Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Hai la focul lui Sâmedru…

Ziua de 26 octombrie - numită în popor si Sâmedru, Sânmedru, Sumedru sau Sfeti Dimitri - e destinată pomenirii si cinstirii Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir si făcătorul de minuni din Tesalonic. Sâmedrul este "plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânetea sa" si este socotit a fi patronul caselor si paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice. Ziua de Sâmedru este considerată momentul de început al iernii pastorale începând din care codrii se dezfrunzesc si plantele de pe câmpuri se usucă. Conform tradiției populare, cheile care deschid porțile naturii către viață sunt ținute de Sf. Dumitru până în ziua de pomenire a Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite (23 aprilie).

Conform traditiilor crestine, Sf. Dumitru a fost un diacon crestin din veacul al III-lea care a trăit în cetatea grecească Tesalonic si care a fost martirizat cu lancea în timpul prigoanei anticrestine de sub împăratului Diocletian din anul 306 e.n.

Numeroase sunt si credintele populare românesti care îl au ca erou pe Sf. Dumitru (Sâmedru). Una dintre acestea spunea că: “Sf. Dumitru a fost păzitor de vite - umbla după oi ori vaci - cu credință nestrămutată în Dumnezeu, bun si drept cu toată lumea si fără pic de păcat. O singură dată, din întâmplare, a omorât o pasere, pentru care lucru singur s’a pedepsit, umblând descult trei ani de zile.” Conform altei povestiri populare “Sf. Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într’un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, nestiind că în lume mai sunt si alti oameni în afară de dânsul. Seara, când se închina lui Dumnezeu, sărea de trei ori peste o cioată si zicea: “- Acestea sunt ale tale, Doamne!”. După aceasta sărea și a patra oară și adăuga:”- Asta e a mea!”. si după ce-si făcea rugăciunea, pleca după turmă.”

Mosii de Sâmedru

Ceremoniile populare dedicate sărbătorii de Sâmedru începeau cu ritualul aducerii de ofrande pentru morți în ziua de Sâmbătă de dinaintea zilei de Sf. Dumitru. Această zi era numită Moșii de Sâmedru, Moșii de toamnă sau Moșii cei mari. Bucatele care se dădeau de pomană “de sufletul morților” erau cel mai adesea grâul fiert cu unt sau cu untură, cu lapte sau cu brânză, precum și colacii sau scrobul cu făină de grâu. Oferirea acestor pomene era însoțită uneori de “meniri ritualice”, făcute pentru câștigarea bunăvoinței strămoșilor și invocarea ajutorului acestora în obținerea de recolte bogate în anul care urma:


“Voi mosi, strămosi
Să-mi fiti tot voiosi,
Să-mi dati spor prin casă,
Cu mult pe masă,
Cu mult ajutor
În câmpul cu flori.”

Focul lui Sâmedru

Noaptea care preceda ziua de pomenire a Sf. Dumitru era în vremea strămoșilor noștriconsiderată ca fiind un moment deosebit de important al Calendarului Popular. În noaptea de 25 octombrie, prin tăierea şi arderea unui brad pe un rug format din mai multe straturi de cetină, se marca momentul din an începând cu care “soarele se pregătea să intre în iarnă”. Adunați în jurul focului sacru, femeile împărțeau pomeni de sufletul morților iar bărbații aruncau tăciuni aprinși peste ogoare pentru ca anul ce urma să fie unul îmbelșugat. De cele mai multe ori ceremoniile erau însoțite de jocuri și de cântec: „Hora lui Sâmedru”. Etnologul Tudor Pamfile descrie în studiul său publicat în anul 1914 – “Sărbătorile la români – Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – desfășurarea ceremoniilor din noaptea“Focului lui Sumedru”, așa cum se mai păstrau încă la începutul seculului trecut:


Focul lui Sumedru
“Vreo șapte-opt flăcăi, frați ori rude de-ale lor, duc pe sus un brad mare ‹‹cât o turlă de biserică››, pe care, cu mare greutate o pun într’o groapă făcută în pământ, curățind-o pe-o parte de crăci, cât un stat de om. Aici pun întâi strujele, apoi așchii subțiri și țăndări de lăturoi, ca să facă ceva jăratec, iar deasupra și printre ramuri grămădesc din răsputeri cetina adusă. Și când clopotele de vecernie pornesc să sune, se aude:
- Hei, gata?
Un copil auncă o luminărică aprinsă în strujele uscate. Puțin fum și îndată limbi de foc aleargă în toate părțile căutând pradă de rumegat. Vârful plăpând al bradului se sucește o dată, ca șarpele prins de cap, aruncă potop de ghimpi roșii și-și pleacă’n jos căpușorul răpus.
- Hai la focul lui Sumedru!
Bradul se mistuie mereu. În acest timp se’ndreaptă spre foc babe, neveste de toată mâna cu șiruri întregi de covrigi, cu câte o traistă de nuci, ori de mere, cu felii de pâine caldă, mai cu colăcei anume făcuți și spoiți pe deasupra cu miere, în scurt, cu tot felul de mirodenii de-ale pământului. Și pe când femeile împart, pe când copii cer, în mijlocul acestui sgomot asurzitor, din când în când se aude strigătul:
- Hai la focul lui Sumedru!
Bradul se mistuie mereu, dar poporul de ‹‹țoi gălăcioși›› nu-i dă pace în nici un chip. Când și când aruncă peste el din celtina de alături și-l chinuiește așa, până târziu în noapte. Vin alte femei cu bunătăți de împărțit, valurile de strigăte se aud din nou, iar când noaptea se lasă cu totul, băieții pornesc la cărat apă spre a stinge focul, căci din pricina vântului ar putea aduce primejdii. După ce și aceasta s’a sfârșit, fiecare pleacă spre casa lui, cu traista plină de pâine și poame.”

Superstiții


Numeroase sunt si superstitiile românilor din ziua de Sf. Dumitru. Tudor Pamfile menționează câteva dintre ele:

- prin Oltenia se credea că vitele celor cei care “vor păzi cu sfințenie” ziua de Sf. Dumitru vor fi ferite de “stricăciunile lupilor”;
- prin Muscel, ciobanii care voiau să afle dacă iarna ccare urma avea să fie “moinoasă sau geroasă”, își așterneau dulama în mijlocul oilor și urmăreau care era prima oaie care se așeza pe aceasta: dacă oaia era neagră se credea că iarna urma să fie blândă iar dacă prima oaie care se așeza pe dulamă era una albă, atunci ciobanii credeau că urma o iarnă în care “gerul va fi strasnic”;
- românii aveau convingerea că dacă în noaptea de Sf. Dumitru era cerul senin “iarna va fi bună” iar dacă „cerul va fi acoperit de nori, dacă ar ploua sau ar ninge”, atunci iarna va fi aspră;
- în Bucovina ziua de Sf. Dumitru era ultima în care se mai putea semăna usturoi; se credea că “cine va mai pune usturoi si după Sf. Dumitru, va avea pagubă în gospodărie”.
- în Moldova exista superstitia: “de Sf. Dumitru nu se piaptănă, că-i primejdios de lupi”.


Ziua de Sf. Dumitru era una importantă în Calendarul Popular si pentru că era în mod traditional “o zi a soroacelor pentru slujbe si felurite închirieri”. România era întotdeauna cuprinsă la sfârsitul lunii octombrie de o adevărată efervescentă: străzile târgurilor mai mari sau mai mici erau pline în această perioadă de care chiriasii îsi schimbau proprietarii.






Tudor Pamfile     10/20/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian