Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Replici amuzante ale scriitorilor români

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă. Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă, se vaietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.


Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui „ blând ” Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amanete-ze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”. Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ. Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi” mai avea destule piese de acest gen. După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”. Evaluatorul o cântări în palmă , clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
Peste câteva luni, iar nu avea bani Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”. După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă:
- E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei? Şi acesta flutură un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se prăpădea de râs.

Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă Delavrancea l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
- Răducăneni… Răducăneni …, făcea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăneni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor…
- Pentru că, vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir.…un Apus de Soare…
Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă.”


Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizându-le uşa, doamna Alice Călinescu i-a în¬trebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sunt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă! le-a spus candid doamna Călinescu.


Inscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma în paralel şi Dreptul pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc., 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn. Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget. Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţân¬du-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului. Acesta a făcut gestul invers închizîndu-le la loc pe celelalte patru degete şi, arătându-i degetul respectiv, îl întrebă necruţător:
- Ce e acesta?
La care Cioculescu i-a replicat:
- Degetul arătător!
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.

Mihail Dragomirescu, pe când era şi director al Institutului de Literatură, intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de Șerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga...
– Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! A fost replica lui Cioculescu.

La „Capşa”, Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal - bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai caza-banalităţi!, i-a întors-o Cioculescu.


Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:
- Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu?
Replica lui Cazaban a fost promptă:
- Două mari nenorociri în acelaşi an!







culese de Oprea Popa    9/12/2017


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian