenire culturală. Moderniștii nu s-au putut elibera de moștenirea folclorului. Folclorul le oferea certitudini existențiale și artistice. Astea nu le puteau obține de la filozofii și artiștii occidentali, oricât de colosali ar fi fost aceștia, cu găselnițele lor de moment și neverificate de trecerea mileniilor. Folclorul românesc acționează ca un magnet asupra literaturii, muzicii, artelor plastice, vestimentației, arhitecturii, ba chiar și asupra spectacolelor ultratehnicizate, dacă nu chiar și asupra filozofiei. Fascinează ispititor, copleșitor și acționează centripet asupra tendințelor centrifuge. Moderniștii noștri, încurajați de publicul occidental, și-au luat-o în cap. Își închipuiau că ei erau alfa și omega. Au refuzat să creadă că alfa și omega nu erau ei, ci folclorul. Folclorul le-a fost temelia și rădăcina. O dovedește însăși opera lor. Cum să vadă asta occidentalii, când ei nu cunosc literatura orală română? Nu poți să știi că cineva seamănă cu ta-său, dacă nu l-ai văzut pe ta-său.
Folclorul românesc este un patrimoniu național, dar nu este rezervat numai pentru români. Chiar și cei de altă naționalitate, etnie sau altă religie și aflați pe culmile culturii, au fost fascinați de creațiile țăranilor noștri. Béla Bartók și-a dedicat cei mai productivi ani din strălucita sa carieră internațională pentru a umbla pe jos prin sate, unde nota cu mâna cântece românești, cu melodia și versurile lor. Astfel și-a îmbogățit propria sa creație cât și repertoriul tarafurilor ungurești. Nu. Nu a furat. A cules folclor muzical. A oferit Academiei române toată culegerea sa de folclor muzical, însă academicienii au respins oferta lui. Bartók le-a tipărit în Occident pe banii săi. Academia a refuzat să primească volumele trimise. La 30 de ani după moartea lui, s-au reeditat în America în cinci volume mari, iar Biblioteca Academiei le-a acceptat. Un volum cuprinde muzica cu texte licențioase, umoristice. „Hai la horă să jucăm, fata să ne-o mărităm. Ferice de noi c-om da-o, vai de pielea cui o lua-o. Nu mai vede haină nouă, nici cămașă cu șabace, nici izmene cum îi place.” (Cu metagramă pentru cuvântul „pielea”.) Românii sunt atât de bogați, încât nu consideră transferul de muzică românească la unguri sau la alții ca un furt național, ci ca o donație generoasă, făcută altor națiuni. Românii au donat modei internaționale iia, fără să ceară drepturi de patent ca americanii pentru Coca-Cola. Sau câte alte invenții românești mai sunt, ca stiloul, insulina, avionul cu reacție și nu mai știu câte altele. Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Dana Dragomir (Pandana) și mulți alții se îmbracă țărănește, dar sunt oameni cultivați, cu studii superioare. Zamfir s-a făcut cunoscut întâi ca mesager al muzicii populare și abia apoi a compus muzică cultă. Nu știu dacă occidentalii au priceput ironia lui fină: cu naiul unui zeu păgân, cel mai afurisit de către biserică, Zamfir a sfințit catedrale gotice. Să nu-ți vină să râzi de cine trebuie? Românii pot să râdă de orice și de oricine, însă nu poți să râzi cu oricine.
