Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


România în amintirile unui ofițer francez din Armata de Dunăre

În vara anului 1918 Antanta obține victorii decisive pe frontul de Vest împotriva Puterilor Centrale, profitând de criza economică, socială și politică ce cuprinsese forțele quadruplei alianțe. Din aceste motive, aliații Germaniei capitulează, pe rând.
Prima care a depus armele, la 16/ 29 septembrie 1918, a fost Bulgaria, semnând armistițiul de la Salonic. Turcia este și ea nevoită să facă același lucru, la 17/ 30 octombrie 1918, semnând armistițiul cu englezii în portul Mudros din insula Lesbos.
În aceste condiții, aliații și-au îndreptat atenția spre Balcani, unde Serbia și România se aflau încă sub dominația Puterilor Centrale. Obiectivul principal al Antantei era eliberarea Serbiei și înlăturarea amenințării Austro-Ungariei.
Aliații mai aveau în vedere și sprijinirea României, deblocarea Dardanelelor și o ofensivă energică asupra forțelor austriece din Albania.
În ce privește România, la 21 octombrie 1918 un avion francez va zbura de la Salonic la Iași cu mesajul lui Georges Clémenceau adresat lui I.I.C. Brătianu, în care se spunea: „Fiți gata!” adică „a sosit momentul pentru ca România să reintre în luptă alături de Franța.”
În răspunsul său trimis prin ofițerul francez, aviatorul Noel, I.I.C. Brătianu arată că românii sunt preocupați pentru a dovedi atașamentul lor față de nobila cauză a aliaților și “pentru a facilita realizarea celor mai scumpe aspirații ale poporului nostru”.
Cu toate că situația armatei române era delicată, printre prevederile armistițiului încheiat cu germanii guvernul român avea dreptul să țină sub arme doar 32.000 de soldați. Șansa guvernului român era că dispunea de două divizii răspândite între Prut și Nistru.
Operațiunile militare împotriva Germaniei trebuiau începute de la acest nucleu firav.
Generalul Prezan primește ordin să modifice și să adapteze la situația creată cât mai rapid și în condiții de conspirativitate planurile celei de-a doua mobilizări a forțelor militare române și cele privind cooperarea cu trupele aliate pentru ca ocupanții să nu poată contracara această acțiune, deși germanii potrivit unor surse plănuiau organizarea unei riposte masând trupe la Dunăre.
Generalul Berthelot raporta superiorilor săi cunoscând starea de spirit a românilor și mai ales a armatei: „este în plină exaltare și este suficient să treacă Dunărea pentru a da foc pulberii”.
La sfârșitul lunii octombrie 1918, pregătirea remobilizării armatei române era în linii mari încheiată.
La 20 octombrie 1918, generalul Berthelot sosește la Salonic în calitate de comandant al Armatei de la Dunăre.
Franchet d’Esperey șeful lui H.M. Berthelot deși nu-l simpatiza, totuși, îl aprecia “a înțeles că prin popularitatea de care se bucura în România, Berthelot era acel sortit să joace primul rol pe plan militar”, după cum menționează contele de Saint-Aulaire în memoriile sale.
La 9 noiembrie 1918, Armata de la Dunăre, sub comanda lui Berthelot, trece fluviul în trei locuri în amonte de Giurgiu, pentru a joncționa cu armata română, căruia fostul șef al Misiunii Militare Franceze îi dădu întâlnire printr-un vibrant mesaj:
„Ceasul dreptății a sunat. Peste tot învins, pe alocuri zdrobit, dușmanul este peste tot în risipire. A venit ceasul să ardeți peticul de hârtie cu care s-a făcut sila de la București.”
Pentru soldați, a adresat un apel: „La arme! E strigătul patriei române pentru care ați suferit. E chemarea regelui nostru, care a jertfit totul pentru mărirea României. E strigătul strămoșilor noștri al sufletelor lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul. E strigătul fiilor și fraților noștri căzuți vitejește pe câmpurile de bătaie de la Oituz și Mărășești… Și mâine veți vedea steagul englezesc și tricolorul Franței fluturând în bătaia izbânzii și neatârnării, alături de steagul vostru tricolor.”
În noaptea de 9 noiembrie 1918, detașamentele din regimentele 146 și 210 tiroliori trec brațul cel mare al Dunării și se opresc în ostrovul Ramadam.
După o luptă foarte scurtă la nordul orașului, cu ariergarda germană, soldată cu victime, orașul Giurgiu este eliberat.
La 10 noiembrie 1918, regele ordonă mobilizarea. Delegatul militar al guvernului roman îi va înmâna lui Mackensen un ultimatum care-I dădea 24 de ore pentru a părăsi teritoriul românesc cu toate trupele sale.
În momentul decretării celei de-a doua mobilizări și a veștii că Armata de la Dunăre a trecut fluviul s-a manifestat dragostea pentru Franța, multă vreme împiedicată a fi arătată.
O mulțime numeroasă și mai numeroasă ca la prima mobilizare din 1916 năpădi Bucureștiul, aclamând Franța și cântând Marseielleza.
Sub comanda generalului H.M. Berthelot a luptat în cadrul Armatei de la Dunăre și Pierre Santini Allaman, supranumit “părosul Orientului”, care era un veteran al luptelor cu germanii, mai ales în zona Champagne și după aceea în Grecia și pe frontul bulgar, în cadrul Armatei Orientului.
Acesta, locotenent în Regimentul 27 Infanterie a trimis tatălui său o scrisoare, în ziua de 1 Decembrie 1918, în care descrie evenimentele la care a participat și mai ales descrie deplasarea la București și apoi în Basarabia, scrisoare urmată de altele, la fel de interesante.
La 11 noiembrie 1995 (data de 11 noiembrie era în Apus o dată foarte importantă în calendarul sărbătorilor legate de Marele Război, așa cum a fost și la noi, până la instaurarea comunismului), Ministrul Veteranilor de Război, M. Paquini, a decis să le acorde Legiunea de Onoare ultimilor veteran din acest război, care încă nu o primiseră. Părosul Orientului (Poilu d’Orient) nu a avut privilegiul să fie prezent la acest omagiu, deoarece el a decedat în ziua de 14 octombrie 1993, la vârsta de 93 de ani.
Odată cu el, a dispărut unul dintre ultimii ofițeri ai generalului Berthelot din cadrul Armatei de la Dunăre.
În toamna anului 1918, după cum se știe, se conturează în Orient o victoria Antantei. Veteranul povestește: “Pe parcursul unei ofensive îndrăcite, Păroșii Orientului i-au îngenuncheat pe bulgari, pe 28 septembrie 1918. Apoi eu au traversat Bulgaria lovind prin surprindere pe Dunăre, pe 10 noiembrie, busculând trupele germane care ocupau România, iar acum se îndreaptă spre București, capitala surorii noastre latine. Unde naiba se vor opri ei oare?”
Sintagma „sora noastră latină” nu era folosită doar de români pentru a sensibiliza pe aliații noștri francezi, ci chiar și de ei, așa cum și lt. Piere Santini-Allaman o folosea.
Dar apoi: „Halte! Halte! La pause!”, strigă comandantul. Nu putem încă să ne prezentăm la București, îmbrăcați precum vagabonzii murdari! Nu ne putem prezenta în fața unei populații care ne așteaptă impacientă să ne aclame ca niște păroși îmbrăcați cu tinuta kaki cu care au trecut munții ninși ai Serbiei și ai Bulgariei. Desigur că oamenii vor să admire un păros în legendarul bleu ciel.
La 16 noiembrie primele trupe franceze și engleze au pătruns în București. La 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, în fruntea unităților române și aliate, Regele Ferdinand și Regina Maria intrau în capitala țării împreună cu generalul Berthelot și cu guvernul.
De menționat că în mod delicat generalul Berthelot, sosit la porțile Bucureștiului în fruntea armatei sale așteptă să intre la 1 decembrie, odată cu suveranii, asociindu-se cu câteva regimente românești pentru o defilare istorică, în onoarea acestei zile importante.
La cererea ambasadorului Franței, generalul Berthelot a invitat și un contingent englez sădefileze cu detașamentele române și soldații francezi.
Iată ce scria tatălui său tânărul ofițer, plin de entuziasm:
„…Zile extraordinare, a căror imagine o voi avea toată viața înaintea ochilor…
Tot Bucureștiul este în stradă, tot Bucureștiul este în sărbătoare, aproape peste tot se vorbește în franceză… să te crezi la Paris nu alte, pe marile bulevarde, atunci când se sărbătorește 14 iulie! Tot Bucureștiul este vesel, însuflețit de o bucurie gălăgioasă care se poate, în fine, manifesta liber! O aglomerație roitoare a acoperit toată lungimea bulevardului principal peste tot drapeluri franceze, banderole, arcuri de triumph… și tot Bucureștiu tremură de nerăbdare așteptând suveranii săi, Regina sa în special, așteaptă păroșii săi care au opus germanilor o dură și nebună rezistență, dar îi așteaptă înainte de tot și de toate pe ei! Ei sunt dragii lor păroși veniți din Franța cărora ei le datorează libertatea.! Așteaptă teribil de nerăbdători!
Pe cer două minuscule Neiuporturi cu cocarde tricolore fac acrobații încântătoare pentru fericirea lor, de asemenea…
Deodată un strigăt puternic! Flori țâșnesc din acea mulțime și aproape acoperă strada, dificil păstrată liberă… Prințesele! Și trăsurile lor sunt extreme de rapid transformate în coșuri de flori… Apoi, cavalerii apar, precedați de o nouă ploaie de flori și aplauze frenetice: sunt Regele și Regina și Prințul Nicolae, alături de generalul Berthelot, dedicatul și eficientul reprezentant care a poziționat alături de noi România. Apoi, apare prințul moștenitor Carol I, în fruntea regimentului său de vânători. Apoi, defilează delegații ale tuturor regimentelor românești. și apoi… apoi… nimic! Mulțimea freamătă de nerăbdare așteptând pe cei pe care au venit să-i întâmpine. Instantaneu, un veritabil tunet de aplauze a răsunat din piața învecinată… strigăte, urlete, cărora li se suprapuneau ritmurile melodiei Sambre et Meuse: Iată-i! Iată-i! În sfârșit, iată-i! Trăiască Franța! Imediat o ploaie de flori, mici drapele tricolore, cocarde, fulare, poșete multicolore au inundat strada!
Apoi, în trombă, muzica noastră se face auzită în ritm alert. Cele șaizeci de tobe și trompete care compuneau orchestra făceau să freamete totul. Mai mult de o sută cincizeci de muzicieni au făcut să retrăiască glorioasa melodie Sambre et Meuse. Mulțimea era străbătută parcă de frisoane, era stupefiată, subjugată total! Printr-o manevră demnă de Champs Elisees, muzicanții s-au poziționat în fața chioșcului rezervat autorităților și în dreptul suveranilor. A defilat o companie englezească (o sută douăzeci de minute, nu rapid!). Iat apoi, încă o dată, un mare gol…
În sfârșit, iată-i! iată-i! acum sunt ei! Trăiască Franța! și păroșii noștri veneau… în pas de vânători, în linii de câte 32, aliniați ca pentru câmp larg, picior întins, bărbia ridicată, surâzători, aer impunător… superbi!
Ajunși la nivelul autorităților: Capul! Dreapta! Energic și impecabil! Ofițerii și comandanții de detașamente salutau cu sabia, cu o splendid mișcare…
Apoi, plecate din mulțime, neasemuite ovații, care aproape că acopereau ritmurile melodiei Sambre et Meuse, ceva ce nu se poate descrie… și, cu același elan, toate brațele se ridicau agitau fulare, poșete, mici drapele, tot ce era posibil de găsit…
Vitejii păroși, ei se aflau la aproape 5 km de defilare! Dar ce mai conta oboseala! Ei știau bine, că, împreună cu ei, defila întreaga lor patrie, Franța…
Făcând parte dintr-un Stat Major, chiar unul de mică importanță fiind, am avut în România oportunități pe care cu siguranță nu le-aș fi visat activând într-un corp de trupe. De exemplu, am putut merge în satele din jurul Bucureștiului și să fiu recunoscut de către locuitori, ceea ce este foarte interesant din toate punctele de vedere. Am putut să văd o paletă imobiliară foarte diversă de la somptuoase locuințe la cele foarte sărăcăcioase.
Din aceste excursii eu păstrez impresia de a fi trăit în 1918 o epocă așa-zis medievală... și această impresie nu îmi aparținea exclusiv mie. Ea era împărtășită și de ofițeri și de șoferii care participau la aceste drumeții.
Astfel, într-o seară de decembrie mașina noastră a rămas în pană în plin câmp, la cca treizeci de km de București, dar, în mod fericit, în apropierea unei modeste ferme. Era frig. Începuse chiar și ninsoarea. Îngrijorarea noastră creștea, o recunoșteam fără probleme!
În curtea fermei unde ne-am oprit, câțiva copilași se jucau. Erau cu tălpile goale pe noroiul înghețat, erau îmbrăcați doar cu câteva țoale... și nu păreau deloc să își facă griji! Am fost bine primiți de inimoșii oameni în camera comună în care domnea o mare sărăcie.
Imediat, bunul țăran a înțeles ceea ce ni se întâmplase și ne-a dat de înțeles că soția sa se va ocupa de șofat și de mașină, în timp ce el ne va duce la București. Eu și camarazii mei ne priveam profund uimiți! De altfel, câteva minute mai târziu au ajuns ieșind din hangarul vecin doi cai mici trăgând o mică șaretă cu patru roți, modelul în uz în întreaga regiune. Un braț de paie pentru cai, piei de oaie pentru noi: la drum! Micuții cai galopau fără a fi fost îndemnați de vreun cuvânt al vizitiului nostru. Au galopat așa, fără oprire, până la București, iar noi fuseserăm în tot acest timp patru persoane în șaretă.
Acest om extraordinar a refuzat energic să accepte de la noi altceva decât mulțumiri, și încă ce călduroase... și a plecat înapoi imediat, cu căluții lui, de asemenea în galop. Erau de asemenea oameni foarte săraci ca cei mai mulți dintre cei pe care i-am întâlnit în împrejurimile capitalei.
Într-o altă zi, generalul Berthelot și Statul său Major au fost invitați să dejuneze într-o veche locuință. Interior confortabil și luxos, de bun gust. Stil vechi franțuzesc. Stăpâna casei, trecută de treizeci de ani, trăia singură, înconjurată de o domesticitate perfect stilată și vizibil impregnată de sensibilitate. Așezare de mare rafinament care nu a suferit deloc pe parcursul războiului. Conversația, în cea mai riguroasă franceză, a adus în țara noastră istoria sa, cultura sa și deloc superficial. Apoi, am aflat, fără ca ea să aibă cea mai mică intenție de a se lăuda, precum majoritatea gazdelor noastre, că petrece cea mai mare parte a timpului parcurgând călare domeniul său.... care cuprinde mai multe sate. Efectiv, câteva zile mai târziu, după ce am parcurs cca douăzeci de km. de la casa ei, am putut-o vedea intrând călare pe cal în curtea unei ferme. Copii se grăbeau la ea, foarte veseli. Fără să descalece ea îi mângâie grumazul încins din care ieșeau aburi. Ajuns, harnicul țăran din colț și-a scos căciula, s-a înclinat respectuos și a lăsat piciorul în stil cavaleresc... I-a întins drept brațul. Suntem noi oare în secolul XX???!!!
Și încă o seară la București: am intrat într-un salon, unde ne-a întâmpinat o vie conversație înromână. Imediat cum am apărut, numeroșii meseni au început să vorbească în franceză. Noi ne-am minunat încă o dată când a intrat un ofițer englez. Imediat toată lumea a început să discute în engleză. Toți afară de noi! Dacă ar fi intrat un ofițer german?...
Și apoi pălăvrăgeala a reînceput, în franceză pentru a discuta despre istorie, literatură, muzică, desigur franceze.
Și când te gândești că noi suntem cei care facem pe aroganții cu țăranii de la Dunăre...
Și mulțimea din București? Acea mulțime așa de vie, așa de agitată, încât văzând-o auzind-o te poți crede pe unul din marile bulevarde occidentale! În acel sfârșit de an 1918, cum ne apărea ea nouă, francezilor? Ce impresii păstram noi? Era o unanimitate totală:
El: spirit superficial, mai activ în braserii și sălile de spectacole decât pe tărâmul afacerilor serioase. Voce caldă, picioare fine, pudră de orez. El poartă... corset.
Ea: spirit viu formație intelectuală puțin comună, energică și voluntară în ciuda unei foarte mari lejerități cu care s-a contaminat din zona slavă. Plină de farmec și ispititoare. În toate împrejurările ea poartă pantalonași! Cu figură sigură, pe care ne-a fost recomandat să nu privim prea mult...
Aceștia sunt orășenii români.
În ce privește românii de la țară, lucrurile stau cu totul altfel. Ei sunt caracterizați prin soliditate, prin însuși caracterul lor rustic. Pot să suporte orice fără să se plângă, cu condiția, însă, de a nu le lipsi mămăliga. Mămăliga? Un fel de pâine pe bază de făină de porumb.
Consemnez următoarea anecdotă:
În ianuarie 1919, ne aflam în Basarabia, la marginea Dniestrului, față în față cu bolșevicii ruși de care noi încercam să protejăm armata română aflată în reconstrucție.
O divizie românească urcă mai la sud, realizând o misiune importantă împotriva infiltrărilor roșii. Generalul care comanda această mare unitate a comunicat ordinele sale, dar înainte să le lanseze el le-a adus la cunoștința căpitanului Legay, pe care Statul nostru Major l-a pus la dispoziția sa, în funcția de consilier tehnic:
“Deci, dragul meu căpitan, nimic anormal? Nimic de modificat sau de adăugat?”
Căpitanul Legay, cu tactul de care dă dovadă în toate circumstanțele:
“O, bineînțeles că nu, domnule general… dar… nu văd paragraful referitor la Intendență, vreau să spun la revitalizarea trupelor.
“Revitalizarea? La ce bun? Asta ar însemna să adăugăm inutil, să ne lungim, să amânăm. Înainte de plecare, noi punem în rucsacul fiecărui soldat o bucată bună de mămăligă… și suntem fără griji mai multe zile!”
Și încă este adevăratoamenii se mulțumesc foarte bine astfel. Doamne, ce departe suntem noi cu procedurile noastre!
Pentru Armata Dunării nu a fost totul de a fi redat României libertatea, ea a trebuit să mențină ordinea, să conserve această libertate, cu greu câștigată, în pofida încrâncenatelor tentative dușmănoase ale bolșevicilor ruși. trebuia, în așteptarea reconstrucției complete a Armatei Române, să facă față acestui nou adversar de-un tip foarte aparte…. Iași, Chișinău, Basarabia erau orașele vizate. Trebuia menținut un cordon sanitar de-a lungul Dniestrului. Era războiul contra civililor care erau, de fapt, tot combatanți. după războiul pe față, a urmat un război orb, contra unui inamic care era pretutindeni și nicăieri, contra unui asasin care te va înjunghia pe la spate, niciodată din față. Fiecare, indiferent de grad, i-a învățat pe pielea lui deprinderile. Un război fără glorie, purtat uneori contra propriei conștiințe de soldat sau pur și simplu a contra conștiinței de om onest. O luptă dificilă, de toate zilele, contra unei propagande permanente și teribil de insidioase de care noi trebuia să îi protejăm pe păroșii Orientului: “Ce vreți să faceți aici după ce camarazii voștri și șefii voștri vor intra la ei, în familiile lor? Câțiva dintre voi sunteți revoltați contra profitorilor voștri, suntem noi pe cale să vă enervăm? Deci, acum, când noi reglăm socotelile noastre cu ai noștri, obțineți-ne pacea!”
Chișinău, Basarabia, această provincie între Prut și Dniestr. Ieri încă rusească, acum românească. După despărțirea de ruși, multe dintre familiile ruso-române sau… româno-ruse au rămas aici. Ele s-au revendicat totdeauna ca aparținând României. Noi suntem însărcinați să intrăm în relație cu oricare dintre aceste cămine. Am constatat diferențe sociale mult mai evidente decât la Est de Prut.
Aflat la o familie foarte modestă, eu am găsit un mediu extreme de simpatico și francofil. Dar, printre altele, eu eram găzduit într-un mic hotel particular, locuit de domnul, doamnă și o tânăra fiică. Dispuneam de o cameră micăseparată de bucătărie de-un enorm aragaz de faianță a cărui fața îmi asigura căldura, fără să am a mă preocupa de aceasta. Aceasta ar fi trebuit să fie în mod normal o cameră domestică, fiindcă ea era separată de restul apartamentului de un culoar. La bucătărie: bucătăreasa, o cameristă și o spălătoreasă. În ciuda eforturilor mele, relațiile mele cu proprietarii și cu bucătăreasa se reduceau la “Bunăziua! Bunăseara!”, uneori un simplu salut. Spălătoreasa doar mi-a adresat într-o zi ceva, în ciuda privirilor dezaprobatoare ale colegelor ei: “Bizer, monsieur, bizer”.
Din ce am putut să înțeleg, ritmul vieții familial este următorul: trezirea pe la amiază cu preparate rapide, ceai plus preparate consistente după ora 16.00, apoi conversație cu amicii, muzică instrumental, desigur clasică, până târziu în noapte, cu întreruperi pentru repaus confortabil.
Temperatura și peisajul transformat de un strat gros de zăpadă nu mă incita să alerg să culeg impresii exterioare, mă mulțumeam să privesc cei câțiva trecători care treceau aproape de ferestrele mele duble.
Chișinău este, practic, punctul extrem al periplului nostru, care a fost unul destul de lung. Va urma fără îndoială repatrierea, finalul cu suveniruri și impresii culese.”
Locotenentul Santini-Allaman se întoarce în Franța pe 10 martie 1919. Reușind la concursul de la Saint-Cyr, în același an, el a absolvit cu promoția 1920. Ofițer în Regimentul 506 de mașini de luptă, apoi la Școala de Mașini din Versailles, el figurează în Statul Major al celei de-a 6-a Armate, în 1939... ca șef de batalion, apoi va comanda în continuare un centru de eliberare a prizonierilor de război, la Dijon, până la 12 februarie 1945.
S-a retras pe 9 iunie 1946 și a trecut în rezervă cu gradul de locotenent-colonel. A participat cu regularitate la activitățile asociației Păroșii Orientului, până la 97 de ani, vârstă la care a decedat. El a lansat, la promovarea de la Saint-Cyr, în 1988, o definiție a acestor Păros al Orientului, nume cu care românii, în special, s-au întâlnit, pe durata Marelui Război.
„Păroșii Orientului? Ah, da, PO! Mai sunt încă puțin pe-aici pe-acolo, care păstrează vechea carcasă desfăcută și nostalgia lor.
Dar de fapt acești PO cine sunt ei de fapt? Oh, fără îndoială, sunt ambuscații Marelui Război, deoarece, se pare, se evită a se vorbi despre ei, deoarece mereu s-a evitat să se vorbească despre ei.
Sunt fără îndoială păroșii de pe frontul francez, supraviețuitorii de la Marna, de la Eparges de la Sorame, din infernul de la Verdun și nu mai știu de unde încă… și care, într-o zi, au fost subit retrași de pe Chemin des Dames și îmbarcați cu destinația Dardanele sau Salonic.
Sărăcii păroși! Ei dăduseră deja tot din ei înșiși pentru apărarea frumosului lor pământ francez! Când au văzut pierzându-se în brumă Castelul D’If, Vieux-Port, la Bonne Mere, nu s-au putut împăca și avea inima senină și să gândească melancolic: Aceste frumoase coaste ale Franței, când le vom revedea? Dacă le vom revedea vreodată!...
PO sunt cei care nu le-au revăzut niciodată, fie pentru că au sfârșit în giulgiul flotelor Mediteranei, fie că odihnesc în pământurile grecești, sârbești sau românești, cu pietate și afecțiune amintiți de foștii noștri tovarăși de arme.
Sunt cei care au parcurs Balcanii din Pireu până la Salonic, Monastir, Sofia, București, Chișinău, malurile Dniestrului și chiar Odessa, înfruntând curajos cele 50 de grade Celsius la umbră din Peloponesia și cele -30 de grade Celsius, vânturile înghețate din munții Serbiei și Bulgariei... fără să mai socotim țânțarii otrăvitori ai Macedoniei, și Comitajii... de pretutindeni.
Sunt cei care, plecați de dimineața în casca colonială, din pricina dogoarei soarelui, s-au culcat seara în zăpadă, după un marș epuizant.
Sunt cei care, efectuând marșuri de mai bine de 50 km., cu o încărcătură de 30 de kg. Găseau încă forța să traverseze aglomerațiile în pas cadențat accelerat, cu arma pe umăr, bărbia ridicată, mușchii încordați, fiindcă știau că acolo ei erau... Franța.
Sunt cei care în această Franță au îndrăznit să ignore ceea ce în deriziune numim Grădinile Seraiului!
Da! PO sunt aceia!
Dar acești ignorați, acești Grădinari ai Seraiului sunt ei, păroșii lui Franchet d’Esperey, care în 15 septembrie 1918, cu mijloace limitate, și în cele mai dure condiții, au dus cea mai extravagantă ofensivă care avusese vreodată loc, mergând până la a utiliza schelele pentru a escalada stâncile cele mai abrupte! Într-un elan nebunesc, au strivit frontul inamic și prin itinerariile pe care păstorii le-au dat, ei au reușit să facă prizoniere două divizii complete germane-bulgare, cu generalul și Statul-Major inclusiv, evident.
Prin această ispravă ei au pus Bulgaria în genunchi, deschizând astfel larg poarta victoriilor pe toate fronturile!
Și sunt, de asemenea, cei din Armata Dunării care lovind frontul dunărean prin surprindere, pe 9 noiembrie 1918, au obligat trupele germane care ocupau România să fugă în dezordine.
Sunt cei care au intrat în București pe 1 Decembrie 1918, în mijlocul unor incredibile ovații și manifestări de simpatie pentru Franța și păroșii Orientului.
Sunt cei care au redat fraților de arme sârbi pământurile natale, iar fraților latini români libertatea.
Și azi pentru ei bătrânii sârbi de atunci nu se tem să facă 20 sau 30 de km pe jos în munții lor sălbatici, pentru a veni să-și îmbrățișeze eliberatorii de altădată, veniți în pelerinaj, pentru amintire… acei dragi vechi sârbi! Ochii lor buni, aproape închiși, varsă lacrimi de bucurie și de recunoștință.
Bătrânii PO de altădată își poartă nostalgiile? Ei bine, da! Dar nostalgia a ce, Dumnezeule?
Aceea a unei epoci glorioase și unice în istorie? Poate? Aceea a întinderilor arse de soare sau sclipind de o albeață înghețată? Aceea a drumurilor de munte acoperite cu zăpadă, și pe care soarele la apus așterne o nuanță extraordinară de violet?
Oh, nu! Este o nostalgie altădată mai implicată, mai fascinantă… aceea a miraculoasei camaraderii, a adevăratei afectivități care ne-a unit pe toți, indiferent de gradul avut, de vârstă sau de condiția socială, și care nici cu timpul nici în noile încercări nu s-au estompat.”
Foarte de curând nostalgia va face parte din istorie. Amintirilor colorate ale păroșilor vor succeda scrierile mai aride ale cercetătorilor și ale profesorilor, căci martorii tac unii după alții.
Nu peste mult timp, la 1 iunie 1932, cu ocazia comemorării organizate în amfiteatrul Liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, două mari figuri al Franței și anume Paul Doumer, președintele Franței, ucis de un anarhist rus, și Albert Thomas, fost ministru al munițiilor, în timpul Marelui Război, profesorul Radu Cosmin, erou de război, va omagia geniul francez, arătându-se că: „legendarul Poilu, care a salvat civilizația umană de la pieire la Marna și la Verdun a luptat cot la cot cu camaradul roman și i-a arătat drumul care merge prin jertfă la izbândă.”


Dr. Constantin Dobrescu,
Societatea „Amicii Franței – General Berthelot”





Dr. Constantin Dobrescu,    10/3/2017


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian