Leonard I.Voicu din Montreal si cartea lui „Surorile”
Cu mai tânărul meu confrate în ”dulcea zăbavă” a scrisului frumos Leonard I.Voicu m-am cunoscut la manifestările finale ale traditionalei Săptămâni culturale de la ”Câmpul românesc” (Hamilton), coordonate de dl.Dumitru Puiu Popescu, redactorul sef al revistei ”Observatorul” si întemeietorul cenaclului literar respectiv.
Ceva imprevizibil a făcut să ne împrietenim pe dată si să facem un spontan schimb de proaspete cărti purtând semnăturile noastre. Liantul a fost, de fapt, surprinzătoarea si îmbucurătoarea noastră origine teleormăneană comună, sub pecetea căreia ne-am ”descoperit” : eu ca nativ al judetului respectiv, ivit în satul de pe Siu al cărui nume cu vădit orgoliu îl port, el ca îndrăgostit de meleagurile tatălui său, pe care le-a frecventat cu dragoste asiduă la vârsta copilăriei si la care a revenit adesea cu aceeasi firească emotie.
Desi amândoi am vietuit în Bucuresti, ne-a fost dat să ne întâlnim abia acum pentru întâia oară, în Canada: subsemnatul stabilit în Toronto, iar noul meu coleg de breaslă în Montreal (unde este presedinte al Cenaclului literar ”Eminescu”)...
Noua realizare literară purtând semnătura lui Leonard I. Voicu – a 5-a în suita sa de poeme si nuvele de până acum – este intitulată „Surorile” si beneficiază de o sugestivă înfătisare grafică. În deschiderea acesteia aveam să aflu plăcutele surprize de care am amintit: „Această carte – mărturiseste autorul – este o modalitate personală de a multumi rudelor din partea tatălui meu, originar din satul Antonesti, comuna Călinesti, judetul Teleorman si , de fapt, tuturor oamenilor acestei comune, pentru bunătatea firească cu care m-au primit în mijlocul lor, m-au ocrotit si m-au învătat multe lectii de viată în anii primei tinereti, când mergeam pe acele meleaguri, să-mi petrec vacantele de vară. (...) Cu mare drag mă întorc să-i vizitez, să vorbesc cu cei rămasi, să le ascult păsul si, într-un fel,să redevin copilul de altă dată.”
Cartea urmăreste în capitole separate purtând numele celor patru surori (Ana, Dora, Nina, Maghi) destinul lor marcat de conditiile vietii specifice cadrului rustic oferit de familia si satul lor natal. Evolutia sinuoasă de la vârsta copilăriei până la maturitate si deznodământul diferit al acestora dezvăluie firile, ambitiile si filozofia lor specifică despre lume si viată. Stilul general al prezentării, exprimării si comportării personajelor respective este alert, antrenant si grăitor pentru aspiratiile si devenirea ficăreia dintre surorile respective. Limbajul si contextul faptelor sunt specifice lumii din sudul tării, autorul străduindu-se să se păstreze cu grijă si convingere în cadrul dat. Jumătate adevăr, jumătate fictiune – aceasta pare a fi balanta cea mai potrivită a evocării unei lumi miraculoase, asa cum o cunoastem din evocările unor remarcabili autori descinsi din mediul legendarei „păduri nebune”, precum Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda, Dimitrie Stelaru (cu deosebire cel din lucrarea sa autobiografică „Zeii prind soareci”) s. a.
Ana reprezintă prima dintre surorile care ni se autorelevă prin vivacele sale mărturisiri. Ea este cea care se străduieste de la bun început să trăiască pe „picerele” ei, să răzbată în viată cu orice pret, desi nu se sfieste să se plângă uneori prietenelor sale, asa cum obisnuia adesea mama sa: „Nu mai poci, fă! Nu mai poci dă oasele astea!...”
Eroina trece cu bine experienta scolii din sat, urmează liceul la oras, după care se angajează la un atelier de tesătorie din Alexandria. Se căsătoreste curând si, după bucuria începutului, trăieste calvarul unei vieti de familie fără perspectivele scontate, atenuat doar de nasterea propriului fiu, în care îsi pune toate sperantele existentei sale. Lovitura cancerului o doboară definitiv, până la ultima clipă a vietii. Ana se stinge ca o candelă pâlpâindă, înghitită de întunericul coplesitor al noptii. Este meritul autorului de a conferi momentului o gravitate aparte, ca o stingere lentă în vastul spatiu mioritic...
Spre deosebire de surorile lor Ana si Dora, ambele năpăstuite de un final asemănător, Nina si îndeosebi Maghi reusesc să ajungă la un liman îmbietor al vietii. Cea din urmă, afirmându-se ca premiantă încă din primii ani de scoală, realizează o căsnicie fericită, înnobilată de doi copii—un băiat si o fată—de o rară frumusete si istetime. În finalul relatărilor sale, aceasta se autoscrutează cu vădită satisfactie: „Toată vita mea am luptat să tin familia unită ti să fiu mândră de sotul si copiii mei. Am reusit! Sunt multumită! Roadele se culeg târziu: cu răbdare, cu sperantă si cu perseverentă se ajunge la rezultate bune...” Recunoasterea acestor adevăruri reprezintă o compensare a destinului implacabil al surorilor sale secerate timpuriu de hazardul vietii, o dovadă că moartea nu poate fi stăpâna oarbă a sufletelor omenesti.
Acesta este, desigur, si „mesajul” implicit, stenic, al cărtii, ca un firesc îndemn la dreapta cumpănire a aspiratiilor si faptelor noastre, pentru încununarea lor de rezultatele si bucuriile mult jinduite...
|
Ion Segarceanu 9/20/2017 |
Contact: |
|
|