Nu. Avangardiștii nu sunt iconoclaști. Mai degrabă aici ar fi vorba de conflictul dintre tradiționalism și nonconformism. S-ar putea ca astea să fie două polarități ale spiritului românesc. O dihotomie probabil inerentă atât la individ cât și la dimensiuni naționale, având ca rezultat inteligențe ce reușesc să îmbrățișeze și soarele și luna. Ca Eminescu: și basmele noastre arhaice și filozofia germană și formulări stilistice tipic franceze, și poezii suave și ziaristică vehementă. Sau ca Zamfir, Lipatti, Porumbescu ori Enescu: și muzica populară și cea cultă. Și compozitor și interpret. Muzica simfonică a lui Enescu nu este compusă chiar de el. Era deja compusă cu milenii în urmă, de către niște țărani anonimi, cunoscuți sub pseudonimul colectiv de Orfeu. Enescu doar a orchestrat muzica populară la înălțimea celei mai strălucite perfecțiuni simfonice. El reeditează muzica arhaică, pentru ca să auzim cum cânta Orfeu. Aceeași dihotomie soare-lună, la Mircea Eliade: om de știință cu cele mai clare și mai indubitabile teorii, dar și prozator fantast, de nu mai știi unde e pragul dintre real și ireal, încât te trec fiorii și ți se face părul măciucă.
Voi, suedezii, îl divinizați pe Celibidache într-atâta, încât nu-i mai spuneți dirijor, ci îl numiți divinul, fiindcă a ctitorit orchestra simfonică de la Göteborg, a scos-o în lume și a făcut-o să fie mândria internațională a Suediei. Da, divin. Însă Bucureștiul a dat dirijori care n-au mai ieșit nicăieri altundeva, dar la care se închină chiar și divinul Celibidache.
De unde vine pesimismul lui Cioran? Mda, e nefiresc la un român. Pare să fie o negare a optimismului din toată literatura orală. O fi crezut că basmele cu victoria binelui împotriva răului sunt povești pentru adormit copiii și nu a învățat nimic din ele. S-o mai fi luat și după gogorițele cu care ne-au împuiat capul comentatorii Mioriței, ce au înțeles ciobanul cu totul altfel decât este. Fiecare și-a proiectat pe cioban propria sa fire, frustrările și experiența sa de viață. Fiecare îl vede pe cioban așa cum este el însuși. Altfel cum s-ar putea explica acuzațiile de pesimism, fatalism, lașitate, ba chiar și de crime și toate celelalte mârșăvii pe care unii comentatori le pun pe seama ciobanului? Academicianul Romulus Vulcănescu susține că ciobanul din Miorița e condamnat la moarte pe unsprezece acuzații. Cică a comis toate felurile de crime pedepsite cu moartea în dreptul cutumiar. Hai, dă-o-ncolo, că prea e de oaie.
Cioran, care îl cunoștea pe Eliade, s-o fi intoxicat de pesimismul și fatalismul savanților, bine îndreptățit de situația în care ajunsese România după invazia sovietică și ocupată de români. Sau poate că pesimismul lui o fi cumva doar un scepticism față de cultura franceză și în general occidentală, la care s-a remorcat? Așa îi trebuie, dacă a uitat să mai bea din izvoarele folclorului din Carpați. Sau poate că provine genetic din istoria ingrată a românilor ca străjeri la poarta Europei. Dar nici aici nu sunt sigur că aceasta ar fi ceva prioritar în menirea istorică a românilor. Fiindcă românul s-a născut poet, iar nu soldat, ca prusacii. Menirea românilor este propășirea artelor frumoase, a valorilor umaniste, a omeniei. A cuvântului și a binelui. La asta nu ne bate nimeni. Omenia noastră, cu cuvinte potrivite, o să bată neomenia celor ce umblă cu vorbe amăgitoare, cu tertipuri financiare și cu planuri criminale împotriva omenirii.
S-ar putea ca Despre inconvenientul de a te fi născut să fie o elegie națională? Nu știu. O fi un antipod al Ciocârliei lui Enescu. Orice om și orice popor poate avea diferite stări sufletești, nu numai una. Eminescu a scris elegii, dar și poezii militante, electrizante, mobilizatoare. De asta și vor dușmanii tradiționali, prin cozile lor de topor, să renunțăm la Eminescu și la Miorița, ca să renunțăm la idealurile noastre, la tot ce avem și să nu mai fim cine suntem. Poate că este o elegie existențială, a tuturor oamenilor de pe planetă, dar și a noastră. E o durere căreia românii cel mai adesea îi dau o tentă de autoironie, biruind-o astfel prin râs și optimism, amintindu-ne genetic, din sânge, de la Zalmoxes, așa cum se știe și de la Herodot, că suntem nemuritori. Trăim cu toții în nemurire, până când uităm că suntem nemuritori. Aș zice că mai degrabă e o elegie individuală, numai a lui Cioran, oricât ar fi de mulți români care își dau cu pumnii în cap că s-au născut. Le trece repede și apoi râd.
Dar și Cioran râde cu gura până la urechi într-o fotografie. Am pus-o în Miorița – Odödlighetens källa, editată la Stockholm. Mi s-a părut cea mai reprezentativă pentru el. În fotografia aceea eu cred că el râde în eternitate, de Sartre și de toți cei ce văd la el pesimism. Mi-a spus odată un dobitoc, un psihiatru, dar nu din România, inconștient că manifesta toate semnalmentele de schizofrenie specifice bolii numite în Franța narcisism pervers, că el vedea la Cioran schizofrenie. Îi diagnostica pe alții și nu se diagnostica pe sine. Fiecare vede într-o carte sau la altul o oglindire a propriului său suflet. Sau nu vede nimic. Eliade zice că el nu vede în Miorița nici pesimism și nici optimism, le exclude pe amândouă. Eu sunt prea așa cum sunt și nu pricep: Atunci ce a văzut Eliade în Miorița? Ce a văzut mai mult, decât un prilej pentru a se da bine cu stăpânirea? A acreditat teoriile comuniștilor despre Miorița, ca să își pregătească întoarcerea triumfală în țară. Dorul de țară l-a îmboldit, s-a grăbit și ne-a dat la repezeală o carte nedemnă de competența și de prestigiul lui. Însă, dacă Nicolae Steinhardt sau alții văd în De la Zalmoxis la Gengis-han un liturghier sau o cazanie, așa văd ei. Fiecare vede ce vrea să vadă. Eu am văzut în pesimismul lui Cioran sau al lui Schopenhauer optimism tonifiant. Cum să nu se poată mai rău de așa? Să fim optimiști, se poate. Cu cât mai multe rele și belele vor cădea pe capul nostru, cu atât mai dârji ne vom scutura, ne vom mobiliza în lupta binelui contra răului și vom răzbi prin orice ar fi. De e pace, de-i război, bucuroși le-om duce toate, cum ne învață Eminescu. Iar în cartea de telefon eu văd numai oameni inteligenți. Așa e liber fiecare să citească o carte cum vrea și să creadă ce vrea. Credințele sunt întotdeauna diametral opuse: există Dumnezeu, ba nu există. Și unii și alții cred, așa e când nimeni nu știe nimic. Eu aș zice să citim inconvenientul lui Cioran invers, ca o laudă vieții sau despre inconvenientul de a nu te mai naște încă odată. Dacă nu, rămâne inconvenientul de a nu fi înțeles nimic de la viață.
Care este cel mai important component al literaturii populare române? m-a întrebat profesorul suedez. Cred că e sentimentul frăției cu natura și cu toți oamenii, optimismul, încrederea în izbânda binelui, cultul pentru valorile etice și estetice. Și mai este tezaurul de înțelepciune multimilenară, din întreaga producție literară orală, cu înțelepciunea comprimată aforistic în zecile de mii de proverbe și zicători, cum niciun alt popor nu mai are. De la numeroasele culturi atestate arheologic, multe altele în plus față de Tărtăria, Hamangia, Vădastra sau Cucuteni încoace, ni s-au umplut hambarele cu proverbe și zicători și avem gigantica colecție de proverbe a boierilor Golești. S-a tipărit doar o mică parte din ce au cules Goleștii, doar zece volume mari. Cea mai mare parte a colecției lor a rămas netipărită și nimeni nu se încumetă să o tipărească în întregime. Goleștii au făcut o muncă faraonică. Cu câți scribi or fi lucrat?
Ce îmi place mie cel mai mult din folclor? m-a mai întrebat profesorul. La fel ca și în literatura cultă, în teatru, spectacole și în filme: umorul. Românii folosesc umorul ca armă mai efectivă decât argumentul persuasiv, care bate apa în piuă. De la ironia cea mai fină și insidioasă, până la sarcasmul cel mai mustos, folclorul cuprinde toate categoriile de râs, în toate situațiile și pe gustul tuturor. Folclorul ne învață umorul ce izbucnește în hohote de râs, râsul de te dor fălcile, cât și râsul lăuntric, de li se taie la toți respirația, se abțin să nu explodeze de uimire și de râs și nimeni nu mai mișcă, nu mai clipește. Ah, ce ne unge la inimă, când toți în jurul nostru încremenesc!
Eram de Crăciun la masa unui guvernator de provincie geografică (landshövding = căpetenie de țară). E o funcție onorifică, fără nicio putere politică, un fel de cimitir al elefanților când devin deranjanți. Guvernatorii suedezi sunt un fel de viceregi reprezentativi, neimplicați în politică, la fel ca regele. M-a plasat la dreapta lui— nu regele, ci guvernatorul — și mi-a povestit pentru a nu mai știu câta oară, că a vorbit cu Ceaușescu la o recepție, la palatul regelui Suediei. Nu unde locuiește regele zilnic, ci unde primește șefii de state. Cunoșteam urmarea, dar l-am ascultat cuviincios, ca și cum n-ar mai fi povestit asta de atâtea ori. Mereu spunea că avea o mare admirație față de Ceaușescu, pentru că i-a cerut lui, guvernatorului, să-i împrumute castelul, ca să dea o recepție de reciprocitate în cinstea regelui. I l-a împrumutat. I-a mai cerut și să-i dea un joc de șah, de dimensiuni mai largi decât cuprindea guvernatorul cu brațele, făcut de nu știu ce renumit artist suedez, din cristal sau nu mai știu ce material. Îi trebuia ca să-l dea cadou nu mai știu cărui șef de stat, cu care se pogodea Ceaușescu și punea țările la cale. I l-a obținut și i l-a trimis prin ministerul de externe. Nu mai tăcea de Ceaușescu. Eu nu ziceam nimic, ca de obicei. Ascultam, tăceam și mâncam. Ca Cezar: veni, vidi, vici. La mâncat, zici că parcă aș fi profesionist.
Poate că ridicați din sprânceană: Cum se făcea că eu, un terchea-berchea de imigrant, eram musafir la masa dată de Crăciun de către un guvernator? Și încă la dreapta lui. Nu la castelul unde primea oaspeții oficiali, ci unde locuiește zilnic. Cine era guvernatorul? Nu pot să vă spun cum îl cheamă, pentru că văd în Wikipedia că trăiește. În curând bate suta. Ei bine, eram acolo de Crăciun întotdeauna, pentru că fiica lui... era colega și cam șefa mea, într-un post oferit de suedezi. Încă un motiv ca să nu dau nume. Ungurii au un proverb: Nu băga în casă românul, că îți pune jos toată partea femeiască. Guvernatorul, un om cu educație aleasă, nu caracalean ca mine, și cu usage du monde, nu ca mine șantierist la Rovinari și pe alte șantiere ale patriei, fiind o gazdă excelentă, ca să spargă tăcerea, zice: „Englezii de Crăciun taie curcanul. Polonezii fierb peștele. Voi cum serbați Crăciunul în România? Am auzit că voi tăiați porcul. Așa e?” / „Nu! am mormăit eu cu gura plină și cu ochii în farfurie. Noi împușcăm porcul.” Toți au rămas cu gurile încleștate în mâncare și cu ochii la guvernator, iar de atunci el n-a mai povestit niciodată despre Ceaușescu.





Victor Ravini    1/9/2019


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian