Noul roman autobiografic al lui Herman Victorov „Sub aripa neagră a războiului“: document istoric, roman iniţiatic
Pe coperta noului roman autobiografic semnat de Herman Victorov – „Sub aripa neagră a războiului“ – şi apărut în 2016 la Maple Red Publishing House, Toronto, este reprodusă o fotografie din copilărie a autorului cărţii. Fotografia este fericit aleasă, pentru ca ea redă, emblematic, însăşi substanţa acestui roman. Autorul şi-a numit cartea, scrisă în colaborare cu Mihaela Ignat, „roman autobiografic", ceea ce ea şi este în intenţia ei; dar, în egală măsură, „Sub aripa neagră a războiului“ este mai mult decât atât. Spun mai mult, întrucât romanul autobiografic povesteşte peripeţiile unui individ, unice şi irepetabile în felul lor. Or, „Sub aripa neagră a războiului“ este în egală măsură şi un roman iniţiatic, deci o poveste „cu tâlc", valabilă pentru o întreagă generaţie, pentru o epocă, pentru umanitate în general, dincolo de tot ceea ce este individual, unic, întâmplător şi irepetabil în viaţa fiecăruia dintre noi.
Un roman iniţiatic povesteşte DEVENIREA unui individ, etapele de viaţă parcurse de un om de la vârsta copilăriei sale la vârsta maturităţii şi a senectuţii. Fiecare încercare se cere trăita, trecută, se cere învinsă, se cere depăşită. De la o încercare la alta, individul câştigă experienţă, se maturizează prin suferinţă, devine adult, devine Om. Spre deosebire de romanele iniţiatice clasice – mă gândesc, de pildă, la „Parzival" de Wolfram von Eschenbach, la „Agathon" de Christoph Martin Wieland, la „Wilhelm Meister" (Johann Wolfgang von Goethe), la „Toba de tinichea" (Günter Grass), etc. –, romanul lui Herman Victorov are ca protagonist un copil care dintotdeauna parcă – „sub aripa neagră a războiului" – a fost, de fapt, un om matur, privat de copilărie şi de bucuriile ei fireşti. Un copil maturizat forţat, înainte de vreme, cu brutalitatea caracteristică epocii de prigoană antisemită. Matur fiind, se maturizează, paradoxal, a doua oară, parcă şi mai profund, şi mai dureros. Tot acest proces este trăit în romanul lui Herman Victorov cu seninătate, ca pe un dat firesc al destinului. Seninătatea şi puterea de a rezista îşi au ca sursă de energie familia protagonistului, familie a cărei verticalitate morală este impresionantă.
Foarte expresive în autenticitatea lor sunt portretele membrilor familiei autorului, portretele prietenilor şi ale tuturor acelora ce i-au fost alături în acest proces iniţiatic. Edificator este faptul că nici „duşmanii" nu au fost privaţi de o portretizare plină de culoare, de înţelegere şi chiar de caldură. Şi acest detaliu stilistic – „duşmanul creionat fără duşmănie" – este o trăsătură caracteristică a romanului iniţiatic. Pentru că în orice iniţiere este nevoie şi de un element uman negativ, de unul care să catalizeze, să coaguleze prin negativitatea sa energiile pozitive ale eroului supus iniţierii. În asta chiar constă iniţierea: în a răspunde la rău cu bine, la distrugere – prin creaţie, la răutate – prin bunătate, la bestialitate – prin umanitate.
Materialul epic al romanului lui Herman Victorov are căldura „Amintirilor din copilarie" ale lui Ion Creangă, parfumul semito-oriental al „Căii Văcăreştilor" de Ion Peltz, accentele sfâşâietoare ale romanelor rurale ale lui Liviu Rebreanu, dar mai ales autenticitatea unui document de viaţă, trăit, nu închipuit. Trăit cu modestie, cu speranţa în biruinţa binelui, în omenia definitorie a omului, indiferent de credinţa şi de apartenenţa sa etnică şi culturală. Cartea lui Herman Victorov are totodată caracter de document istoric. Întâmplările şi faptele sunt povestite cu obiectivitate şi cu demnitate, fără tânguieli, fără autovictimizare. Aproape că aud în tonul acestei cărţi vocea martirului care ia asupra sa supliciul, fără să crâcnească şi fără să-şi plângă de milă. Nu e uşor să-ţi aduci la suprafaţă vechile răni, să le priveşti cu seninătate, să-i ierţi pe cei care ţi le-au provocat, ba chiar, într-un fel, să le fii, paradoxal, chiar recunoscător pentru aceste răni, pentru că ele au făcut din tine ceea ce eşti astăzi: un om în adevăratul şi în cel mai nobil sens al cuvântului.
Cartea lui Herman Victorov „Sub aripa neagră a războiului“ acoperă un gol real în istoriografia noastră literară. Martorii oculari ai acelor vremuri sunt tot mai rari, cei care au trăit acele vremuri au tăcut, constrânşi de cenzură sau de autocenzură. Scriind această carte, Herman Victorov şi-a îndeplinit totodată şi o datorie morală: aceea de a depune mărturie despre nişte vremuri care, deşi apuse, au marcat pentru totdeauna istoria acestui neam. Autorul nu s-a lăsat intimidat şi condus de clişee, atunci când a avut curajul să arate duplicitatea unor conaţionali de-ai săi care au pactizat, din oportunism, cu răul. Nu degeaba anticii spuneau că mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul! Or, cartea lui Herman Victorov „Sub aripa neagră a războiului“ slujeşte în mod exemplar adevărului istoric şi, în egală măsură, adevărului articulat literar-estetic.
|
Ioana Crăciun 3/2/2017 |
Contact: |
|
|
