Observatorul

Întâlniri în spațiul virtual - Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu s-a născut pe 3 decembrie 1976 la Drobeta-Turnu Severin. Este licenţiat în ştiinţe politice al Facultăţii de Filozofie de la Universitatea Vest din Timişoara şi cursant al unui masterat de literatură comparată şi intertextualitate la aceeaşi universitate. A fost cursant şi bursier al Colegiului „A Treia Europă“ din Timişoara şi, în două rânduri, bursier al Universităţii Jagelloniene din Cracovia. Are o experienţă de peste zece ani în mass-media. A fost senior editor la ziarul Cotidianul şi senior editor la Realitatea TV. A fost director-adjunct al Institutului de Studii Populare (ISP). Este editor al publicației electronice LaPunkt. Colaborează, în mod constant, cu mai multe prestigioase publicații culturale din România. Apublicat un volum de versuri – Spectralia (Prier, 1997) și șase volume de dialoguri: ”Repere intelectuale ale dreptei românești” (Humanitas, 2010), ”Noua școală de gîndire a dreptei” (Humanitas, 2011), ”Cartea președinților” (Humanitas, 2013), ”Trântind ușa” (Humanitas, 2016), ”Întrebări puse La Punkt” (Editura Universității de Vest, 2017) și ”America la răscruce” (Humanitas, 2017).

Interviu

Veronica Pavel Lerner: Întâlnirea mea cu dv s-a petrecut în virtual, prin lecturile pe care le-am făcut pe platforma digitală "LaPunkt". Materialele semnate de dv m-au entuziasmat. Scrieţi cu aceeaşi uşurinţă cronică de carte, comentariu politic sau sportiv şi, mai ales, excelaţi în interviuri. Care din aceste genuri vă atrage în mod special?

Cristian Pătrăşconiu: Vă mulțumesc pentru gîndurile bune pe care le numesc și pentru cele pe care le implică întrebarea dumneavoastră. Răspunsul scurt e că toate mă atrag – foarte tare. Răspunsul mai lung trebuie neapărat să arate cîte ceva din istoria mea personală. Și cărțile, și dimensiunea publicisticii social-politice (mai ales politice), și sportul (într-un mod foarte personal), și interviurile (în sens editorial, ca portofoliu editorial – dar nu numai) sunt importante pentru mine, în diferite etape ale vieții.
Să zic așa, pe scurt: mi-a plăcut foarte mult sportul, am făcut ceva sport, în ultimii ani (buni) nu prea m-am mai întîlnit cu el în mod direct (decît rarrisim) - dar a rămas ceva în mine, ceva într-o zonă profundă. Această foarte bună rămășiță nu exclude ideea de competitivitate, dar nu se reduce la ea. E ceva, nu știu cum să spun mai exact, despre mișcare, despre a fi în mișcare. Despre a sta deschis, de fapt; despre a fi atent, cît pot de atent la ce e în jur și la ce e în mine. Aceasta, despre sport, on the one hand - cum spun americanii. On the other hand, de cînd mă știu citesc ziare de sport, cărți despre sport, almanahuri. Și nu e vorba doar de citit – ci și ascult multe știri sportive, privesc relativ mult la sport. Sau, mă rog, priveam – pînă cînd, exasperat de spectacolul adesea jos pe care îl văd la TV (și nu în primul rînd la sporturi), am renunțat, de vreo 5 ani la televizor. Și bine am făcut – căci am citit, convertind un timp petrecut la TV în alt timp, mult mai mult.
Și, astfel, ajung la cărți. Pentru mine, și știu de mult timp, sunt puține plăceri așa de rotunde, atît de pline, atît de mari comparabile cu aceasta, a lecturii. Cînd citești aplicat, mai întîi faci adnotări – și apoi, vine la un moment dat și impulsul de a scrie. Primele texte scrise și publicate de mine sunt – și aceasta este valabil pentru mai mulți ani – despre cărți, în studenție. O studenție pe care am făcut-o la Timișoara, un oraș cu o sensibilitate civică și politică aparte. Un oraș care, avînd un trecut recent în care s-a forjat această sensibilitate civică și politică aparte, poate inspira o atitudine politică, în sens general (în acela în care, de fapt, cam tot ce se întâmplă între oamenii care trăiesc în comunități este "politic" – pentru că mai tot ține de amenajarea polisului). Ce vreau să spun e că, fără să fie sursa unică, Timișoara e importantă pentru conștiința mea politică – și pentru ceea ce am făcut și, mult mai rar acum, mai fac în această privință, a publicisticii politice.
Cît despre interviuri – încă o dată, mulțumesc pentru aprecieri – ele sunt cumva la mijloc. De cărți, de oameni, de polis. Ele implică, desigur, și un soi de mișcare subtilă – căci eu vin spre cel cu care am dialog, iar el vine către mine și aceastea se întîmplă adesea într-un fel privilegiat, într-un timp al dialogului adînc privilegiat.
Toate așadar sunt importante pentru mine – și pe toate le fac sau încerc să le fac, de fiecare dată cînd aleg una sau alta, cu mare plăcere și cu seriozitate.

VPL: În tinereţe, dacă se poate spune aşa despre dv, încă foarte tînăr, aţi scris poezie. Se pare că aţi avut succes cu ea. De ce aţi părăsit-o?

CP: Da…Nu mergea rău cu acele versuri pe vremuri. Mai apoi, după singurul meu volum de poeme, pe de o parte, am simțit că, pentru gestul de a publica texte poetice, sînt aproape gol(it). Și că, prin urmare, nu are nici un rost să forțez ceva în direcția aceasta, să insist să public texte de acest gen. Pe de altă parte, și aceasta am descoperit-o nu imediat, ci privind lucrurile în consecuția lor, în perspectiva pe care o pune trecerea timpului, mi-am dat seama că, pentru mine, e mai important să trăiesc cît de intim, dacă e posibil exclusiv intim, stări de acest gen. Nu știu, așadar, dacă am părăsit poezia; ceea ce știu e că, atîta cîtă a rămas în mine, ea se consumă într-un registru intim. Și mă simt bine așa, împăcat.

VPL: Sunt o fidelă cititoare a interviurilor pe care le-aţi luat de-alungul anilor cu personalităţi din toate domeniile şi de toate vîrstele. De unde va "găsiţi" interlocutorii?

CP: Ei sunt deja. Interlocutorii – din toate domeniile și de toate vîrstele – sunt deja. Și vor fi. Nu vreau să sune ca un loc comun această afirmație – o fac în ideea următoare: există foarte mulți oameni – și vor fi – care duc cu sine povești. Multe: despre cărți, despre idei, despre ei înșiși, despre iubire, despre disperare, despre boală, despre renaștere, despre speranță, despre foarte multe.
Și există, desigur, multe "surse de inspirație" – iar o mulțime dintre acestea sunt deschise. Dar, pentru ca acești interlocutori posibili să stea într-un interviu, nu este suficient ca ei să existe deja. Important e ca ei să fi văzuți – și priviți cu atenție! Auziți – și ascultați cu atenție! Aici, mai ales în această privință – a ascultării – fac eu diferența, ca să mă exprim așa. Reformulat: dacă știu în sinea mea că pot face un exercițiu de ascultare cu un interlocutor, atunci sînt premise bune pentru un dialog de substanță. Nu spun "memorabil" – fiindcă această notă e ambiguă. Poți fi "memorabil" în multe feluri și eu nu îmi doresc ca dialogurile mele să fie în primul rînd așa. Eu vreau că ele să fie adevărate, să fie autentice, să pună pe masa eventualului cititor ceva consistent.
Și mai e ceva, pentru mine foarte important: cred că pentru un interviu reușit, de fiecare dată este vital ca omul care e subiectul acelui interviu să fie cea mai importantă ființă din acea relație pe care o construiește un dialog, un interviu. Cel care îmi răspunde mereu și niciodată eu – cel care întreb. E, cum să spun, ca și cum i-ai pune unui om o masă bogată. Masa aceea e pentru el, e pentru ca el să fie acolo, cît mai autentic. Eu, cel care întrebă, așez lucrurile pe masă – cît mai tăcut, cît mai atent, cît mai deschis.

VPL: Excelenta carte de convorbiri cu Tia Şerbănescu, nume cunoscut în presa românească, se citește cu răsuflarea tăiată. Îmi puteţi descrie experienţa de a întîlni şi schimba păreri - ca de la egal la egal- cu o doamnă dintr-o altă generaţie decît a dv?

CP: Într-o frază, despre Tia: totul e adevărat, totul e firesc și plin cînd stai lîngă ea, cînd o asculți, cînd vorbești cu ea. Nu e o formulă calpă de politețe: e realmente un privilegiu să o fi cunoscut. Mai întîi indirect – din textele pe care în liceu i le citeam pe sub bancă, la orele de la școală, mai precis neuitata tabletă "bref". Apoi, direct – am avut vreme de aproape doi ani principala emisiune de analiză politică d ela Televiziunea Publică, o emisiune pe care am făcut-o în duet și care a avut un succes destul de mare, poate prea mare în țara aceasta în care a avea succes curat este, adesea, ceva de neiertat. Mai apoi, din zecile mute de ore – unele dintre ele fiind și bază pentru cartea invocată cu atîta căldură de dumneavoastră și la care țin foarte mult.
Da, e realmente o mare bucurie și o sărbătoare a sufletului să stai lîngă ea. În cazul meu: să stau lînga draga mea de Tia 

VPL: Ca şi d-na Tia Şerbănescu, am trăit epoca anilor 50-70, descrisă în prima parte a cărţii. Dv n-aţi apucat acea perioadă şi m-ar interesa în ce măsură puteţi retrăi, datoită mărturiilor existente, tragedia acelor vremuri?

CP: Direct, da, nu am cum să știu acea epocă. Dar cred că știu suficient de multe despre acea perioadă – și, mai ales, întru adevăr despre ea! Prin apropiați, prin rude, prin relatările unor oameni pe care am avut privilegiul să îi cunosc, din cărți – mai ales, aș pune aici o nuanță, din cărțile bune, din acele cărți care nu vor să relativizeze sau să ascundă un rău imens. Știu, bunăoară, între altele, că marea majoritate a ceea ce a fost firesc, normal, bine atunci a fost în contra directivelor oficiale, în contra regimului. Știu că au fost, cum bine le spuneți, vremuri teribile. Și mai știu – și asta îmi cam dă frisoane uneori – că acele vremuri nu au fost prea departe de mine, de cei de vîrsta mea. Au fost la distanța vîrstei dintre noi și părinții noștri.
Aș mai spune ceva: cred că există, simt că există acum un curent tot mai puternic în rîndul celor de vîrsta mea sau a celor mai tineri decît mine. Un curent care vrea relativizarea răului acelei epoci, care vrea cosmetizarea comunismului, a marxismului și a altor "isme" deopotrivă mizerabile și, la propriu chiar, criminale. Sper că "la sfîrșitul zilei" nu cei care promovează persespectiva menționată în fraza anterioară să fie cîștigători. Ci mai degrabă oameni ca mine – care pledează cauza unei "etici a neuitării".

VPL: Nici epoca modernă nu e lipsită de provocări. Ce părere aveţi de proliferarea -prin auto-publicare- a volumelor de poezie şi proză? Cum vedeţi trierea valorilor? Credeţi că numai timpul e cel care-şi va spune cuvântul?

CP: În această privință, răspunsul cel mai onest pesemne pe care îl pot da ține de plasamentul meu, cum să îi zic, de principiu: eu sînt un "optimist moderat". Una dintre formulele care subîntind aceasta sintagmă este următoarea (și precizez că ea nu îmi aparține, e a unui gînditor francez, Luc Ferry): un fel de a fi în lume în îndoială, fără ca atașamentul față de lume să ruineze îndoiala și fără ca îndoiala să ruineze atașamentul față de lume. Punctual – despre ce face timpul și cu volumele care sînt publicate ca să țină, în cîrje atît de fragile, vanități mai mari sau mai mărunte și, adesea, ca să distrugă bieții copaci, dar și ce face același timp cu operele realmente valoroase se pot face, desigur, multe proiecții. Ce va fi, nu știu și cred că nu știm, nu avem de unde să știm. Da, sunt de acord: cred că trăim un timp de bulversare a valorilor, dacă nu chiar de răsturnare a lor. Da, sunt de acord: avem tot mai multe și tot mai evidente semnale despre o criză a spiritului. Dar, pentru că "viitorul este deschis" (cum spunea unul dintre marii mei favoriți, K.R. Popper), insist să rămîn un optimist. Neapărat, cum ziceam, unul moderat.

VPL: În afară de scris şi citit, ce altceva vă atrage? Aveţi vreun hobby? Există un timp liber al dv, sau tot ce faceţi intră în categoria "lucru"?

CP:Sunt un om foarte curios, fără să fiu (sper) enervant cu această cuzioritate a mea, fără să fiu (sper) băgăcios, cum se spune pe romînește. Îmi fac timp liber, mi-l construiesc. Îmi fac, pentru că am nevoie de el, timp de calitate. Îmi fac, pentru că am nevoie mare de el, timp lent – acel timp în care pot reflecta, în care pot bea o cafea fiartă lent la ibric (opusul fiind un expresso, desigur...).
Am început discuția noastră – foarte agreabilă – vorbind puțin despre politică și despre publicistica politică. Să spun puțin despre mine și din alt unghi, care dă și un răspuns parțial, dar semnificativ și acestei întrebări: cînd scriam mult mai mult decît o fac acum despre politică, despre ce e (ce nu e bine că e, ce e absurd că e, ce ar trebui să fie) la noi, în spațiul nostrul public, eu însumi aveam o expunere publică destul de mare. E un tip de statut – unul dintre multe. Și nu îl reneg și nici nu îl regret. Pentru că, dincolo de provocările punctuale în sine, iarăși privind lucrurile în temporalitatea lor mai mare, aceasta a fost și o perioadă de învățare pentru mine. Bref (cum ar zice Tia): acum, de cîțiva ani de fapt, mă simt mult mai bine, mult mai confortabil să fiu tot mai puțin persoană publică și tot mai mult un ins privat. Care are multe plăceri (de pildă, gătesc des – și e foarte creativ, inclusiv intelectual, pentru mine așa ceva) – unele uitate, altele noi. Cînd pot și am unde, înot cu plăcere. Și multe altele, de fapt.
Ca să închei bucla acestui răspuns: mă atrage tot mai mult ceea ce trece dincolo de o simplă imagine. Ceea ce, fie și sub forma unor așa numite bucurii simple (deși nu sînt chiar simple...), vine ca substanță, ca adaos important pentru – folosesc acest cuvînt care pică la multe examene logico-analitice, dar care îmi place tot mai mult -, da, pentru sufletul meu.

VPL: Ca și d-na Tia Şerbănescu, cu care sunt colegă de generație, aș sta "la taclale" cu dv cît de o carte, dar acum mă voi opri aici, mulțumindu-vă pentru sinceritatea și suculența răspunsurilor dv.

20 septembrie 2017

Interviu apărut ȋn "Vatra veche" nr 10, 2017

Veronica Pavel Lerner 12/19/2017

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian