Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Manuela C. Jerlăianu - În leagănul timpului

În acest volum, autoarea şi-a propus să culeagă, nici mai mult, nici mai puţin decât, “rodul cuvintelor arse de dor”. Dar câte nu poate face un poet, stăpân şi supus în aceeaşi măsură, al cuvintelor? Să prindă marea de mână “şi luna din lacrima florilor” (În leagănul timpului).

Poeta ştie ca nimeni alt creator, să bea lacrima din cuvinte! Este darul ei neasemuit pe care şi-l împarte necondiţionat şi confraţilor întru sublimitatea cuvântului. Dar cine se poate lăuda că dansează cu infinitul?
Adeptă a epitetizării şi a unei luxurianţe a metaforizării, poeta caută imagini adecvate propriilor stări afective, pe care, cu generozitate le împărtăşeşte cititorilor ei. Şi nu numai cu infinitul dansează poeta, ci şi cu amintirile, cu stelele din inima viselor sale, cu tăcerile din codru, cu umbra uitării şi în genere, cu tot ce există în realitate sau în închipuire.
Un astfel de vals continuu n-are avea nici un efect, dacă poeta n-ar face invitaţii amabile în vârtejul dansului: “Vino în pasii de dans din poemele tale / Si rătăceste cu mine / că soarele mă priveste duios. (Dansez cu amintirile).
Şi cum să refuzi invitaţia unei poete în a cărei privire “se cunună luminile”?

Se pare că, starea cea mai fericită a poetei e aceea de a cutreiera printre îngeri cântând la harpă, ce-i arată „calea timpului universal”. Fără ei, cărările s-ar pierde şi omul ar rătăci prin hăţişurile nopţii fără sfârşit. E nevoie de o lumină, de un sunet, de o culoare ca să recunoşti drumul. Şi cum e mai bine să călătoreşti decât pe aripi de îngeri?
Şi ca pe orice poet, pe Manuela Cerasela Jerlăianu o ispiteşte nemurirea şi chiar o îmbată cu parfumul ei veşnic, „cu un gând infinit de aprinderi” (Mă răsucesc pe palmele clipe).
Ca orice creator, Manuela Cerasela Jerlăianu are un ochi special cu care priveşte lumea. În poezia ei, metaforele vin „la pachet” şi curg din una în alta: inima cerului; gândul puterii, inimi uitate, cer nesfârşit, valul durerii, visele aprinse, concertul tăcerii; privirea zorilor, stăvilarele soarelui, inima luminilor, poarta iluziilor, petalele somnului; leagănul nopţii, infinita linişte, inima focului, firul nepăzit al îngerilor, vise răzleţe, valul vieţii, ţărm nesfârşit de stele şi alte asemenea. Şi toate într-o singură pagină, şi încă altele.
Poate că versul ar curge mai limpede fără atâta încărcătură metaforică. Predomină visele, inima, cerul, gândul, durerea, tăcerea, soarele, iluziile, infinita linişte, amintirile care au o zi a lor, nemurirea, printre elementele de construcţie lirică. Cu ele poate construi o lume magică unde au acces doar cei iniţiaţi şi iubitori de poezie.
Mai e ceva extrem de important: poeta refuză vulgaritatea, limbajul licenţios, trivial de care sunt pline cărţile poeţilor contemporani.

La Manuela Cerasela Jerlăianu, dragostea nu poate fi decât cel mai pur sentiment, neîntinat şi de neatins decât cu aripa inimii.
În zborul ei lin către înălţimi, şi-a construit aripi, nu de ceară ca ale lui Icarus, ci de Lumină, zburând la castelul Luminii celeste, cu gândul, cu închipuirea, cu toate metaforele ei pe care şi le rupe din trup, din inimă, din glas, din ochi, din simţire.
Ea zboară „pe aripile cuvintelor scurse din miere!” (Scriu cu stelele strânse în vise).
E greu de întâlnit în zilele noastre, o voce mai pură în dimensiunile ei cosmice. Râvna către Înalt o mistuie şi, oricât de dragă i-ar fi ţărâna, dorinţa de zbor o seduce. Şi, aşa cum spune într-un vers: „eu scriu cu stelele strânse în vise” (Scriu cu stelele strânse în vise).
Până şi roua privirilor se minunează de aceste izvoare nesfârşite de cuvinte. Ea scrie o poezie cu precădere cosmică, siderală, mai curând decât una telurică. Şi nu e de mirare pentru că poeta stă „cu urechea plecată înspre / cântecul mugurilor de cuvinte!” (Înspre cântecul mugurilor de cuvinte).
Când strângi ani de zile cuvinte-n sipetul inimii şi abia aştepţi să le împărtăşeşti, iată că vine o zi când stăvilarele se rup şi şuvoaiele de frumos se revarsă fără să ţină cont de zăgazuri. Este ceea ce se întâmplă cu Manuela C. Jerlăianu. Ea îşi strigă întrebările, nedumeririle, îndoielile, spaimele, aşteptările, cu glas înalt, le înalţă sperând să capete exact atâtea răspunsuri câte are nevoie: „O! Câtă durere, câtă durere ai lăsat moştenire! / Cum oare să vină salvarea, / oare cum o să fie strigată / oare pe ce limbă va putea să răspundă ea?” (Câte ramuri de necuvinte).
Toate aceste uimiri întrebătoare conferă poeziei ei un ton elegiac, tânguitor, chemător spre alte lumi superioare, unde totul e clar, e linişte şi lucrurile sunt fireşti. Cuvintele ei sunt, de aceea înveşmântare în alb şi poartă o aură curată.
Setea ei de absolut vine din „ostrovul spiritelor înalte!” – unde „ochii stelelor ard în vâlvătaia cuvintelor îngereşti!” (Către poarta Raiului). Cum să nu iubeşti oamenii, când îi priveşti din „fereastra Luminii”?
Câteva definiţii ale Tăcerii sunt cuprinse în poezia Tăcerea. Tăcerea însă, cere reverb, feed-back, emoţie, prilej de meditaţie. Poeta trebuie să-şi asculte chemarea, care nu e o chemare ca atâtea altele, ci: „Mă strigă infinitul din colţul Cuvântului” (Mă strigă infinitul).

Manuela Cerasela Jerlăianu nu face parte din corul post-post-moderniştilor care se dezbracă în pagină şi de veşminte, şi de vorbe şi de caracter, ea are nevoie de aerul curat al cuvintelor ca de agheazmă, să se purifice într-o abluţiune totală, cu apă din cenuşa în care au ars crenguţele de finic pentru Sărbătoarea Floriilor. Are nevoie să-l întâmpine pe Mântuitor proaspăt îmbăiată în crismă şi-n mir de lacrimi sau lacrimi de mir ori în neaua gândurilor. Şi când este gata să primească botezul astral, atunci se cuminecă şi-şi aduce ofranda cuvintelor la altarul tăcerii.
Pentru poetă, stelele sunt rubedenii apropiate, există steaua mamă şi stele surori. Le primeşte pe toate în cuibar şi le încălzeşte cu propria răsuflare. Deşi recunoaşte că: „nu mai am aripi să zbor / dar merg cu inima dezvelită, / cu spiritul uşor ca fulgul.” (Te întreb).
Urcuşul ei nu e obişnuit: ea urcă, urcă infinitul tăcerilor, acolo unde curcubeul chemării îi face semn din toate culorile. Autoarea iese în întâmpinarea Poeziei cu crenguţe de Lumină trecute prin lacrimi de mir, ca să sfinţească drumul pe care-l deschide. Ea a îmbrăcat „veşmintele de amintiri” când Întregul o cheamă, aude cum cântă pământul pe limba poemelor, „c-un verde alai de muguri crăpaţi” (Îmi cântă pământul).

Numai poeta ştie cum se cunună „dorul pământului cu îngerul nopţii” (Se întregesc Universurile în horă). Şi aidoma unui copil, se urcă pe leagănul lunii, până când Luceafărul serii o priveşte cu jind.
Nu se poate spune că autoarea nu ar avea îndrăzneală când cere: „Învaţă-mă, învaţă-mă să pironesc dumnezeirea / în cuvinte”. Asta, cu adevărat n-a mai rostit-o nici un poet. (Ca un copil).
Şi tot ea afirmă că a înţeles care e rostul său pe lumea aceasta: „Am înţeles multe cuvinte de har / şi acum duc vestea bună în palme ca să o pot răspândi / ca pe sămânţa cea mai vie a spiritelor”. Cu alte cuvinte îşi asumă rolul îngerului vestitor, cel care anunţă ce se va întâmpla. (În esenţa infinitului). Şi încă, dovadă a spiritului său generos: „Din picul picului meu beau şi vă satur de viaţă, că / viaţa mă bea ca pe o apă prea curată de Lumină / şi mă poartă în esenţa infinitului.” (În esenţa infinitului).
De asemenea, poeta afirmă cu nonşalanţă: „Astăzi mă străbate nemurirea”, ceea ce nu e deloc obişnuit. Că e o fiinţă aleasă de Dumnezeu, asta e de la sine înţeles, dar, de unde-şi trage atâta curaj să afirme că e străbătută de nemurire? Numai poeta ar putea răspunde: „O! Ce firesc mă străbate nemurirea / în nuntirea înflorită dintr-o izvorâre eternă!”
Pentru poetă, nu există timpul trecut. Ea trăieşte totul astăzi, categorie devenită eternă. Un astăzi continuu. Un astăzi care nu are nevoie de alţi timpi. Îşi este de ajuns sieşi.
În accepţiunea autoarei, ”cuvintele vin să ne cunune”, ele au putere dumnezeiască. Poeta e în căutarea veşnică: „Caut până găsesc un gram de lumină. / Aceea eram eu” (Contopire). Căutarea de sine, adâncirea în eul poetic este apanajul poeţilor.

Şi nu numai că s-a regăsit pe sine în aceste poeme, dar ea însăşi a devenit poem într-o transfigurare minunată: „Mă strig şi îmi răspunde vântul stelar – sunt aici / sunt aici port lutul în coastă şi aştept întregul” (Contopire).
Poate că e cel mai frumos şi mai adevărat poem al Manuelei Cerasela Jerlăianu. Este şi autoportret şi Crez




Cezarina Adamescu    11/27/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian