Opinii : Oul național
Deunăzi mi-au picat ochii pe un citat grozav de sugestiv. Nu-i cunosc autorul, din păcate.
Iată-l: ”Spart din afară, oul marchează sfârșitul vieții; spart din interior, tot el anunță începutul. În concluzie, impulsul dinăuntru spre în afară este cel care ne aduce progresul.”
Brusc mi-a venit în gând România și, legat de emigrația minților tinere și a forței calificate de muncă, mi-am amintit de polemica pe tema atragerii lor înapoi la vatră. Deși sunt convinsă că, teoretic, experiența și cunoștințele acumulate de indivizii itineranți ar putea veni în beneficiul întregii societăți românești, recunosc că nu prea cred în soluția aceasta, ca model practic. Nu cred în metoda sanării din afară; pentru mine contrariul e un fapt dovedit! Și nu se aplică doar la cazul României; principiul este valabil peste tot în lume.
Dar ce legătură are asta cu oul? Ei bine, eu m-am obișnuit să accept cumva că energia care ține lucrurile laolaltă în interiorul unui sistem e un fel de principiu de bază al legităților fizicii, o forță a naturii, subtilă energie gravitațională. Analog tensiunii capilare, ce-mpiedică lichidele să se reverse peste marginile recipienților lor, forța aceasta menține picăturile în forma lor globulară, îndesată până la refuz, în stadiul de pre-explozie. Sistemul este similar unui ou, autosuficient în rotunjimea lui imperfectă. Pentru că, așa cum starea de agregare a unui popor, parțial stătător între granițele unei țări, este imperfectă, dar stabilă, la rândul său oul rămâne fidel formei sale vag eliptice, fără a tinde să se adapteze formei geometrice ideale, sferice.
Polemica bazată pe clasificarea strictă a românilor în „plecați” și „neplecați” pornește din start de la o premiză falsă, considerându-i cumva statici și vrăjmași unul altuia. E o abstracție neconformă cu realitatea. Situația e mult mai complexă și în continuă mișcare, precum românii, care adesea pleacă și vin. Să nu ne limităm la a da astfel de verdicte de suprafață! Nici atragerea înapoi a celor din afară nu e o simplă ecuație, bazată pe mijloace de cointeresare materială. Nu numai salariul oferit unui inginer sau medic contează!
Așa cum membrana invizibilă, care împiedică un lichid să se reverse, se datorează unei tensiuni artificiale, de suprafață, și problema pusă sub forma rămânerii sau părăsirii țării este una de natură superficială. Cei plecați nu sunt excluși din tot, ei doar asigură un fel de echilibru cu exteriorul, contribuind la acea subtilă „pojghiță”.
Țara, analog modelului-ou, are nevoie de minimale impulsuri atât din interior, cât și din afară.
Atât de-o parte, cât și de celalată a cojii țării avem români animați de dorința de a progresa, separat sau împreună. Numai ei pot decide dacă și când își perforează „pereții” înconjurători. Cu alte cuvinte, dacă România ar avea nevoie să se „îmbunătățeacă”, s-ar autoajusta. Dacă soluția de ajustare e situată însă în afara țării, înseamnă că nu ține de țară, deci nu îi este necesară.
Evident că acesta e un sofism fals, dar l-am formulat intenționat în scrisă, tocmai pentru a zgâria percepția cititorului vigilent.
Firește că, dacă românii de pretutindeni s-ar uni și ar pune umăr la umăr la edificarea țării, s-ar crea un efect de potențare care, matematic vorbind, nu doar ar suma energiile lor, ci le-ar multiplica, ridicându-le probabil la pătrat. Dar asta ar presupune să acționeze toți la unison, într-o singură direcție! Ori așa ceva nu s-a mai văzut decât la comuniștii care pretindeau că planifică totul de la nivel centralizat. De fapt, ei nu făceau altceva decât să ne priveze de libertatea de a decide singuri încotro ne îndreptăm. Libera circulație și libertatea de a decide fiecare ce anume preia și ce ignoră din totalul valorilor vehiculate pe linia de demarcație dintre „înăuntru” și „afară” e mai importantă, acționând ca un filtru de selecție, natural.
Și apoi, cum ar arăta un ou ridicat la pătrat? Nu cumva cubic? Cine-a mai văzut așa ceva?!
Vin eu acum și susțin contrariul tezei readucerii românilor în țară, riscând prin optimismul meu temperat, să contrazic mainstreamul indignat. Uniii se vor repezi să mă atace, amendându-mi naivitatea. Dar ce să fac dacă întâlnesc din ce în ce mai mulți idealiști când vizitez România? Să-i omit din ecuație? Ar însemna să falsific tabloul! N-am niciun motiv să-i țin sub tăcere.
Văd tineri care se încăpățânează să rămână la vatră, în ciuda presiunilor din partea părinților, care-i încurajează să-și caute viitorul prin occident. S-a întors lumea pe dos! Mai sunt și sași care n-au plecat din Ardeal, preoți care slujesc în continuare prin biserici goale, medici care fac vizite la domiciliu etc. Despre ei prea puțin se vorbește!
Ca să nu mai vorbim despre acei din ce în ce mai mulți funcționari și medici, care nu neapărat din respect față de legea anticorupție (auzi frate, s-a ajuns la români să se respecte legea!), ci și din pietate și bun simț își fac datoria fără să aștepte favoruri adiționale, refuzând „mici atenții” și motivând că există alții, mai nevoiași decât ei. Să fie asta doar o cacealma regizată la nivel național? N-aș crede.
Ei toți induc schimbarea din interior, cea cu adevărat valoroasă. Numărul lor e în creștere, incontestabil. Ei sunt factorul prim de progres, ei sparg oul dinspre interior. Puiul care vegetează în stadiu embrionar sparge coaja oului în care îi e bine momentan și nu mai vrea să rămână în stadiul de ou ștampliat, cum zicea Domnul Patapievici (cred). Albușul amiotic-matern nu ține de foame decât până la-nțărcat.
Parafrazând răutăcioasa expresie „proști, dar mulți”, zic și eu „puțini, dar cu scaun la cap” și-mi pun speranța în ei. În fond, nici puiul din ou nu e decât o mogâldeață, dar, dacă apucă la lumină, se poate face vultur. Nu-nseamnă că nu mai are cuib. E deopotrivă călător și statornic, și în mod paradoxal, face asta concomitent.
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania, octombrie 2017
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 10/23/2017 |
Contact: |
|
|
