Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Oameni pe care i-am cunoscut - O intersantă geografie a spiritului

-DE LA CENTENARUL MAMEI LA ANIVERSAREA AUTOAREI-

De când ne-am cunoscut, prin hazard, cu câtiva ani buni în urmă, la Cenaclul “Nicăpetre” de pe lângă ziarul “Observatorul” din Toronto, Canada, pe Veronica Pavel Lerner o socotesc o fiintă cu totul specială.
Au urmat în răstimpuri două revederi în Canada. Dar cum nu se cădea să semene între ele, Veronica a organizat răgazurile care ne-au fost date în feluri diferite si cât mai pline de sens; asa au rămas si acelea niste cadouri îmbogătitoare spiritual si sufleteste greu de uitat, adăugate la dialogul nostru de internaute care ne comunicăm adesea noutătile sau realizăm chiar colaborări, ca atunci când, la rugămintea ei, am prefatat o antologie de literatură contemporană.

Astăzi, în anul 2017 abia început, este ziua Veronicăi si nu mi-am putut lua gândul de la ea, asa cum mă aflu ca oaspete al copiilor mei la Denver Colorado. Am redeschis cartea “Oameni pe care i-am cunoscut” cu care ea, autoarea, Veronica Pavel Lerner, mi-a dat un prilej de desfătare în ceasuri dedicate lecturii. Cert este că volumul acesta n-a avut sorta obisnuită a cărtilor citite, căci îl reiau în răstimpuri, chiar acum purtat de la Sibiu în bagajul de America, cu aceeasi plăcere, spre a găsi imaginea unei lumi a elitei artistice si intelectuale- românesti, dar nu numai-, recompusă din crâmpeie excelent selectate de amintirea autoarei. Geografia spiritului la prietena mea, Veronica, se întinde cât lumea, adică din Canada până în Argentina si din Franta ori România până în China!

Asadar, o carte întocmită profesionist ca structurare a capitolelor si ca alternare a textului cu ilustratiile imagistice, întretinând vie plăcerea cititului. Cu totul remarcabile sunt cele două prefete, cea a universitarei Ioana Pârvulescu, fără nici un cuvânt de prisos în nuantarea ideilor prezentării, urmată de cea lămuritoare, a poetului redactor al revistei “Vatra Veche”, unde am citit initial o bună parte dintre cele 31 medalioane-portret, la rubrica cu titlul împrumutat apoi cărtii memorialistice de fată; desigur că este vorba despre Nicolae Băciut, care, “năsind” un asemenea proiect editorial, va lămuri acum cititorilor modul cum “revista se retrage-n carte”. Frumoasă zicere, căci poetul- tot poet!

Desigur că m-au impresionat semnul de carte si dedicatia caldă, notată pe o hârtie cartonată specială cu care exemplarul mi-a sosit de la Editura Vatra Veche din Tg. Mures, dar acum sunt fericită să citesc pe foaia de gardă a volumului cuvintele înserate manu propria de autoare:”Prietenei mele, Anca Sîrghie, minunată scriitoare, cu dragoste, Veronica Pavel Lerner. 18 iulie 2016 la Toronto “ Da, atunci mă regalase Veronica cu autograful ei si sub bolta unui muzeu linistit din Toronto simtisem că, asa cum îl tineam mereu aproape de luni, ba chiar de ani!, acest volum cu hazlia copertă unu, cuprinzând ca într-un insectar vivant figuri caricaturizate de graficiana Adelaida Mateescu, care stau gata să glăsuiască ori vorbindu-ti din priviri, va mentine dialogul nostru, pus sub sigiliul permanentei.

Cu starea pe care mi-a creat-o aniversarea Veronicăi, astăzi simt nevoia să redeschid “măiastra carte”, cum ar zice poetul. Am citit-o de 3 ori până în prezent si bucuria contactului cu amintirile autoarei legate de o anumită lume a culturii este aceeasi. Constat că o carte cum este “Oameni pe care i-am cunoscut” nu-si pierde actualitatea nicicând, chiar dacă autoarea Veronica Pavel Lerner, cunoscută poetă si publicistă canadiană, invoca centenarul nasterii mamei sale, criticul de artă Amalia Pavel (1915-2003), ca prilej al structurării volumului. Astăzi simt nevoia să zăbovesc tocmai asupra acestui fapt. Este un gest cu totul onorant cel al publicării unei cărti de evocări “despre lumea în care a trăit si a lucrat“ mama autoarei, ea însăsi o personalitate remarcabilă, căreia i se cuvin aduse laude, dar nu numai ca profesionistă a artelor plastice, ci si ca mamă a celor doi copii exceptionali, Toma Pavel, devenit un profesor de literatură comparată si istoria filosofiei strălucit la o reputată universitate din Chicago, si Veronica, optând pentru o carieră stiintifică în domeniul chimiei, dar izbândind si pe latura umanistă a poeziei si prozei scurte, însumate în 5 volume până în prezent, si ca publicistă remarcabilă în presa din România, din U.S.A. si din Canada, tară în care s-a stabilit în 1982. Mobilitatea ei în lumea literară prin comunicare electronică mă uimeste de când o cunosc.

Selectia portretelor unor oameni de cultură, actori si muzicieni, virtuozi si artisti plastici, scriitori, publicisti si oameni de stiintă este focalizată spre lumea în care autoarea însăsi s-a format în familia unui avocat, care îl apărase la proces pe Nicolae Steinhardt, si a criticului de artă Amalia Pavel, recunoscută ca expert în arta românească interbelică, dar nu mai putin în arta europeană. Formatia spirituală a mamei s-a completat, dublată de cunostinte literare, filosofice si estetice. O asemenea deschidere paideică spre stiinte, dar si spre domenii umaniste variate nutresc capacitatea Amaliei Pavel de interpretare caldă si generoasă a fenomenului creator vizat din perspectiva criticului de artă autentic.

Autoarea stabileste o cronologie a evocării unor oameni de cultură, pe care îi surprinde în ipostaze variate, chiar inedite. De aici si valoarea de inestimabil document a cărtii, care îti propune în fapt o lectură cu mai multe tinte, una distributivă. Înainte de toate, pe mine m-a interesat tocmai persoana cu rol de metteur en scene, adică însăsi Veronica, cu etapele existentei sale, începând de la copilăria petrecută la Bucuresti, unde avea prietene cum a fost Alina Diaconu, viitoarea romancieră argentineană. Cu o memorie borgesiană, Veronica reconstituie, dând detalii adesea luxuriante în cartea ei“Gânduri printre rânduri”, ca să reproducă în noul volum, spre exemplu, petrecerea copiilor de Mos Crăciun, asa cum se putea ea desfăsura în plină perioadă stalinistă, când în România spatiile locuintelor mari trebuiau împărtite de vechii locatari cu cei nevoiasi, iar artistii de elită din familia Diaconu sfârsesc cerând plecarea în exil, ca să nu se compromită moral lăudând socialismul, cum li se ceruse. Neputându-le vinde înainte de plecare, domnul Diaconu, iubitorul împătimit de artă, dăruieste prietenilor colectia cu 70 de tablouri de mare valoare. De atunci se cimenta între cele două fetite, care cresteau în atmosfera curată a deosebirii între adevăr si fals, o prietenie ce va dura cât viata.

Tot datorită mamei, Veronica va descoperi în criticul de artă Maria Crisan un model si apoi un reazim, atunci când la 88 de ani Amalia Pavel moare, având lângă ea pe buna prietenă de breaslă, nu si pe copii, împiedicati de greutăti insurmontabile să o conducă pe ultimul drum. Evocându-i viata Mariei Crisan, Veronica va conchide:”Un nume purtat cu gratie de un om frumos.“ Nicolae Steinhardt era fantezistul prieten al familiei Pavel în care aducea totdeauna “bucurie si exuberantă“, drept care ea, numită “Brandy” sau “Cântăreata”, cum fusese poreclită Veronica probabil pentru preocupările ei muzicale, se angajează să-i alimenteze pasiunea pentru pisici, ilustrate în calendare sau poze. Nici veselia exuberantă în prietenie si nici fantezia cu care încondeia pe cei apropiati n-ar fi răzbit până la noi fără evocare Veronicăi Lerner, care completează astfel portretul sihastrului de la Rohia, parcă dând o nuantă nedescifrată altfel a „Jurnalului fericirii”, cartea de căpătâi care atrăsese atentia asupra lui Steinhardt ca scriitor. Prelungind admiratia sa în postumitate, cu ocazia centenarului nasterii lui N. Steinhardt, organizat de N. Băciut în iulie 2012, publicista de la Toronto simte nevoia să semnaleze o carte ce marcase evenimentul, anume “Nicolae Steinhardt cu timp si fără timp”, în care personalitatea monahului cunoscut de Nicolae Băciut la Mânăstirea Rohia este surprinsă poliedral, recompusă din evocări, interviuri si recenzii de carte.

Autoarea însăsi se miscă firesc în lumea aceasta pe care o locuieste absolut legitim, ea împlinind rolul de a lega depărtările, de a reconecta oamenii iviti în diaspora la evenimentele activitătii lor din tară, asa cum se întâmplă cu actorul Mircea Septilici, urmărit la Bucuresti de-a lungul carierei lui scenice, cu începere de prin anul 1970, ca acolada să se închidă la Montreal, cu moartea sa. O noutate pentru cititori este faptul descoperit cu discretie de tânăra lui admiratoare de altădată, anume talentul actorului pentru desen si pasiunea de a „picta în detaliu” florile. O axă nevăzută leagă în timp expozitia graficienei Adelaida Mateescu din februarie 1978, care în holul Teatrului de Comedie prezentase portrete de artisti, sub titlul “Exporama”, Mircea Septilici fiind un actant important, si propria expozitie intitulată “Mes fleurs pour Montreal” deschisă în Canada de actor în mai 1985. Om de initiativă artistică, actorul animă “Micul Teatru Românesc”, organizând mai multe spectacole, între care Veronica si-l reaminteste pe „Tache, Ianche si Cadâr”, ocazie cu care Mircea Septilici evocă prietenia lui pentru dramaturgul evreu Mihail Sebastian, apărat cu pretul propriei lui libertăti. Atentă la semnificatia evenimentelor, a atitudinilor si a personalitătilor care se ivesc în viata sa, pe care nu a acceptat să o trăiască oricum, ci mereu deosebind esentialul de nesemnificativ, autoarea socoteste cu nostalgie că odată cu moartea lui Mircea Septilici “a încetat o întreagă lume…“ .

Veronica Pavel Lerner ia pulsul culturii românesti oriunde a detectat-o ea, mereu atentă la datele evenimentelor evocate, reusind să găsească tusa cea mai expresivă spre a scoate adevărul la lumină, fără mutilările vreunei contorsionări atitudinale sau de sensibilitate subiectivă. Busola cu care memorialista se miscă printre oameni este una tinută în echilibru ferm. Lectiile de pian luate acasă la pianistul si pictorul Theodor Bălan îi reamintesc cu lux de amănunte atât decoratia interioarelor, cât si tehnica pianistică a altor elevi, asa cum era Sandu Sandrin, care avea să se consacre domeniului, devenind profesor la Universitatea Natională de Muzică din Bucuresti. Am citit cu mare plăcere o asemenea evocare, ce mi-a amintit propriile mele lectii de pian din cei peste 10 ani de studiu, la capătul cărora eram insistent îndemnată să urmez Conservatorul, dar optiunea mea s-a îndreptat spre Facultatea de Filologie, fără să trădez cu totul muzica. Asa se face că l-am ascultat pe profesorul Sandrin într-un recital, însă mai interesant este faptul că l-am urmărit evoluând în concert pe fiul acestuia, pianist la rându-i, încă unul de la care astept cât de curând o evolutie deosebită.

Tăietura de bisturiu sigur în miscare ocoleste capcana dilatărilor, a plusării informatiei venite din alte surse, tare la îndemână astăzi oricui. Despre actorii Ileana Predescu sau Ion Lucian, despre poetul Stefan Augustin Doinas si Irinel Liciu sau Doti Stanca singura sursă a evocării este propria amintire, de unde si valoarea memorialistică certă a acestor pagini despre cei întâlniti de ea la mare vara, unde în localitatea “2 Mai” a anilor’60 păstrarea alimentelor se făcea în fântânile localnicilor. Preocuparea actritelor de a se înfrumuseta prin machiajul aplicat cu o tehnică profesională o impresionează pe tânăra chimistă de atunci, încântată la Bran, ca si pe malul Mării Negre, să fie atât de firesc acceptată în societatea artistilor. Prietenia cu actrita Dorina Stanca se va prelungi la Cluj, într-o altă întrevedere si nu am ezitat să cuprind această evocare în recentele mele editii închinate autorului “ Horei domnitelor”. Prima dintre ele este “Radu Stanca. Profil spiritual”, 2015, editie îngrijită împreună cu Marin Diaconu la Fundatia Natională pentru Stiintă si Artă din Bucuresti, prefatată de acad. Eugen Simion, si a doua, semnată de mine, a urmat în 2016 la Editura Technomedia din Sibiu sub titlul „Radu Stanca. Evocări si interpretări în evantai”, cu o altă panoramare a locului pe care scriitorul îl ocupă în lumea românească a începutului de secol XXI. Scriitorul Octavian Sava, rămas în memoria generatiei mele ca autor al piesei de mare succes ”Nota zero la purtare”, i se înfătisază memorialistei în toate ipostazele creatorului, de la momentul de tinerete al anului 1970 când îl cunoaste prin intermediul lui Octav Pancu Iasi, alt bun prieten al autoarei, dar scriitor pentru copii prea repede uitat, si până după 2000, când se revăd în Canada, Octavian Sava rămânându-i un “exemplu de vointă si perseverentă” în creatie literară.

La urma urmei, o responsabilitate ce revine autoarei ca memorialistă este si misiunea de a semnala destine exceptionale, fie inginerul Gad Calmanovici, muzicologul Alfred Hoffman, care n-ar fi meritat să fie atât de repede înghititi de uitare. Asa cum îl întâlnea la Palatul Mogosoaia, unde avea acces datorită mamei, membră a Uniunii Artistilor Plastici, scriitorul Teodor Mazilu îi lasă Veronicăi o impresie puternică, drept care în carte el are portretul cel mai apăsat în tuse aspre. Excesele lui de fumător si consumator de alcool îi vor grăbi sfârsitul, dar piesele sale din anii ’70 manifestau în aprecierea memorialistei un curaj apreciabil. Reeditat ca poet si ca autor de teatru, el interesează peste timp mai ale ca autor al piesei “Prostii sub clar de lună.“

Un personaj discret, care creste, asadar de la o pagină la alta este însăsi autoarea, care însotindu-si mama la Casa de Creatie de la Cumpătul, Sinaia, plonja mereu în lumea creatorilor de artă. În discutia cu Iosif Sava privitor la emisiunea lui radiofonică săptămânală „Invitatiile Eutherpei”, unde partea comentariilor redactorului era prea amplă în raport cu continutul muzical, tânăra de atunci are curajul de a formula clar întrebările, de a face observatii. Ea recunoaste că pentru ”imensul lui potential, radioul nu îi era suficient.“ Mai bine valorificat cu eruditia sa de muzicolog si filozof, Iosif Sava realizează săptămânal emisiunea “Serată muzicală TV” începând din 1980. După alti 10 ani Iosif Sava patrona o emisiunea la care invită mari personalităti, consecvent urmărită si de mine, mai ales că în cea la care dialoga cu profesorul Ion Zamfirescu m-am simtit datoare să intervin în direct cu câteva întrebări deloc comode pentru invitatul redactorului Sava. Dar toată acea frumusete a elevatului dialog pe teme muzicale si de cultură se năruie imediat ce Iosif Sava se îmbolnăveste si nimeni altcineva nu va reusi să-l înlocuiască. Exista la acest om de o rară eruditie un respect condescendent pentru interlocutorii lui de marcă. După o emisiune dedicată lui Celibidache, despre care Iosif discutase cu sotia genialului dirijor, Veronica conchidea: „Sigur, stim ce om deosebit a fost Sergiu Celibidache, matematician, dirijor, compozitor. Ceea ce spune sotia lui despre el face parte din farmecul interviurilor din care aflăm amănunte din viata marilor artisti. Eu însă l-am urmărit mai mult pe Iosif Sava. Era fericit că poate împărtăsi publicului admiratia lui personală pentru Celibidache. Am admirat generozitatea si delicatetea cu care punea întrebări si astepta răspunsurile. Am văzut în el modestia si umilinta omului care se consideră obisnuit în fata geniului Celibidache.”

Veronica Pavel Lerner are puterea de-a se transpune complet în lumea fictională la care se raportează, cu o angajare totală, după cum ea însăsi recunoaste, afirmând:” atunci când sunt în pozitia de consumator de artă, ca spectator sau cititor, intru complet în lumea fictivă care mi se oferă, mă las transportată în întregime dincolo de realitatea cotidiană si devin eu însămi personaj al actiunii. “ Atunci când euforia transpunerii ia forma unei scrisori a Grusenkăi către Dimitrie, de care se îndrăgostise în piesa “Fratii Karamazov “, tocmai văzută la teatru, interpretul lui Dimitrie, respectiv actorul George Constantin, cu care se întâlneste, o atentionează de pericolul la care se expune când un actor se lasă tentat de o adolescentă, hotărâtă să-l agate…

Cum se întâmplă adesea, autoarea începe evocarea eseistului Matei Călinescu anuntându-i finalul vietii…”Abia împlinise 75 de ani-rememorează ea- si fusese sărbătorit în revistele literare din România si din Statele Unite, unde era profesor la Universitatea din Bloomington (Indiana) când prietenul meu Matei Călinescu a pierdut lupta cu un cancer nemilos. L-am cunoscut pe Matei din adolescentă, venea deseori la noi acasă, fiind bun prieten cu fratele meu. Cum am mentionat si în alte evocări, eu eram „sora mai mică” asa că nu participam la conversatiile si dezbaterile literare ale lui Toma cu prietenii lui (Toma Pavel plecat din tară în 1969, ajuns nume de referintă, ca profesor si scriitor în SUA, Marea Britanie si Franta). Eram însă, inevitabil, parte din decor si în, tăcere, observam si înregistram amănuntele pe care acum mi le amintesc cu exactitate si nostalgie.” Evocarea lui Matei Călinescu, prieten pentru care nutreste o admiratie crescând de la “Viata si opiniile lui Zacharias Lichter” din 1969 până la “A citi, a reciti” din 2003, care o tulbură la fel de mult, răsfrângând asupra ei nostalgia înstrăinatului de tară: ”Continentul în care m-am născut e departe de mine, nu-l pot vizita prea des, mă multumesc de aceea cu reîntâlnirile periodice cu limba si cultura pe care o servesc. “

Expansiunea spatio-temporală cea mai largă în cartea de fată are ca titlu “Concursul de pian“, unde povestea pianistului Li Min Qiang, care câstigase în 1958 la Bucuresti premiul întâi la Festivalul International ”George Enescu“ si care a căzut victimă Revolutiei Culturale din China anilor ’60, când artistilor li s-a interzis să-si mai cultive talentul, ei fiind trimisi la munca de joc, supusi chiar unor torturi fizice mutilante. Despre marele pianist s-a aflat în România că i-au fost amputate degetele, zvon care produsese stupoare în lumea muzicii. După 30 de ani, la Montreal, numele pianistului este anuntat ca făcând parte din juriul unui concursul de pian si Veronica nu ezită să-l contacteze. Va afla din fomulările lui eliptice că, el nu rezistase regimului comunist din China, unde “i s-au dat munci destinate distrugerii dexteritătii degetelor. Si. I s-a distrus? Da, în mare parte, din nenorocire, scopul barbar al revolutiei culturale si-a atins scopul în ceea ce-l priveste.“ Devenit profesor de pian, el s-a mutat din California în Hong Kong, de unde a putut să călătorească spre Canada, dar însotit de un medic, care îngrijindu-i mâinile nu putea crede că odată profesorul acesta fusese un solist al clapelor, încă unul de înaltă valoare. Simtind că lucrurile nu puteau rămâne asa, Veronica scrie povestea “Pianistul”, tradusă în engleză si pusă în circulatie online; astfel naratiunea aceea face ocolul mapamondului, stârnind o impresie extraodinară. În China ea va fi cunoscută si se vor găsi si sponsorii care să sustină realizarea unor CD-uri cu vechile lui concerte. Mai mult, chiar din România a pornit initiativa de a transfera discurile de vinil cu concertele pianistului pe youtube, pentru a fi pe mai departe ascultate de pe internet în lumea întreagă. Iată ce face adevărata prietenie, dezmărginind frontiere, redând unor personalităti frustrate dreptul lor legitim la notorietate. Astfel, Veronica se simte si ea mândră de o asemenea izbândă, căci ”nici distantele, nici nationalitatea si nici timpul nu au granite într-o prietenie născută din pasiunea pentru muzică”.

Pentru intelectuala care a respirat din evlavia amintirilor pe care sculptorul Nicăpetre le-a lăsat, după ce el poposise rodnic în comunitatea românilor de la Toronto, în mod firesc un capitol substantial din cartea memorialistică a Veronicăi i se cuvenea marelui artist. Ea l-a văzut pe sculptor la Câmpul Românesc de la Hamilton primind Medalia “Mihai Eminescu“ pentru bustul în marmură închinat poetului. Au urmat câteva reîntâlniri, cu totul memorabile, din care s-a desprind ideea centrală, mărturisită de artistul însusi: ”sculptura mea nu este o meserie frumoasă si bănoasă, sculptura mea este un destin.“ Desigur că aceasta nu este singura cugetare desprinsă din cărtile sculptorului în evocarea volumului de fată, dar este cea care esentializează personalitatea acestui Brâncusi al Americii. Cititorul poate afla astfel unele dintre paginile cele mai suculente si intens trăite de Veronica în Canada.

Relationarea cu oameni interesanti apare ca o forma mentis, o strategie existentială a memorialistei. Unui muzicolog cunoscut din anii ’60, cum este Grigore Constantinescu, urcând toate treptele împlinirii profesionale, i se alătură prietenul internaut Costin Popa, căruia mă bucur să recunosc că i-am prefatat volumul “Opera Măiastra“ în 2014, mentionat în evocare. Iată o dovadă că avem multe puncte de întâlnire ale directiilor pasiunii noastre către muzică, pe care o onorăm fără a ne fi făcut din ea o profesie, chiar aflate geografic pe meridiane diferite ale culturii. Totul relationează în carte parcă labirintic, iar întâlnirile propriu-zise cu oamenii sunt precedate de etape pregătitoare, ca aceea a privirii de pe un trotuar pe celălalt cu viitorul scriitor Mihai Zamfir în cartierul Mântuleasa din capitală, el student si prieten cu Toma, ea liceană. Amintirea aceasta se reverberează în ipostaza pe care ea o depistează în romanele scriitorului, socotit pe autore un “convins citadin”. Prin anii ’90 îl citeste în revista "România Literară" si prietenia lor continua până în prezent.

Legătura cu mama rămasă în tară înlesneste si cunoasterea altor redactori de marcă, asa ca Adriana Bittel, căreia îi va închina un alt capitol de evocare. Pe Ana Blandiana o admiră pentru textele publicate în revista “Contemporanul” la rubrica “Antijurnal” si nu ezită să o invite la o întâlnire în Cismigiu spre a-i mărturisi admiratia. Ce încântare ar fi trăit Veronica să o asculte după 1962 în seminariile de la Facultatea de Filologie din Cluj, unde eu cu Ana eram colege de grupă si avea în interventiile ei mereu o nuantă mai rafinată în interpretare decât oricare dintre colegii ei? Si totusi colega mea Ana Blandiana, tocmai pentru că este atât de inteligentă si plină de talent, a rămas modestă, dezarmant de apropiată, desi este incontestabil vedeta anului nostru de filologi.

Cei doi copii în plină formare, Toma si Veronica, purtati pe la casele de creatie, tot mamei lor îi datoresc si întâlnirea cu pianistul Dan Grigore, iar colegiaritatea de catedră cu sotia lui Mircea Iorgulescu face de neuitat prânzul luat la Paris cu criticul literar care a surprins fenomenul literar contemporan atât în volumul care va lua Premiul Uniunii Scriitorilor în 1978, cât si în antologia de proză scurtă intitulată “Arhipelag”, în care criticul Mircea Iorgulescu ilustrează anii 1970-1980.

Cel mai persuasiv dintre prezentele cărtii rămâne Nicolae Băciut, o aparitie eficientă si coagulantă, cu un cuvânt post festum, căci îndeobste el este ridicat la înăltimea unui model. Misiunea lui este esentială pentru aparitia aceasta editorială, ca adevărat metteur en scene, ca om al ideii, ca personaj-cheie. Cartea are drept corolar interviul acordat Veronicăi de Nicolae Băciut, căruia-vom afla- poezia i-a oferit “cele mai sublime clipe ale vietii “. El socoteste că debutează cu fiecare nou poem pe care îl scrie. E preocupat se prolifereze interesul pentru literatură în noile generatii. Ca redactor al revistei “Vatra veche“, Nicu Băciut a sporit numărul colaboratorilor, în prezent revista “înscriind un teritoriu imens al patriei noastre de cuvinte, din Australia si până în Canada.“ Publicatia are ritm, varietate si calitate. Culoarea o dau expozitiile virtuale, fiecare număr prezentând un alt artist, chiar intervievat. Prin faptul că este singura revistă culturală la noi cu statut de ”one man show”, ar putea fi socotită un unicat. Neobosit om de initiative culturală, Băciut se decide să ia în mână frâiele unei a doua institutii a cărtii, Editura Nico (acum Vatra Veche) la Tg. Mures, din convingerea profundă că “apa trece, cărtile rămân”.

Am închis din nou cartea în care Veronica Pavel Lerner a zăgăzuit o lume frumos de adevărată dar nu lipsită de un anume dramatism. Dar nu cred că-i pot promite prietenei mele din Toronto că am scăpat de tentatia purificatoarea de a o mai relua în răstimpuri, ca alean de suflet, atunci când tin să mă regalez, citind.







Anca Sîrghie    1/11/2017


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian