Dorel Visan 80 de ani
Dorel Visan: ”Această lume nouă a adus foarte multă confuzie, iar confuzia în artă nu duce la nimic”
25 iunie 2017, actorul Dorel Visan împlineste 80 de ani. Născut la 25 iunie 1937, în comuna Tăuseni, judetul Cluj. În perioada 1950–1955, a urmat cursurile Scolii Pedagogice din Cluj-Napoca. În 1965 a absolvit Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică ”I. L. Caragiale” din Bucuresti. Profesor de educatie fizică la Scoala elementară din Surduc, în perioada 1956–1960. Din 1965, actor al Teatrului National „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Director general al Teatrului National ”Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, 1993–2000. Doctor în arte, Universitatea Natională de Artă Teatrală si Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucuresti. Subiectul tezei de doctorat: ”Falstaff – tragicomicul umanului”, îndrumător Stiintific: prof. univ. dr. Alexa Visarion, 2004.
Dorel Visan a jucat peste 60 de roluri în teatru şi peste 50 de roluri în filme. De-a lungul carierei a primit numeroase premii, printre care: Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru cea mai bună interpretare masculină (1988), Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Internaţional al Filmului de la Costineşti (1990), Premiul de Excelenţă pentru contribuţia la filmul românesc şi Ordinul Naţional în Grad de Cavaler, ultimul acordat de Preşedinţia României. La Festivalul European al Filmului de la Berlin (1988) a fost nominalizat la categoria ”Cel mai bun actor”, iar la Festivalul Filmului de la Cannes (1995) a fost nominalizat de presă (neoficial) pentru rolul din filmul ”Senatorul melcilor”, regia: Mircea Daneliuc. Autor a cinci volume de poezie: ”De vorbă cu Domnul” (1997), ”Voi veni cu fluxul” (1998), ”Vremea cireşelor amare” (1998), ”Păcate” (1999), ”Psalmi” (2003; ”Salmos”, traducere în limba spaniolă de Christian Tămaș, 2012, ”Psaumes”, traducere în limba franceză de Christian Tămas, 2013).
Puşa Roth – Maestre Dorel Vişan, activitatea dvs., în filmul şi teatrul românesc, a fost şi rămâne, de ce nu, o provocare. Prin ea însăşi, creaţia artistică reprezintă o provocare. Cum răspundeţi acestei provocări?
Dorel Vişan – Aş avea multe de spus dar, în contextul actual, ce-aş spune eu nu se mai potriveşte. Teatrul românesc, după părerea mea, a intrat într-o fundătură, beneficiind prea mult de libertate, s-a încurcat în propriile-i iţe, iţele libertăţii şi atunci se abate foarte mult de la rosturile pe care le are şi pentru care a fost creat, acela de a fi un loc de întâlnire a adevărului. Teatrul care se practică astăzi, pe mine nu mă mulţumeşte. Poate şi lumea s-a mai schimbat, dar şi orizontul de aşteptare al publicului care mă ascultă sau mă citeşte. Această lume nouă a adus foarte multă confuzie, iar confuzia în artă nu duce la nimic.
P. R. – Putem vorbi de text, de actul regizoral dar şi de actul actoricesc, de rezultatul final al procesului de creaţie artistică.
D. V. – Actul actoricesc este, din păcate, cel comandat – ca să zic aşa, în serviciu comandat, textul este scris şi dacă este scris de Shakespeare are un rost, o ţintă şi o trimitere iar dacă este scris de cineva care se crede Shakespeare, dar care nu l-a citit pe Shakespeare, atunci are alte conotaţii, alte ţinte şi alte trimiteri. Şi nu se mai poate mula pe limba actorului sau, cum zicem noi, nu stă bine în gura actorului, pentru că el nu propovăduieşte nimic, ci este doar un text. Din foarte multe puncte de vedere, textele de astăzi au aceste necazuri, şi regizorii, nu ştiu de ce, aleg cu foarte multă nonşalanţă aceste texte care de fapt nu spun nimic, sau iau texte din clasici pe care le maltratează. Or, tocmai aici este încercarea şi provocarea zilelor noastre, de a şti, faţă de marea operă creată de clasici, cât să respectăm şi cât să renovăm.Dorel Vișan despre teatru si film
P. R. – Noul cere nou sau e vorba de spiritul de frondă faţă de ceea ce este considerat învechit, prin aceasta înţelegând clasic?
D. V. – Este şi un spirit de frondă, pentru că întotdeauna va fi. Nu este un lucru de neglijat, dar n-avem ce face. Adică, vorba lui Caragiale, din această dilemă nu putem ieşi. E ceva mai grav, mult mai grav. Artistul zilelor noastre îşi pierde rosturile, devenind din propovăduitor şi din duhovnic un fel de instrument de divertisment. Dispare seriozitatea, dispare profunzimea, dispare ceea ce Euripide spunea odată: ”Rostul artei este acela de a face suportabilă această vale a plângerii”, cum defineşte el metaforic viaţa. De altfel, foarte mulţi înţelepţi aduc în discuţie ideea că viaţa este durere. Budha spune că ”viaţa este continuă durere şi pentru obiecte şi pentru oameni” şi are foarte mare dreptate. Aici este marele necaz al zilelor noastre, că funcţionăm la suprafaţă şi nu funcţionăm în profunzime. Există o vorbă valabilă şi azi: cum e şeful, aşa e şi subalternul. Cum e ţara, aşa sunt toate sectoarele. Nu există o politică culturală naţională, de altfel nu este nici o politică la această oră, de nici un fel. Nici politica de politică nu este. Nu există un program naţional, sigur, raportat la noile condiţii, raportat la lumea liberă, raportat la libertatea de creaţie a artistului în lumea aşa-zisă liberă, care să ţină cont de un lucru absolut fundamental în cultură şi în creaţie şi anume că avem libertatea de a fi conştienţi că niciodată nu suntem liberi.
P. R. – Putem vorbi de rigorile lumii libere, mai ales în artă?dorel-visan
D. V. – Lumea liberă, aşa se numeşte ea. Aşa-şi zice ea: lumea liberă.
P. R. – Sunteţi un fin observator al vieţii politice, sociale, culturale din România şi din lume…
D. V. – Mă străduiesc…
P. R. – Sigur, aşa spun gurile rele… şi vă păstraţi ceea ce puţină lume păstrează: umorul împletit cu sensibilitatea.
D. V. – Este o şansă de a supravieţui. Umorul este fundamental pentru un om, ca el să poată privi lucrurile cu o oarecare detaşare, fiind implicat în acelaşi timp. Eu am trăit şi trăiesc cu credinţa că Descartes a avut dreptate când a spus că un om nu are nici o valoare, dacă nu este folositor nimănui. Şi atunci, mă străduiesc tot timpul să fiu folositor cuiva. Dacă nu este cineva din afară, măcar mie să-mi fiu de folos, deci să-mi păstrez un anumit echilibru al minţii într-o lume total dezechilibrată. Vor exista unii care vor afirma că invidia este ignoranţă, dar eu n-am pe cine să fiu invidios. Ar trebuie să fiu invidios pe cineva care face mai mult decât încerc eu să fac. Nu pot să fiu invidios pe cineva care face mai puţin. Sunt tot mai puţini confraţi care fac mai mult şi care îşi păstrează acest echilibru care, după părerea mea, este o problemă de educaţie. Educaţia, în credinţa mea, este instrucţia intelectului în cunoaşterea legilor naturii. În momentul în care ai cunoscut legile naturii şi te supui lor, atunci nu poţi să trăieşti decât în armonie cu ele. Cam asta e viaţa…
P. R. – Precum albinele în stup, de care sunteţi atât de legat.
D. V. – Exact. Dar calea lor este ”calea destinului”, aşa cum spunea Goethe. Şi tot el spunea: ”Caii destinului ştiu drumul, ei duc şareta destinului nostru şi ştiu drumul dinainte, dar hăţurile le avem noi.” Însă degeaba avem hăţurile, fiindcă nu putem face decât foarte mici corecturi. Adică să depăşim o pietricică, dar nu putem schimba drumul cailor. Ei, cam în acest fel lucrează albinele. Ele se duc înainte pe bază de instinct, au o programare extraordinară şi sunt fantastice în ceea ce realizează.
P. R. – Maestre Dorel Vişan, aţi avut şansa să vizitaţi lumea. Nu demult v-aţi întors din Africa.
D. V. – Am fost cu o misiune economică, cu nişte oameni de afaceri cu care călătoresc mereu. Acum doi ani am fost în Mexic, anul trecut am fost în India, anul acesta în Africa de Sud, iar anul viitor vom pleca în America de Sud. Este o acţiune foarte bine organizată de Camera de Comerţ din Cluj, de un grup de oameni nu numai cu bani dar şi cu spirit, iar important este că descoperi lumea. Descoperind o altă lume este şi bine şi rău, pentru că vii înapoi şi vezi în ce lume trăim noi.
P. R. – Percepţia noastră, a celor care n-au văzut Africa, este aceea a unui continent cu probleme…
D. V. – Cu mult deşert, cu probleme, cu oameni săraci. Ei, vă spun că m-a impresionat câtă civilizaţie au dus acolo, în Africa de Sud, olandezii şi englezii. Am „bătut” toată Africa, dar m-a impresionat felul în care lumea aceea ne-a depăşit printr-o curăţenie extraordinară. N-am văzut nici o pungă sau vreo sticlă de plastic aruncate nici măcar pe lângă autostrăzi, şi au autostrăzi, slavă Domnului. Nu vorbesc în oraşe sau pe plaje ş.a.m.d. În schimb, la noi, dacă mergi de la Bucureşti la Craiova, te apucă mila. Tot câmpul, şi pe stânga şi pe dreapta, este plin de pungi de plastic. La fel se întâmplă şi dacă pleci de la Bucureşti spre Ploieşti, spre Galaţi sau oriunde.
dorel-visan-baloane-de-curcubeu-pusa-roth
Ene Lelea în filmul ”Baloane de curcubeu” (1982), regia: Iosif Demian,
P. R. – Cum vă explicaţi dvs. această stare de lucruri, fiindcă noi ne aflăm aici de peste două mii de ani?
D. V. – Ne acoperim totul cu libertatea şi spunem: „Domne, eşti liber să faci…” Păi, nu, nu eşti liber să faci decât ce trebuie, nu eşti liber să faci ce vrei. Uitaţi-vă în teatru, că suntem în domeniu, nu!? Nu există nici un control. Eu încă n-am întâlnit aşa ceva, pe cineva – de aceea e mai bine la noi în ţară decât în alte părţi – care să-ţi dea un miliard de lei, într-o lume în care un om are 400 de lei pe lună pensie, şi să nu te întrebe ce-ai făcut cu ei. Se face un spectacol care se joacă de două ori, o dată cu neamurile, încă o dată cu sala goală, şi pe urmă gata. Şi nu vine nimeni să te întrebe: ”Domnule, unde sunt banii? Ce s-a întâmplat?” Banii ăştia nu-s nici ai mei, nici ai dumitale, sunt ai societăţii, ai ţării, ca să ne cultivăm, să ne culturalizăm. Ştiţi, sunt foarte multe lucruri bune la noi şi, aşa cum zice ardeleanul, iar mă întorc şi zic: sunt foarte multe lucruri care nu sunt în altă parte, dar este păcat de ele că nu le putem ”gusta”, nu le putem folosi, nu le putem… dezvolta, pentru că sunt prea multe lucruri rele, prea multă minciună, prea multă făţărnicie. Noi, în toate domeniile, şi-n teatru şi-n film, şi-n operă, şi-n învăţământ, şi-n tot ce vrei, încercăm să facem ceva ce nu s-a mai făcut şi cred că aici este marea prostie. Or, ar trebui să încercăm să facem măcar aşa cum s-a făcut, sau să facem un pic mai bine decât s-a făcut. Încercăm să facem altfel şi nu se poate, pentru că experienţa aceasta a lumii este atât de veche şi atât de bine cimentată în straturile civilizatoare, încât e ca o relicvă. Din această cauză, africanii au un fel de a gândi cultura şi spun că ”lucrurile culturale sunt acelea care pot intra în dialog cu strămoşii”. Când dai noroc cu un om, îi prinzi mâna pentru cei vechi şi pe urmă pentru el. Am fost la un trib care ne-a servit cu bere făcută chiar de membrii tribului respectiv şi, înainte de a servi musafirii, au aruncat puţină bere pe jos… Multe lucruri se potrivesc extraordinar de bine cu tradiţia noastră. Pentru că amândouă tradiţiile, şi cea românească şi cea africană, îşi au izvorul în simplitate. Orice tradiţie care îşi are izvorul în simplitate nu poate fi decât asemănătoare, nu poate fi decât un cadru pe care îl face bunul-simţ, care nu poate fi decât benefic.
P. R. – Maestre, chiar dacă trecem prea brusc de la esenţa sufletului unui popor, tradiţia, aş vrea să vorbim despre esenţa gândirii omeneşti în teatru, despre Shakespeare. Mai ales că în lucrarea de doctorat v-aţi ocupat de lumea lui Shakespeare şi, în mod special, de un personaj fabulos, Falstaff. Cum v-aţi descurcat în acest univers, din multe puncte de vedere, încă enigmatic?
D. V. – Am ajuns tot la o concluzie tristă. Mi-am dat seama că ignoranţa noastră este fără margini. În primul rând noi, oamenii, nu numai românii, oamenii în general, am uitat principiul pe care l-a propovăduit lumea Greciei antice: ”Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Acesta este un lucru fundamental, pentru că nu poţi să te cunoşti pe tine numai în relaţie cu ceilalţi. Cunoscându-i pe ceilalţi, atunci te întrebi şi despre tine. Grecii au fost extraordinari când au propus acest lucru. Ei, astăzi, din cauza civilizaţiei, nu ne cunoaştem aproape deloc. Nu ştim aproape nimic despre noi, despre corpul nostru, despre ce se întâmplă în acest organism complicat, ce procese chimice au loc…
D. V. – …adică mergem pe stradă ca şi cum nu ne-am cunoaşte noi pe noi…
D. V. – Absolut. Noi nu ne cunoaştem, dar Shakespeare are o profunzime extraordinară în cunoaşterea umană. Dacă l-am citi şi l-am studia cu atenţie, noi înşine am începe să ne cunoaştem. Nu ştiu ce va rămâne după aceste vremuri, pentru că totul este o făcătură, totul este praf în ochi. Literatura este praf în ochi, cinematografia, teatrul la fel, industria, politica, viaţa noastră e praf în ochi, totul este praf în ochi într-o lume care se numeşte liberă şi care ar avea toate posibilităţile să se dezvolte sănătos şi deschis, dar nu face nimeni nici un efort, iar cei care ar trebui să facă, fac eforturi inverse…
P. R. – Să revenim la teatru. Dintre multele roluri pe care le-aţi jucat, aţi putea încerca să faceţi o ierarhie a lor? Ştiu că vă cer un lucru aproape imposibil, dar aş vrea să reamintiţi câteva dintre rolurile care v-au marcat existenţa, care credeţi că v-au marcat existenţa artistică.
D. V. – Eu am avut mai multă priză la film decât la teatru. Filmul a fost şi rămâne mai aproape de ritmul meu de viaţă. Eu sunt un om activ. În teatru activitatea este oarecum mai încetinită, pentru că acolo se repetă luni întregi. La teatru se caută într-un fel, la film în alt fel. Am un principiu pe care l-am mai spus de câte ori am avut ocazia: un actor nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine. Or, mai nou, în teatrul şi-n filmul românesc toată lumea face roluri, toată lumea – chiar şi artiştii cu experienţă –, toată lumea spune un text.
P. R. – Să fie de vină societatea sau banul?
D. V. – E şi banul de vină, dar de vină e superficialitatea la care suntem îndemnaţi. Toată lumea joacă în seriale de televiziune, în telenovele… Domnule, un actor nu poate funcţiona într-o telenovelă decât ca un ”telenovist”. El trebuie să funcţioneze într-un destin, acolo unde se fac săpături pentru a scoate la iveală ceea ce este încrustat în straturile de cărbune. Acestea sunt greu de făcut! Este foarte uşor să te urci pe scenă şi să ţipi fără să te înţeleagă nimeni, fără să ştii nici tu de ce ţipi. Pe scenă te urci şi ţipi cu un rost, pentru că ţi se întâmplă ceva.
P. R. – Revin la teatru şi vreau să amintesc, maestre Vişan, că aţi jucat peste patruzeci de roluri, de la Moličre la Shakespeare, de la Marivaux la Büchner…
D. V. – A fost un rol care m-a marcat, într-o piesă a lui Vampilov, ”Vânătoarea de raţe”. Este un fel de gândire hamletiană modernă a omului care se întreabă, a omului care nu se poate adapta. Bineînţeles, Shakespeare, Falstaff care a rămas ca un punct de vedere, pentru că eu, în lucrarea de doctorat, l-am dezvoltat pe Shakespeare, iar tema de bază a fost ”Falstaff, tragicomicul umanului”. Am credinţa că Shakespeare este singurul autor de piese din lume care a existat vreodată – nu ştiu dacă va mai fi unul aşa de mare ca el –, care într-un singur personaj, Falstaff, a prins lumea, pornind de la ideea că omul ca fiinţă oscilează între sublim şi mizerabil. Extraordinar! Inclusiv boala, relaţiile, rostul şi funcţiile minciunii, ale prefăcătoriei, necinstei, ceva colosal.
P. R. – Să ne apropiem şi de poezia dvs., mai ales că se apropie ”Vremea cireşelor amare”.
D. V. – Eu am scris poezie… cum să spun?… Poate m-am săturat de vorbele altora cât le-am tot rostit, dar poate şi vorbele altora mi-au sedimentat nişte lucruri care m-au făcut să-mi formulez propriile mele gânduri şi propriile mele sfătoşenii – să zic aşa ca ardeleanul –, care pot să sensibilizeze pe cineva.
P. R. – Aproape oriunde ai spune numele Dorel Vişan, ţi se răspunde prompt: Aha, ”Senatorul melcilor”. Sper că nu vă e cu supărare?
D. V. – Dimpotrivă, lucrul acesta mă încălzeşte, îmi alină sufletul. Cel mai grozav lucru pentru un artist e să vezi că s-ar putea oarecum fixa într-o scamă de eternitate. Senatorul melcilor îmi încălzeşte foarte mult inima, deşi aş fi vrut ca lumea să-mi zică Iacob, de exemplu. Îmi zic câţiva, dar foarte puţini. ”Senatorul melcilor” este mai aproape de ceea îi preocupă pe oameni, de ceea ce gândesc, de ceea ce fac şi atunci sigur că a rămas în conştiinţa lor, fiind un personaj tot mai actual.
P. R. – Nici nu vă întreb dacă aţi avut modele…
D. V. – M-au mai întrebat mulţi, dar n-aş putea să spun că am avut model pe cineva. În anul 1995, am avut bucuria să fiu la Festivalul de la Cannes, unde am fost nominalizat neoficial între cei cinci actori prezenţi, iar Thierry Jousse, redactor şef la ”Cahiers du cinema” a scris în numărul din 28 iunie un articol foarte măgulitor în ceea ce mă priveşte: ”Foarte frecvent, la Cannes, se întâmplă ca un film să fie, în mod nedrept, puţin remarcat. Este cazul Senatorului melcilor al românului Mircea Daneliuc, care ar fi putut fi remarcat, chiar şi premiat, pentru formidabilul actor Dorel Vişan, în rolul titular. Figură de om politic corupt, descinsă direct din perioada Ceauşescu, senatorul este un personaj plin de culoare, câteodată la limita grotescului, dar care reuşeşte singur să ţină pe umerii săi întregul film. Arhetip vodevilesc şi frust la origine, el devine un fel de monstru ataşant, un tip care rezistă la tot, la academism, la metaforă, la recuperare. Sănătatea acestui senator, ce duce un ritm infernal de viaţă, ne-a răzbunat într-o seară de festival pentru toate dulcegăriile indigeste ce ne-au fost oferite în prima parte a competiţiei. Este o nouă probă a faptului că se poate iubi un film pentru actor sau personaj.”
P. R. – Am mai putea aminti câteva dintre filmele în care aţi jucat: ”Cel mai iubit dintre pământeni”, ”Moromeţii”, ”Pădureanca”, ”Semnul Şarpelui”, ”Oglinda”, ”Balanţa”, ”Drumul câinilor”, ”Gustul şi culoarea fericirii” etc.
D. V. – Multe. Se adună.
P. R. – Ce înseamnă fericirea pentru dvs.?
D. V. – Fericirea este o stare sufletească şi omul trebuie să ştie să o folosească. Atunci când îţi cunoşti limitele, atunci poţi intra şi în sectorul fericirii. În momentul în care nu-ţi cunoşti limitele, atunci fericirea îţi lipseşte total pentru că devii un om nefericit.
P. R. – Avem dreptul şi obligaţia să iubim.
D. V. – Fără iubire nu se poate face nimic. Nu cred că există ceva în afara iubirii, pentru că iubirea, în accepţiunea mea, înseamnă Dumnezeu. În om, în fiecare om există şi puţină dumnezeire.
|
Interviu realizat de Pusa Roth 6/25/2017 |
Contact: |
|
|
