Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Jurnal de veche lume nouǎ

(Ediţie revǎzutǎ şi prescurtatǎ)

Precizarea din parantezǎ este pentru urechea de auzit a celor care trebuie sǎ audǎ şi care, vrând sǎ lase mǎrturie despre cele vǎzute, nu mai recurg la fila albǎ de hârtie pe care mâna ştiutoare de semne grafice sǎ aştearnǎ gândul, ci dau nǎvalǎ la ecranul computerului. Francezii îi spun acestuia ordinator, asociind nemaipomenit de strania realizare a minţii omeneşti cu Cel a cǎrui Ştiinţǎ a dat universului ordinea de care ne minunǎm încǎ. De ce nu adoptǎ descendenţii lui Nostradamus termenul englezesc? Pǎi, despǎrţindu-l în silabe au constatat cǎ prea ar aduce acestea cu douǎ substantive care definesc fiinţe umane deloc respectabile: con-pute …deh!
Cum sǎ înţeleg dar decizia irevocabilǎ prin care ordinatorul meu a trimis în neant „ediţia princeps” a notelor mele de cǎlǎtorie, decât prin aceea cǎ nu ştiu ce stângǎcie de interpretare va fi deranjat acolo sus ordinea şi limpezimea din Cuvânt!
Cuminte, hârtia din carnetul care m-a însoţit în cǎlǎtoria mea spre / prin Lumea Nouǎ, a pǎstrat succinte însemnǎri de la care, iatǎ, rescriu povestea.


Marţi, 28 iunie 2016

Ori de câte ori viaţa mǎ surprinde cu o nebǎnuitǎ bucurie, mǎ întreb cu ce inocentǎ ispravǎ îl voi fi înduplecat eu pe Preamilostivul sǎ mǎ aleagǎ tocmai pe mine spre a-mi dovedi cǎ uluitoarea întâmplare cu numele de viaţǎ pare mereu gata de un nou început.
Ce alta este cǎlǎtoria mea peste „balta” atlanticǎ în ajun de zi sfântǎ a Petrilor şi
Pavelilor (zi despre care tata spunea cǎ este a unor „Sfinţi sǎrǎntoci” care n-au fost în
stare sǎ-şi negogieze la „Poartǎ” dreptul de a avea câte o zi întreagǎ pentru fiecare dintre
ei), când, aşteptând la poarta 9 (nouǎ?!) de la aeroportul Otopeni – Henri Coandǎ
îmbarcarea, refac în gând prima mea mare cǎlǎtorie cu brişca de la Tuţuleştii celui prag
de lume, la Târgul din Vale de la Piteşti, unde mergeau ai mei primǎvara, înainte de Paşti,
sǎ vândǎ pe câţiva bǎnuţi mieii şi ouǎle care nu ne prisoseau chiar deloc într-o vreme de
tulburi prefaceri sociale şi mai cu seamǎ politice din obsedantul deceniu.
Tata pregǎtea de cu searǎ brişca pictatǎ cu flori de mai, îi ungea osiile roţilor
cu pǎcurǎ, aşternea pǎtura pe bǎncuţa pe care urma sǎ stam noi – mama şi cu
mine, scotea banca din faţǎ spre a face mai larg spaţiul pentru mieluţii care nici
nu bǎnuiau cǎ aveau sǎ facǎ prima şi ultima lor cǎlǎtorie într- o lume hainǎ,
meşterǎ la cuţit, punea în dricul din spate o trǎistuţǎ cu ovǎz şi fân parfumat încǎ
de florile din pajiştile verii trecute, o ţesǎla pe Roibuţa şi-i prindea în coama ei
asprǎ, unduioasǎ, o fundǎ roşie ca s-o fereascǎ de deochi, cǎ tare mai era
frumoasǎ, în vreme ce mama aşeza cu infinitǎ grijǎ panerul cu ouǎ în fân ca într
un cuibar ocrotitor din care sǎ se iveascǎ la Înviere puişorii coloraţi vestitori ai
luminii. Eu dormeam iepureşte toatǎ noaptea ca nu cumva pǎrinţii sǎ plece fǎrǎ
mine, cum o mai fǎcuserǎ şi alte dǎţi, pretextând cǎ nu s-au îndurat sǎ-mi strice
somnul.
A doua zi (sâmbǎta) de cu zori porneam la târg, mieii plângeau în graiul lor,
oile îi jeleau chemându-i precum bocitoarele satului pe cei mutaţi din viaţǎ, eu
încercam sǎ-i alint pe micii inocenţi cu blǎniţǎ cârlionţatǎ, cuprinzându-le
gâtul cu braţele-mi fragile. Zadarnicǎ strǎdanie. Târziu, când behǎitul oilor
rǎmase fǎrǎ puii lor nu se mai auzea, condamnaţii” pǎreau a accepta resemnaţi
soarta ce urma sǎ li se pecetluiascǎ la rǎsǎritul soarelui ce-şi
trimitea„peste pǎmânt razele-i de foc sângeriu.
Dar cine sǎ înţeleagǎ astǎzi ce gust dumnezeiesc avea pentru copilul care-am
fost pâinea albǎ – franzela – care se desfǎcea în fuioare de miez dulce ca visul
frumos dintr-o existenţǎ în care pâinea noastrǎ cea de toate zilele ne era
mǎmǎliga.
Nu era pentru mine prǎjiturǎ mai bunǎ decât franzela pufoasǎ înveşmântatǎ în coajǎ arǎmie pe care o savuram cu infinitǎ evlavie, dupǎ ritualul frângerii codrului pe care mi-l întindea mama îmbiindu-mǎ, fǎrǎ succes, sǎ iau şi o feliuţǎ
de brânzǎ „înnobilatǎ” cu o ceapǎ roşie-vineţie numai inimǎ-n ea… Cum sǎ fi
luat eu în seamǎ cele douǎ delicatese când pâinea-reginǎ îmi era prea îndeajuns!

Ce nemaipomenitǎ aventurǎ – cǎlǎtoria!
Unde e astǎzi freamǎtul de suflet de pe când…
- Eram copil, o, Doamne, sub cerul Tǎu, înaltul!
- La fel şi-acum; doar învelişul altul.

Şi totuşi, cǎlǎtoria mea de acum ţine tot de o minune: Minunea de om care poartǎ numele de Herman Victorov – inginer (român înainte de toate şi evreu din datul sorţii, cum o declarǎ el cu seninǎtate), dupǎ ce a bǎtut coclaurii mioritici pe şantierele hidrocentralelor de la Lotru-Ciunget, Argeş, Porţile de Fier, întru cuminţirea apelor dǎtǎtoare de luminǎ, a ales prin anii ’70 ai veacului încheiat de acum, alte zǎri în care lumina avea ademenitoare reflexe de libertate şi, dupǎ un periplu deloc promiţǎtor de linişti, a ajuns în Canada.
Spirit scormonitor, el avea sǎ realizeze dupǎ un timp acea simplǎ invenţie (oul lui Columb rǎmâne încǎ la dispoziţia oricui!) a capsulelor moi din industria farmaceuticǎ în care se pun otrǎvurile cu numele de medicamente pe care medicii şi farmaciştii ni le vârǎ pe gât încercând sǎ ne convingǎ cǎ fǎrǎ ele viaţa n-ar mai avea nici un chichirez.
Odatǎ grijile materiale dispǎrute în familia fostului emigrant din România devenit cetǎţean canadian, inginerul inventator ajuns industriaşul om de afaceri H.V. şi-a descoperit o nouǎ, mai statornicǎ vocaţie: întrajutorarea semenilor. A creat locuri de muncǎ (peste 80% dintre angajaţii întreprinderilor sale din Canada şi România, mai puţin din Japonia, sunt români), respectând pe fiecare lucrǎtor, convins cǎ fǎrǎ aportul fiecǎruia în parte nu se poate vorbi de împlinire, de bunǎstare.
A scris cǎrţi de prozǎ (evocǎri ale oamenilor cu care şi-a încrucişat drumurile în viaţǎ), poezie, a sponsorizat activitǎţi şi acte culturale de promovare a creaţiei literare şi artistice româneşti atât în ţarǎ cât şi în noua lui patrie.
În octombrie 2014, la Librǎria Eminescu din Bucureşti, şi-a lansat volumul „Din viaţa unui om oarecare” , cu, invitat special, Piersicul nostru naţional, fostul sǎu coleg de Conservator (fiindcǎ autorul cǎrţii a urmat în tinereţe, pe când avea o înfǎţişare de zeu frumos cu ochi de cer şi plete de noapte, şi un an de artǎ teatralǎ), care, spre sfârşitul luǎrilor de cuvânt, cu un auditoriu nǎucit de atâtea savante comentarii filologiceşti, ne-a prezentat un adevǎrat spectacol de artǎ colocvialǎ.
Vorbisem şi eu atunci (ce poţi spune despre o carte pe care n-ai citit-o?!) despre ce-am înţeles din spusa celorlalţi şi de ce, musai, va trebui sǎ citesc opul. Întrebatǎ fiind ce nume port, am preferat sǎ spun o istorioarǎ la care fusesem martorǎ cu ani în urmǎ: în foaierul Operei Române, într-un antract, trei interpreţi cunoscuţi ai scenei noastre lirice discutau între ei, urmǎriţi discret de privirile admirative ale spectatorilor. Un al patrulea, italian se pare, li se alǎturǎ recunoscând pe unul din cei trei autohtoni iar acesta îi prezintǎ noului venit pe celilalţi doi. În toiul strângerilor de mânǎ, un spectator pirpiriu s-a apropiat cam multişor de grupul celor patru, fericit sǎ audǎ şi sǎ vadǎ de aproape pe „marele tenor X, marele bariton Y, marele…” şi mâna italianului se întinsese deja spre intrusul anonim – spectatorul – care, ceremonios, întinzându-i strǎinului mâna sa, s-a recomandat cu dicţie perfectǎ : Marele public!
La acea lansare de carte eu eram chiar marele public, invitatǎ fiind de fosta mea colegǎ de catedrǎ bucureşteanǎ, scriitoarea românǎ trǎitoare în Canada de ani mulţi (poate şi buni cu toţii), Elena Buicǎ.
Şi, dupǎ câteva luni – minune! Un glas baritonal de peste mǎri şi ţǎri (nu aşa-i şi-n poveste?) mǎ vestea cǎ, dacǎ îmi face plǎcere, sunt aşteptatǎ în varǎ la Windsor. Ştiu de glumǎ, numai cǎ întâi aprilie nu era şi propunerea mi se pǎrea chiar adecvatǎ zilei pǎcǎlelilor. Drept e cǎ nu prea ştiam eu nici pe unde o fi Winsorul acela, nici cu ce inocentǎ ispravǎ l-aş fi putut determina pe nevǎzutul meu interlocutor sǎ-mi ofere o vacanţǎ peste ocean.
Bref, lucrurile odatǎ clarificate, am accesat (vai, ce repede deprindem termenii cu care lumea virtualǎ a dat nǎvalǎ peste bruma noastrǎ de cunoaştere adunatǎ în ani de prin cǎrţi, şi hǎrţi, şi stampe!) atlasul geografic al Planetei Albastre, am trecut cu privirea peste Atlantic şi am prins sǎ-mi întregesc cunoştinţele pe care le eludasem poate la vremea studiilor liceale de nu cumva memoria selectivǎ va fi fǎcut oarece ordine în vraful numelor de ţǎri, oraşe, ţinuturi, munţi, ape curgǎtoare sau pe loc zbǎtǎtoare…
A trebuit sǎ accept cǎ şi în vremea noastrǎ dezarmant de explicitǎ (oare?), minuni încǎ mai sunt deşi, raţionali foarte, n-am fi noi prea dispuşi sǎ credem în ele, în farmecul lor.
De mai bine de o jumǎtate de an a fost nevoie ca sǎ punem la punct toate detaliile pentru „expediţia” mea. Problema vizelor în S.U.A. & Canada m-a fǎcut sǎ cred cǎ mai uşor aş fi dat o fugǎ pânǎ-n lunǎ decât sǎ obţin permisul de intrare în ţara tuturor libertǎţilor.
Şi totuşi, iatǎ-mǎ în vara anului 2016 la porţile cerului, pe aeroportul Henri Coandǎ.
Toate formalitǎţile împlinite (scanarea sufletului nu le-a reuşit veghetorilor de aici!), aşteptam – viţel neprihǎnit la poarta … nouǎ (!), îmbarcarea spre Paris (prima escalǎ). Şi-am tot aşteptat mult şi deloc bine fiindcǎ, spre a nu uita cǎ suntem încǎ pe pǎmântul drag al patriei noastre îndelung rǎbdǎtoare, ni s-au oferit câteva surprize: s-a schimbat pe tǎcute poarte de îmbarcare şi, când am înţeles „cǎ ni se pregǎteşte ceva”, am pornit-o în pas sǎltat spre noua ţintǎ – P.27! – în vreme ce o voce suavǎ multilingvǎ ne sugera sǎ adoptǎm un festina lente, zborul nostru având o întârziere de o orǎ… Ce bine, îmi zic, de ce sǎ stǎm noi în aşteptare pe la porţi strǎine rǎstimp de patru ceasuri!... Dar nici poarta 27 nu ne rabdǎ mult şi, suntem mânaţi (mǎi, hǎi, hǎi!) spre … o altǎ întârziere de douǎ ore, la altǎ poartǎ… Sǎ tot cugeţi la viteza imobilǎ din secolul vitezei! Adio Montreal, şoptesc cu nǎduh, transferul de la Paris e ratat! Dar cum speranţa a uitat sǎ mai moarǎ, speram şi eu într-o minune (alta?!). Mǎ şi vedeam escaladând cordoanele de poliţişti-vameşi, fluturându-le sub nas tichetul de îmbarcare, ba chiar strigându-le cu grǎbire sǎ nu-mi stea în cale. Minutele se târau cu greutate, pasagerii cu priviri stǎtute se mişcau de acolo-acolo cu încetinitorul, totul mi-era împotrivǎ. În locul hotelului imperial care mǎ aştepta la Montreal cu o camerǎ super-elegantǎ de nu ştiu câte stele (nu toate verzi!), voi fi cazatǎ peste noapte undeva pe la marginea Parisului, aproape de aeroport, foarte departe de Champs Elysées şi, infinit mai departe de cerul înstelat… Mǎ gândeam la „mica armatǎ” pe care amfitrionul meu o mobilizase sǎ mǎ apere de toate posibilele neajunsuri, rǎmasǎ în aşteptare prin aeroportul acela – Montreal-Trudeau şi, vǎzând cǎ sunt de nevǎzut, încǎrcatǎ cu, drept arme, douǎ bagaje înţesate de cǎrţi şi grele ca … plumbii.
Ca sǎ-mi omor timpul (de ce-om fi fǎcând asta când ne tot plângem cǎ niciodatǎ timpul nu ni-i de-ajuns!), am prins sǎ mǎ gândesc la inventatorul avionului cu reacţie, românul Henri Coandǎ al cǎrui nume înnobileazǎ astǎzi cel mai mare aeroport din România. Mi-l închipuiam tânǎr aspirant la glorie în artǎ, ucenic în atelierul lui Rodin, gata sǎ-l provoace la o rundǎ de box pe încǎpǎţânatul gorjean sosit şi el acolo de la Hobiţa şi, mormǎind cǎ „La umbra marilor copaci nici iarba nu creşte”… „Unde pleci, mǎ, cǎposule, dupǎ ce ai avut norocul sǎ fii admis pe lângǎ marele Auguste?” – „Spre infinit”, îi va fi rǎspuns hobiţeanul… Cum?! N-o fi spus chiar aşa? Se poate. Mie îmi place sǎ cred cǎ aşa a gândit şi, a avut dreptate.
Pe la 24 de ani, Coandǎ a lǎsat scultura de dragul unei mai aprige chemǎri: avionul. Atunci a descoperit el „efectul” care-i poartǎ numele. Se spune cǎ un mare magnat industrial de prin Anerica l-ar fi contactat pe tânǎrul inventator Coandǎ cu intenţia de a vedea de nu cumva îl poate momi cu ceva parale cu multe zerouri cât sǎ lucreze pentru compania lui. Revǎrsat în fotoliu, cu trabucul între degetele-i inelate, acesta îl aştepta pe tânǎrul inginer ajuns deja celebru, în somptuosul salon al apartamentului în care trǎgea de obicei, de la hotelul Georges V din inima Parisului, nu departe de Arcul de Triumf. Când acesta s-a prezentat, frumos, zâmbitor, înalt, suplu şi, nepermis de tânǎr, aşezatul în fotoliu l-a întrebat: - Cum ai reuşit, tinere, sǎ ajungi la invenţia dumitale, fiindcǎ, este de presupus, cǎ ai avut nevoie de bani, nu glumǎ!... – Exact, a rǎspuns Coandǎ cu simplitate. – Şi… de unde bani? – Pai am început prin a scrie… - Oho, eşti şi scriitor! – Nu, i-am scris tatǎlui meu, în România…
Se mai ştie cǎ oferta magnatului a fost ignoratǎ de tânǎrul inginer român de atunci, marele Henri Coandǎ de mai apoi.
N-ai decât sǎ-ţi întârzii plecarea, avionule cu reacţie care mǎ vei duce (totuşi!) la Paris!
Dar iatǎ cǎ suntem chemaţi la îmbarcare. N-au trecut decât trei ceasuri (rele) şi patruzeci de minute (bune).
Paris! Paris!
Arcul care devenisem s-a destind deodatǎ când am vǎzut pe un cadran al ceasului de la aeroportul parizian ora indicatǎ. Uitasem complet de fusul orar şi de toarcerea lui domoalǎ spre soare-apune… Mai aveam o orǎ şi zece minute pânǎ la urmǎtoarea îmbarcare pentru lunga, adevǎrata cǎlǎtorie. Traversarea „labirintului” mi s-a pǎrut o bagatelǎ.
Instalatǎ, în sfârşit în Airbusul imens (o fi pasǎre preistoricǎ? o fi caşalot cu aripi?), primul impuls a fost sǎ abandonez locul destinat de computerul fǎrǎ minte care mǎ plasase lângǎ o tânǎrǎ mǎmicǎ, fericitǎ posesoare a doi pruncuţi de curând veniţi pe lume şi hotǎrâţi sǎ-şi facǎ auzit glasul pe care doar nişte adulţi obtuzi l-ar putea numi scâncet agasant şi, m-am aciuiat pe un rând cu trei locuri neocupate. N-am mai vrut sǎ ştiu de eternul instructaj „în caz de…”, fǎcut cu umor şi fineţe ŕ la française, şi-am închis ochii sǎ mi se parǎ drumul mai scurt… Eram de acum la înǎlţime: în sus – hǎul, în jos – hǎul. Pe ecranul televizoarelor miniaturale din faţa fiecǎrui pasager, programe la alegere. Pe un ecran mai mare, defileazǎ pentru ochii tuturor, numele ţinuturilor survolate: Clifden, Kilarden, Cork, Oceanul Atlantic… Afarǎ -58 grade. Nu mǎ tenteazǎ sǎ iau o gurǎ de aer înalt. Motoarele torc liniştitor. Torc şi eu picotind de somn pe fusul de lângǎ vatra soarelui în asfinţit, care întârzie sǎ se facǎ noapte.
În România zadarnic ar rǎsuna acum tot mai zadarnicul apel „Deşteaptǎ-te, Române!”

Chinuitor de încet timpul se târǎşte dicolo de linia roşiatecǎ a amurgului perdut între ape şi cer şi, într-un foarte târziu avionul aterizeazǎ la Trudeau-Montreal. Ameţitǎ, ameţesc urmǎrind pe banda cu bagaje „trǎistuţele” mele de Badea Cârţan cu al cǎror conţinut cred eu cǎ am sǎ-i fac praf pe cititorii români rǎtǎciţi prin acele meleaguri. Legate cu bentiţǎ tricolorǎ ca sǎ recunosc de departe, acestea apar smotocite şi tuflite rǎu dar pentru mine ele sunt cele mai frumoase. La ieşire, mulţi aşteptǎtori, câţiva afro-asiatici cu ochii alungiţi de somn şi, în chiar mijlocul spaţiului de trecere – un domn hotǎrât parcǎ sǎ reediteze prin dârzenie luptele de la Mǎrǎşeşti, arboreazǎ o foaie de hârtie pe care nu m-aş fi mirat deloc sǎ citesc „Pe aici nu se trece!”. Dar nu! Scria chiar numele meu. Niciodatǎ nu am avut o mai exactǎ reprezentare a îngerului pǎzitor, acela despre care mi s-a tot spus încǎ de la primele bâiguieli de rugǎciune de dinaintea somnului de copil, cǎ beneficiasǎ orice muritor indiferent de meritele sau „greşalele” lui cele de voie sau … de nevoie. Da, în seara aceea de 28 iunie 2016, mi-am vǎzut îngerul. Avea trǎsǎturile joviale ale domnului Mike Farcaş, venit sǎ mǎ recupereze cu „procurǎ” de la Dumnezeul cel a toate veghetor al drumurilor mele prin acel Montreal francofon.
Maşinǎ puternicǎ, şofer expert, cale lungǎ. Ajungem.
Hotel Sheraton. Camera mea – stil Queen Size. Cine-o fi mai fost şi regina asta, habar n-am. Pentru trei nopţi şi tot atâtea zile eu sunt aici reginǎ!
La etajul VI – piscinǎ.
De mâine!

29 iunie 2016

Patul imens în care mǎ trezesc, cearşafurile de un alb imaculat, mǎ îmbie sǎ mai lenevesc. În oglinda imensǎ din stânga vǎd o sperietoare care aducea vag a bufniţǎ… La o privire mai atentǎ, bufniţa semǎna cu mine. Am sǎrit din pat ca un cintezoi, m-am postat sub duş (vai, sofisticatele robinete de aici!) lǎsându-mǎ biciuitǎ zdravǎn de stropii de apǎ şi, când mi-am privit din nou chipul, arǎtam şi eu a om…
La barul hotelului – micul dejun regal (nu?), o cafea aromatǎ şi, vive la vie!
Ceea ce mi-am refuzat la Bucureşti ca mod de vizitare – Turul oraşului în autocar cu plafon de cer, gǎsesc de data aceasta oportun. La cumpǎrarea tichetului, valabil douǎ zile consecutiv, ţi se ataşeazǎ de încheietura mâinii o zgǎrduţǎ de recunoaştere a statutului tǎu de plǎtitor şi … hop on! hop off! – ţop sus! ţop jos! cu urcare şi coborâre unde-ţi spune inima c-ar vrea sǎ mai adaste, c-ar vrea sǎ nu mai vadǎ ce vede, c-ar vrea … ea ştie ce.
Este un mod de a rǎmâne la învelişul lucrurilor. Miezul lor – ei, asta-i altǎ poveste!
Ghidul nostru, un foarte gureş iberic poliglot, hotârât parcǎ sǎ ne preschimbe capul în giruetǎ, turuia explicaţiile mai abitir ca un comentator al unui meci de fotbal între Anglia victorianǎ şi Franţa cea de toate revoluţiile, cu fotbalişti-stele de pripas, meci transmis unor telespectatori surzi şi orbi care oricum nu înţeleg nimic…
Montrealul pare un şantier în plinǎ eferveşcenţǎ: vara-i scurtǎ, treabǎ multǎ, daţi zor mai cu spor! Se refac porţiuni / benzi întregi de stradǎ (la noi se rǎstoarnǎ strada toatǎ pentru un cablu ascuns sub o bordurǎ), se schimbǎ reţeaua de canalizare (noi avem canale t.v. pentru toate zoaiele de limbaj semi-articulat şi, dacǎ ţii totuşi sǎ treci peste, fǎrǎ sǎ te murdǎreşti, e absolut necesar sǎ ştii sǎ zbori!).
Nişte fetişcane mǎrunţele (China Town e şi aici la ea acasǎ), în salopete large, plantate între popii de plastic (honni soit qui mal y pense!) de pe mijlocul strǎzilor supuse cosmetizǎrii, dirijeazǎ eficient şi cu graţie circulaţia.
Noi, cu urechea la explicaţiile ghidului, cu ochii dupǎ obiectivele de neratat: la dreapta Catedrala Notre-Dame du Monde, replicǎ ŕ la Montreal dupǎ San Pietro din Roma, fǎrǎ statuia Sfântului Piatrǎ gǎsibilǎ doar la Roma, cu piciorul tocit de atâtea sǎruturi cu care l-au lustruit vizitatorii (eu am vǎzut-o şi la Catedrala Saint-Beauvais din Franţa, e drept o replicǎ a originalului), sfântul acela pe care şi-a înǎlţat Isus biserica Sa, cu baldachinul lui … (Bernini? Bramante? Michelangelo?!...) poate ştiţi voi, ne testeazǎ parşiv ghidul, dar eu cred cǎ n-a trecut nici el dincolo de învelişul „pachetului” pe care ni-l învârte sub ochi… Sǎ-l mai întrebǎm cumva dacǎ ştie cine a fost sculptorul statuii Sfântului Petru de la Roma? Ne-ar rǎspunde sibilinic – Bernini, Bramante, Michelangelo… În nici un caz Arnolfo di Cambio, trǎitor prin veacul al XIII-lea… La stânga! La stânga! – cea mai mare piaţǎ subteranǎ din lume, cu magazine, restaurante, saloane de înfrumuseţare, strǎzi pietonale toate, sǎli de cinema, de conferinţe, de pus la cale afaceri, de creat şi comercializat bijuterii de aur, platinǎ, încrustate cu pietre rare, dar şi tinicheluţe pentru vulg, toalete obişnuite, etc., piaţǎ gânditǎ sǎ le fereascǎ de îngheţ pe vajnicele cumpǎrǎtoare de te miri ce (cǎ aici iarna-i iarnǎ, vara – de!) şi, sǎ nu le îngheţe vinul în pahar celor cu cardul la purtǎtor. Nu vedem Piaţa Subteranǎ, dar sǎ ştim unde e! În dreapta, vechiul oraş, în stânga prea-semeţele blocuri sprijinitoare de nori, din oţel şi sticlǎ, unde se fac afaceri la nivel înalt, la toate nivelurile, între cei hotǎrâţi sǎ scoatǎ bani şi din piatrǎ seacǎ; în dreapta o scenǎ în aer liber pentru Festivalul de Jazz care începe chiar astǎzi, corturi albe y compris pentru adǎpatul şi … furajatul turmelor de zbierǎtoare biciuite de urletul strident al … fiarelor cântǎtoare. Într-un ghid al festivalului citesc cǎ participǎ aici şi o trupǎ româneascǎ cu „Ciocârlia” noastrǎ cu tot.
Biata ciocârlie, cum o zbucni ea spre cer cât sǎ-şi reverse pre pǎmântul cu oameni ştiutul ei tril!
La stânga, la stânga, la stânga – Strada Sfânta Caterina unde dǎ în clocot viaţa în roz.
Hop off! Sǎ vedem şi noi ce şi cum. Cât ţine strada, un plafon de ghirlande rozalii formate din balonaşe de toate dimensiunile (nu, nu şi cât Mongonflierul!), leagǎ cele douǎ trotuare pe care saltǎ zglobii fete vesele cu sufletul în fâlfâire, cu pieptul bombat prins în câte un maieuaş pe care troneazǎ mândru un Yes, ori sacrosanta formulǎ foarte correctǎ politically „Je suis différente” / „I am different” – neapǎrat în ambele limbi de circulaţie universalǎ ca sǎ ne fie clar cum stau lucrurile.
Într-o frǎţeascǎ înţelegere, ele împart cu generozitate strada cu feciorii diferiţi şi ei, care se baladeazǎ sorbindu-se şǎgalnic din ochi şi ţinându-se de mânǎ, cel mai adesea unul major foarte, de nu chiar bǎtrâior de-a binelea şi, altul abia ieşit din încorsetatul spaţiu al copilǎriei cu înmuguriri de adolescenţǎ.

La vie en rose!
Aşa o fi arǎtând?
La o rǎspântie, cam pe la mijlocul … Sfintei Caterina, o… „troiţǎ” pǎgânǎ – lucrare de sculpturǎ în piatrǎ albǎ, reprezentând o Evǎ în extaz, netrecutǎ prin piaţa subteranǎ cu frunze de viţǎ, cu, îngenuncheatǎ între coapsele ei planturoase, mai spre munte, o roabǎ în adorare (nu din cele în care duc drumarii noştri lopeţile şi molozul!), cu faţa îngropatǎ între pulpele feei. Nu se ştie dacǎ o fi plângând, dacǎ o fi şi ea nǎucitǎ de extaz, dacǎ…
Mǎ închin în gând şi grǎbesc pasul strecurându-mǎ printre chioşcurile cu suveniruri originale, rozalii şi ele, de pe caldarâm, zǎresc la capǎtul tunelului roz al strǎzii cu numele de sfântǎ (Ce blestem o ispǎşi biata Caterina?!), turla unei catedrale. Dau sǎ intru. Ceva mǎ opreşte. Da, aţi ghicit: catedrala aceasta aparţine enoriaşilor şi enoriaşelor roz-bonbon şi aici se oficiazǎ logodne, cǎsǎtorii, slujbe întru slava zeiţei Venus şi a zeului … fǎlos, se ard miresme parfumate, se iubeşte diferit. Niciodatǎ aici botezuri. Materia primǎ pentru împrospǎtarea rândurilor celor diferiţi când moartea trece la cosit, este asiguratǎ de nǎscǎtoarele ne-diferite dupǎ o metodǎ învechitǎ foarte.
Mai sunt şi alte catedrale prin urbe care, ne mai având enoriaşi destui, şi-au închis portalele şi au fost redate vieţii laice ca sǎli de spectacol ori vândute unor originali milionari spre a fi amenajate de aceştia drept spaţiu de locuit (Sǎ fie mai aproape de Dumnezeu?)
.
Pe strada sfintei din Montreal eu fac fotografii, nimeni nu mǎ ia în seamǎ în aceastǎ insolitǎ catedralǎ a amorului lesbo-homo liber ca vântul, doar nişte „preotese” cu mers unduitor îşi vânturǎ „odǎjdiile” a bunǎ-vestire de diferenţiere rozalie mǎsurându-mǎ expert din priviri şi ignorându-mǎ apoi scurt cu dispreţ suveran. Ce bine! Ce m-aş fi fǎcut dacǎ mi-ar fi acordat întreaga lor atenţie şi eu, ingrata, aş fi rǎmas opacǎ şi insensibilǎ la dulcea lor chemare întru beţie cu promisiuni de paradis?
Grǎbesc pasul sǎ ajung la staţia unde opreşte la fiecare 20 de minute autocarul fǎrǎ acoperiş. Îmi atrage atenţia o clǎdire de o mare eleganţǎ arhitectonicǎ pe care fluturǎ douǎ steaguri: al Quebecului şi al Francofoniei. Aici (tocmai aici?!) este sediul organizaţiei „Les Offices Jeunesse Internationale”.
Tineri din lumea întreagǎ, bucuraţi-nǎ!
Hop on într-un alt autocar. Rǎmâi cu bine Sfântǎ Caterinǎ, dacǎ binele o mai îndrǎzni sǎ treacǎ şi pe strada roz din mândra urbe victorianǎ îmbrǎţişatǎ de apele purificatoare ale Fluviului Saint-Laurent!

În faţa Primǎriei, covor de gazon englezesc cu aranjamente florale ŕ la française şi, vizavi, altǎ scenǎ pregǎtitǎ pentru festivalul jazzului, ca toatǎ suflarea urbei sǎ-şi amestece piuitul într-o mare şi unicǎ vibraţie.
Pâinea şi circul de pe vremea Romei imperiale va deveni pentru douǎ sǎptǎmâni arena jazzului din parcurile şi pieţele publice de aici.
O universitate din cele patru câte existǎ în Montreal – douǎ cu predare în limba francezǎ, douǎ în englezǎ – cu câte 40.000 de studenţi fiecare, n-a mai gǎsit loc de zidire … întru pomenire decât temeliile de piatrǎ ale unei foste biserici. Ingenios, arhitectul a pǎstrat pentru orice eventualitate (cu bisericile astea nu prea e de glumit!), vechiul turn cu acoperiş în formǎ de sǎgeatǎ al fostului lǎcaş de cult, încorporându-l între zidurile lǎcaşului cunoaşterii. Nevǎzuţi, pe furiş, studenţii îşi fac poate semnul crucii când trec prin dreptul turnului înaintea vreunui examen la care doar Dumnezeu o şti cum se vor descurca… Iar dacǎ Preaînaltul li se va pǎrea cǎ ridicǎ braţele a neputinţǎ, e semn cǎ bruma lor de cunoaştere nu va reuşi sǎ clinteascǎ zidurile de indiferenţǎ ale unor profesori obtuzi care vor fi uitat demult cǎ a fi tânǎr înseamnǎ a fi şi puţin neştiutor…
Aici e Cartierul Latin al cetǎţii.
Ei, da! În Lumea Nouǎ, tot ce are Lumea Veche mai cu moţ este reprodus întocmai.
Concluzie de est-european trecut nu de mult timp printre galantarele supermarcheturilor: tinerii de pe aici sunt cam prea dolofani. Ce-ar fi mâncând? Cât? Şuncile dârdâie pe şoldurile lor, rochiile fetelor, fǎcute din economie (?!), ţin cu greu rotunjimile trupului. Nici vorbǎ de fetişcana „mlǎdie ca un spic de grâu” din romanţa noastrǎ de mai ieri! Cei de pe aici or şti de romanţe? Pantalonii celor care adoptǎ stilul sportiv, lejer, sunt şleampǎţi – în cǎdere liberǎ… Mijlocel?! De unde!

Hop off!
Of!
Am în faţǎ o imensǎ oazǎ de linişte – un loc de ohihnǎ şi … verdeaţǎ: Cimitirul Notre-Dame des Neiges.
Îndrǎgostiţi fǎrǎ griji, studenţi dornici sǎ citeascǎ în linişte, mame cu progeniturile scoase la aer în cǎrucioare sau ţinute de mânuţǎ, oameni singuri, rǎtǎcesc prin acest ţinut al umbrelor, se aşeazǎ sub copacii seculari, pǎsǎrile prin frunziş fac ce fac demult, iarba este tunsǎ cu regularitate cât sǎ nu mai spunǎ degeaba Walt Withman cum cǎ firul ei ar fi suveran…
Ocupanţii de drept ai locului sunt aliniaţi sub iarbǎ pe acel spaţiu de 67 de hectare, cu, la cǎpǎtâi o simplǎ lespede pe care le este înscris numele ce-l vor fi purtat în viaţǎ. Între rândurile perfect aliniate, un fel de uliţe destul de largi, înierbate şi ele, care sǎ permitǎ trecerea nestingheritǎ a celor de sub cer.
Primul ocupant s-a fost împǎmântit aici în 1852.
Tot astfel la Belu nostru bucureştean.
Peste 190.000 de oameni ajunşi nume pe o lespede s-au retras pânǎ în prezent la Notre-Dame des Neiges. Din 1890, s-a integrat şi comunitatea evreiascǎ în Muntele Royal de umbre de aici.
N-aş vrea sǎ mǎ integrez şi eu în regatul de la Notre-Dame des Neiges.
Mi-e atât de bine sub soarele cu-nmiresmǎri de pajişti care mǎ ştiu, de care ştiu.

Hop on!
Am ajuns pe unul din cele trei vârfuri ale Muntelui Regal (Mon Royal) cum l-a numit un pelerin solitar rǎtǎcitor prin anul 1535 prin acel loc în care a descoperit, pe o insulǎ de pe fluviul Saint-Laurent satul iroquoien Hochelaga.
În 1642, Jacques Cartier a colonizat insula în numele Franţei (cǎ doar nu în numele acelui Ludovic Absolutul care pretindea : „L’État c’est moi!”).
Alǎturi de sat, un munte cu trei vârfuri – cel mai înalt dintre acestea de … 233 metri.
Aici sunt şi eu.
Pe creasta (mai degrabǎ colina) lui – Oratoriul Saint-Joseph a cǎrui cruce de pe cupolǎ este punctul cel mai înalt din oraş şi, nici o altǎ construcţie nu are voie sǎ o depǎşeascǎ. E consemnat prin lege: Înǎlţimea cea de nedepǎşit – 293 de metri!
Povestea construirii Oratoriului ţine de miracol: Se spune cǎ un drept credincios, André Bessette, fost portar la Colegiul Notre-Dame de la poalele colinei toatǎ viaţa lui de adult – peste 40 de ani – era într-o relaţie cu totul specialǎ cu Sfântul Iosif cǎruia îi aducea ofrande, primind în schimb rezolvare fericitǎ la problemele cu care-şi însoţea rugile. Încet-încet, mulţi alţi nǎpǎstuiţi ai soartei, mai cu seamǎ infirmi, veneau la portarul colegiului, André, sǎ-l roage sǎ „intermedieze” la Sfântul rost de vindecare şi pentru ei. Şi, nimeni nu ştie cum, infirmii veniţi la închinare în cârje, bastoane, cǎrucioare, târâşi, plecau pe picioarele lor abandonând în ghereta portarului incomodele de acum sprijinitori. În prezent acestea, de ordinul sutelor, sunt expuse în incinta Oratoriului.
Este de înţeles cǎ mulţi dintre cei miraculos vindecaţi s-au întors (ba chiar i-au mai adus şi pe alţii!) cu, drept mulţumire, bani cât sǎ se ridice „mânǎstire ’naltǎ cum n-a mai fost alta prin acele locuri”, în jurul statuii Sfântului Iosif dintr-o fostǎ criptǎ.
Lucrǎrile au început în anul 1924. Banii s-au terminat însǎ repede (nu, nu vǎ grǎbiţi sǎ spuneţi cǎ delapidarea trecuse şi pe acolo!), începuse marea crizǎ din 1929, toatǎ lumea era strâmtoratǎ, lucrǎrile au stagnat, zidurile Oratoriului nu fuseserǎ înǎlţate decât cam pe jumǎtate, zǎpada şi-a gǎsit adǎpost între ele.
Drept credincioşii au adǎpostit cum s-au priceput statuia Sfântului. Dar André Bessette a hotǎrât altfel. El a deplasat statuia în chiar mijlocul construcţiei neisprǎvite spunându-i rǎspicat Sfântului Iosif: Dacǎ vei avea nevoie de acoperiş, sigur vei gǎsi tu o soluţie!
Când localnicii mai treceau pe lângǎ „zidul pǎrǎsit şi neisprǎvit”, vederea sfântului lǎsat pradǎ intemperiilor i-a impresionat atât de mult încât, din toatǎ sǎrǎcia lor, au început sǎ dea alţi bani pentru materialele necesare. Cei care nu aveau nici o leţcaie, şi-au oferit braţele la muncǎ, alţii, suferinzi, apelau la rude şi prieteni sǎ lucreze şi în contul lor. Aceasta a fost soluţia pe care a … gǎsit-o Sfântul Iosif sǎ continue lucrǎrile, încheiate definitiv în anul 1954!
În 1956 a fost realizat în Europa un clopot de bronz de 10,9 tone care fusese destinat Turnului Eiffel din Paris.
Un clopot într-o ţarǎ laicǎ! Scump ca iubirea fǎrǎ preţ. În Fanţa iubirea se mai şi negociazǎ, başca cea cu tarif fix…
Montrealezii s-au mobilizat exemplar, au fǎcut rost de banii trebuincioşi adjudecându-şi preţiosul clopot şi l-au aninat lângǎ cer, la Oratoriul cu numele sfântului ocrotitor al urbei lor.

Este singurul edificiu religios din lume cu ascensor şi scarǎ rulantǎ.
Pe impunǎtoarea frescǎ interioarǎ – stemele şi însemnele celor zece provincii canadiene alǎturi de scene din Noul Testament.
De pe terasa superioarǎ, sub streaşina cupolei, se deschide privirii splendida panoramǎ a oraşului.
În Oratoriu, Sfântul Iasif continuǎ sǎ-şi primeascǎ închinǎtorii. Miile de candele de aici sunt tot atâtea rugi şi închinǎri de slavǎ.
Nu ştiu dacǎ la cârjele abandonate pe vremea portarului care vorbea cu Sfântul Iosif (şi acesta îi rǎspundea prin fapte!), se vor mai fi adǎugat şi altele în vremea din urmǎ… Sǎ fi devenit omenirea zdravǎnǎ (la trup!) dupǎ Cel de al Doilea Rǎzboi Mondial şi dupǎ cele de mai apoi?
În interior – mormântul lui André Bessette cel sanctificat în octombrie 2010 de Papa Benedict al XVI-lea.
La poalele colinei – statuia aceluiaşi André. De data aceasta Sfântul André.
Ca sǎ ajungi la intrare în Oratoriu, ai trei posibilitǎţi: cu autobuzul care face naveta din josul colinei pânǎ pe esplanada din faţa portalului, pentru temerari – pe cele 110 scǎri de piatrǎ sau, pentru pǎcǎtoşii care nu şi-au acordat ei înşişi iertare pentru pǎcate doar de ei ştiute – în genunchi pe scara de lemn de 99 de trepte din mijloc.
Eu, pǎcǎtoasa, am urcat cu autobuzul în 3 minute.
Pe scara de lemn înaintau cu tenacitate nişte ghemotoace în negru cu mişcǎri de melc dupǎ o târzie ploaie.

Pe un alt vârf al Muntelui Regal a fost croit Drumul Crucii. Golgota de aici dateazǎ din anul 1951 (cam târzior!). Este mǎrginitǎ de 17 sculpturi reprezentând scene din drumul lui Isus spre Calvar, lucrǎri în marmurǎ de Indiana – S.U.A. realizate de artistul sculptor canadian Louis Parent prin anii de mijloc ai veacului al XX-lea. Când acesta s-a mutat sub iarba de la Notre-Dame des Neiges, un italian – Ercolo Barbieri – a continuat ansablul sculpturilor aducând cu el şi marmura (de Carara! Noblesse, non!), iar grǎdinarul peisagist Frederick Todd a fǎcut ce ştia el mai bine: Drumul Crucii mǎrginit de flori ca adevǎrate covoare.
Când am trecut şi eu pe Drumul Crucii din Lumea Nouǎ, veveriţe jucǎuşe îşi înfoiau codiţa ca şi cum ar fi vrut sǎ dea de veste trecǎtorilor dintr-un regn de bipede prea mari pentru mica lor importanţǎ, cǎ teritoriul le aparţine de drept.
La o rǎscruce dintre vârfuri se aflǎ locul unde a fost semnatǎ în 1701 Marea Pace de la Montreal de cǎtre reprezentanţii celor 40 de regiuni (naţiuni?) care se tot hǎrţuiserǎ reciproc pentru supremaţie şi care, graţie iscusinţei în vorbire a unui negociator de pace pre numele sǎu Kondiaronk, au cǎzut …la pace. Judecaţi şi singuri ce înseamnǎ valoarea cuvântului dacǎ zicerea Kondiaronkului a fost înscrisǎ în 2005 chiar pe locul cu pricina pe o placǎ de bronz încrustatǎ în marmurǎ şi plasatǎ cu mândrie de paşnicii canadieni!
Iatǎ cum grǎit-a Kondro-Zaratustra în 1701: „Aujourd’hui le soleil a dissipé tous les nuages pour faire paraître le bel Arbre de la Paix qui était déjŕ planté sur la montagne la plus élevée de la terre.” Formula aceasta cu „pomul plantat pe muntele cel mai înalt de pe pǎmânt” trebuie înţeleasǎ metaforic desigur, fiindcǎ Hymalaia nu fusese (şi nu este încǎ) reprodusǎ în Lumea Nouǎ la scarǎ de 1/1.
Dupǎ un ultim Hop on, ajung într-un târziu „acasǎ”.
La restaurantul hotelului, fata care mǎ serveşte – Francine Proulx – dupǎ ce va fi verificat la recepţie numele meu, mǎ întreabǎ curioasǎ de unde sunt din Europa – Franţa, Germania, Anglia? Bǎnuiesc cǎ pe aici se opresc cunoştinţele sale geografice. Îi propun un exerciţiu de minimǎ logicǎ: numele meu vine chiar de la numele ţǎrii mele…
- Roma!, zice ea luminatǎ.
- Roma nu e ţarǎ.
- A, nu?! Şi, ca sǎ nu o reţin din activitate, îi descifrez „enigma” – La Roumanie - Romanesco. Eu sunt deci un grǎunte de Românie en train de dîner…
- Cu ce rost pe aici?
- Am auzit cǎ şi prin Canada sunt scriitori şi vreau sǎ mǎ conving.
- Scrieţi ?!, se minuneazǎ ea. La voi se mai citeşte?
Deduc din uimirea ei cǎ pe aici (şi pe aici!) lectura este în mare suferinţǎ. A crescut însǎ în proporţie greu de pus în limbaj matematic numǎrul celor care scriu (cum sǎ le zic scriitori!) din lumea celor care mai cuvântǎ.
Francine îmi spune cǎ mǎ va cǎuta neapǎrat pe google (şi totuşi mǎ aflu în faţa ei!), eu mǎ scotocesc în poşetǎ şi dau de „Dialogul” miniatural româno-francez, ilustrat cu graficǎ de Adina Romanescu, care mǎ însoţeşte de regulǎ când mǎ aflu printre strǎini şi, care-mi serveşte de paşaport. I-l ofer. Îl deschide cu încântare şi … se pune pe citit. Nu mai surâde. I se alǎturǎ o colegǎ în şomaj de clienţi.
- Sigur vǎ voi cǎuta pe facebook, mǎ ameninţǎ ea şi am sǎ vǎ cer prietenia.
De asta mi-era fricǎ! Ce-am sǎ mǎ fac eu cu atâţia prieteni care mǎ stiu cǎ sunt rǎstimp de un click!…
La plecare, pe nota de platǎ, Francine uitǎ sǎ mai adauge purboarul, menţionat de altfel pe lista de servicii din camerǎ, ca sǎ ştie clientul cum stau lucrurile pe aici. Ii atrag atenţia. - E O.K. zice ea numai zâmbet.
Am o prietenǎ mai mult sub cer.
Ce-am sǎ mǎ fac însǎ cu atâţia prieteni din ce în ce mai virtuali pe al cǎror umǎr nu-mi voi putea niciodatǎ sprijini tâmpla într-un moment de restrişte!

Joi, 30 iunie 2016

Plimbare de voie prin centrul Montrealului. Ajung şi în China Town – un cartier paşnic, cu strǎzi pietonale, restaurante şi buticuri cu fel de fel de nimicuri, bǎnci pe care sǎ-ţi tragi sufletul dacǎ te-a uitat Dumnezeu hǎlǎduind prin cetate. Îmi vine sǎ-i salut pe chinezii de aici ca pe consǎtenii mei de pe vremea când ne cunoşteam cu toţii, nu ca astǎzi când ne uitǎm lung unii la alţii şi abia de ne recunoaştem…
„M-a cǎutat norocul odatǎ într-un sat / Nu i-am rǎspuns, deşi eram acasǎ; / Mi se pǎrea cǎ nu-s eu cea aleasǎ / Iar dacǎ da, desigur, el nu ar fi plecat. […] // Când acest nestatornic m-a cǎutat din nou: / Nu ştii cumva de-o fatǎ ce-avea numele tǎu?”
Plec din … China şi mǎ îndrept spre o bisericǎ din apropiere în care, am aflat, se oficiazǎ ceremonia cununiilor pentru care trebuie sǎ faci programare cu doi ani înainte. Este timpul în care se presupune cǎ ai timp sǎ te dezmeticeşti dacǎ mergi la drum pe mai departe cu fiinţa aleasǎ sau baţi în retragere din varii pricini. Slujitorii bisericii acesteia nu vor sǎ-l deranjeze pe Dumnezeu pentru nişte oameni care nu prezintǎ garanţii de seriozitate. Nici celebra cântǎreaţǎ Mariah Carry n-a primit derogare când şi-a exprimat dorinţa sǎ rosteascǎ emoţionantul Da în faţa altarului. Pǎi dacǎ nici ea…
Ca sǎ intri în bisericǎ, dacǎ vrei s-o vizitezi doar, se plǎteşte. Doamne, fie dacǎ asta-i legea prin lumea asta nouǎ îmbǎtrânitǎ-n sete de bani!
Da, a meritat vizita. Era rǎcoare şi linişte înǎuntru. Am aprins o lumânare pentru toţi ai mei stinşi care n-au trecut niciodatǎ frontiera, în afarǎ de tata când cu acel „Români, vǎ ordon, treceţi Prutul!”, greşealǎ consemnatǎ sever în calendarul roşu…
Reluând drumul spre hotel, am adǎstat în parcul vegheat de monumentul ridicat în memoria lui Jacques Cartier şi de o statuie alegoricǎ reprezentând un soldat cu capul descoperit care încearcǎ sǎ struneascǎ un bidiviu. Din ce rǎzboi o fi? De ce atâtea rǎzboaie? Îmi vine-n minte întrebarea soldatului analfabet plecat la rǎzboi, mort şi îngropat sub monumentul Eroului Necunoscut din satul lui (din volumul de poeme Antologia orǎşelului Spoon River de Edgar Lee Masters): „Şi iatǎ-mǎ acum zǎcând sub aceastǎ sperietoare cu aripi pe care nu ştiu cine a scris „Pro patria” . Ce-o vrea sǎ spunǎ în definitiv?”
O, poeţii ǎştia le-au cam spus pe toate!

În timp ce admiram frunzişul arţarilor, o felinǎ cu chip de om, bine rumenitǎ sub ceruri de soare pline, cu pǎrul numai codiţe rǎsucite ca un nod de vipere, a tǎiat într-o vitezǎ de ghepard parcul şi s-a avântat de-a lungul unei strǎzi cu trotuar, fǎcând un slalom ca un bici de fulger printre trecǎtorii toropiţi de cǎldurǎ.
N-am înţeles ce grabǎ l-o fi îmboldit pânǎ n-am vǎzut doi poliţişti sprintând pe urmele acestuia, un al treilea, pe bicicletǎ, alǎturându-li-se celor doi purtǎtori de uniformǎ, un al patrulea ieşindu-i în faţǎ alergǎtorului de cursǎ … scurtǎ, oprit din nestǎvilitul lui avânt, îmbrǎţǎrat, cu mâinile la spate şi adus …cu onor în parcul de unde o zbughise. Alţi lucrǎtori de-ai siguranţei şi ordinii au ajuns la locul potrivit cu maşina (adevǎrat laborator de … analize urgente a unor obiecte strǎine din dotarea „pacientului”). Borfaşul, cǎ asta era „el fugitivo”!, a fost temeinic percheziţionat scoţându-i-se una câte una agrafele din codiţele rǎsucite, lanţul de la gât (reminiscenţǎ a condiţiei de sclavi a strǎbunilor sǎi), diferite obiecte din cutele şi tivurile hainelor lui cu multe buzunare…
Şi cum sǎ nu fac comparaţie cu vigilenţa şi promptitudinea cu care poliţiştii noştri intervin în cazuri de prestidigitaţie stradalǎ când nişte „artişti” într-ale hocus-pocusului ne uimesc cu performanţele lor uşurându-ne de povara portmoneului!… Cât despre viteza de alergare a vajnicilor noştri poliţişti …de proximitate, bine hrǎniţi, cu muşchii împǎnaţi cu slǎninuţǎ şi burticicǎ rotofeie, e mai mare dragul sǎ-i vezi cum ţin ei aproape… de obiectul muncii!
N-am mai întârziat sǎ vǎd cum a fost dus (cǎ a fost!) hoţul cel temeinic puricat şi bine bronzat la … casa de reflecţie unde marea dilemǎ nu este „a fi sau a nu fi” ci „a avea sau a nu avea” libertate…

Seara mi s-a organizat (mulţumesc, Mike, maicǎ!) o întâlnire cu câţiva poeţi români şi … moldoveni de peste Prut deveniţi cu toţii cetǎţeni canadieni. Dupǎ vreo orǎ şi mai bine de mers cu maşina, am ajuns la locul stabilit – un restaurant cu specific grecesc (muzica era ŕ la Zorba!), destul de animat pentru o seratǎ literarǎ agrementatǎ cu vin … românesc şi mâncǎruri internaţionale. Sala rezervatǎ grupului nostru era însǎ mai cuminte.
Dupǎ prezentǎrile de rigoare, conversaţia a curs firesc. Toţi voiau sǎ ştie cum/ce mai e prin ţarǎ. Vedeam cum li se umezesc ochii când le povesteam de Cişmigiu, de Munţii Orǎştioarei, de Sarmisegetusa, de Sǎcǎrâmb, de Valea Prahovei, de stagiunea teatralǎ abia încheiatǎ, de satul meu (dar ei se gândeau la al lor…). Mǎ asigurau însǎ , cam prea ostentativ ca sǎ fie şi credibil, cǎ nu regretǎ cǎ au venit în Canada. De ce o spuneau de mai multe ori?! Voiau sǎ mǎ convingǎ pe mine? Sǎ se convingǎ pe ei? Da, aveau de toate. Nu duceau lipsǎ de (mai) nimic. Se simţea însǎ un nu ştiu ce care le voala uneori glasul. Sǎ fi fost blestematul de dor?
În jurul mesei eram douǎsprezece suflete. Ca apostolii la o cinǎ fǎrǎ de tainǎ… Patru Eve poetese şi opt poeţi nu prea adamici…
Se toasteazǎ în cinstea noii venite care sunt. Cineva deschide o carte şi … basmul Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe şi viaţǎ fǎrǎ moarte ne ajunge în versuri…Nu-i rǎu deloc. Dar eu prefer originalul şi, ca variantǎ modernǎ, interpretarea pe care a realizat-o Emil Lungeanu. Recit şi eu dintr-ale mele, apoi alt şi alt glas se prinde în lumea de poeme, se şi bârfeşte puţin (cum sǎ trǎieşti departe de ţara ta şi sǎ uiţi esenţialul: capra vecinului!…), bucatele aşteaptǎ în farfurie, vinul ne face mai guralivi, e bine: suntem între ai noştri!
Cineva povesteşte despre modul cum s-a desfǎşurat în oraşul Montreal la 15 iunie abia trecut omagierea Poetului-Neperche: un grup de poeţi de limbǎ românǎ şi-au dat întâlnire la statuia poetului (am vǎzut şi eu „opera”!), lucrare despre care, dacǎ nu ţi s-ar spune pe cine reprezintǎ, n-ai avea nici o şansǎ de a te dumiri fiindcǎ nu are nici placǎ pe care sǎ-i fie numele înscris, nici ce calitate va fi avut înveşnicitul în bronz sub cer. Dar drept este cǎ nici autorul nu a îndrǎznit sǎ-şi scrijeleascǎ numele pe undeva. Ai zice cǎ este reprezentarea exactǎ a desmoşteniţilor soartei de pe tot pǎmântul cu oameni. De jur împrejurul unui soclu meschin se înalţǎ mândre buruienile. Într-un pǎrculeţ de la un capǎt de stadǎ îngustǎ cam cât uliţa din satul humuleşteanului, pe un soclu de ciment de un lat de palmǎ, o arǎtare cu chip de om cam de vreo trei metri înǎlţime, cu picioarele goale, înveşmântatǎ într-un antiriu cum purtau pe vremi pacienţii de la spitalele cu rǎtǎciţi de soarte (nu, pe cap fǎrǎ scufie!), îşi înalţǎ spre cerul mut o privire pierdutǎ, nu a visare ci mai degrabǎ hǎbǎucǎ, de parcǎ s-ar întreba cine este şi cu ce treabǎ pe acolo. Doar fruntea înaltǎ face bronzul sǎ reflecte o luminǎ despre care nu s-ar spune cǎ vine din lǎuntru…
Sǎ ne întoarcem la ziua de 15 iunie…

Din teiul sfânt şi dulce o ramurǎ sǎ frângi…

… Iatǎ cum continuǎ relatarea despre 15 iunie de curand trecut, poetul cel cu basmul versificat:
Grupul celor sosiţi „La Steaua” se aşeazǎ în semicerc. Se pǎstreazǎ un moment de reculegere şi, deodatǎ, un bard înainteazǎ cu un pas sǎltat, cât sǎ se detaşeze de ceilalţi, îşi scoate cu un gest de jongleur încǎlţǎrile, apoi, cu braţele depǎrtate a aşteptatǎ îmbrǎţişare, prinde a grǎi: Am veniiiit la tineeee poeteeee, descuuulţ, aşaaaa cuuum ai fooost şiii tuuu! Se scotoceşte prin buzunarul de la … canadianǎ, gǎseşte ce cǎuta, dar înainte de a scoate porumbelul, rosteşte cu un dramatism care l-ar fi umplut de invidie şi pe Ştefan Iordache în rolul lui Richard cel cu calul şi regatul : Ţi-am aduuus, poeeeete, prescuuuurǎ, ţi-o fi foaaame! Scoate la ivealǎ o chiflǎ de Mc Donalds şi o depune pe soclu. Caţavencu dezlǎnţuit, într-un crescendo vocal ŕ la Pavaroti, continuǎ: Ţi-am aduuus, poeeete, candelǎǎǎ, ţi-o fiiii întunecaaatǎ noapteaaa! Din acelaşi încǎpǎtor buzunar, omul cu ofranda scoate o brichetǎ şi o depune lângǎ „prescurǎ”, îngenunchind şi scǎpǎrând firave flǎcǎrui. „Se scoalǎ-apoi cu ochi pǎgâni”…, ia distanţǎ cât sǎ-şi poatǎ privi „confratele” fǎrǎ sǎ-şi scrânteascǎ cervicalele şi, deschizând opul pe care-l extrage din acelaşi fǎrǎ de fund buzunar, se pune pe citit. Era ultima sa carte de poeme. Cei prezenţi au schimbat priviri neputincioase, şi-au spus în gând cǎ dacǎ e ultimul volum al contemporanului lor bard, fie! Sǎ-l lase dar pe smucit sǎ-şi facǎ numǎrul… De fapt acesta citea doar pentru Mihai cel poposit pre pǎmânt din locul lui menit din cer anume sǎ mai afle de la interlocutorul sǎu încotro se îndreaptǎ poezia românǎ… Când va fi înţeles cǎ e pe mâini bune, n-are decât sǎ se retragǎ în anonimatul în care l-au exilat cei care l-au „turnat” în bronzul anonim din fundǎtura înierbatǎ montrealezǎ. Obosit de lecturǎ, închide cartea, înşfacǎ încǎlţǎrile abandonate-n bǎlǎrii, se încalţǎ din mers şi, ţanţoş … „pǎrǎseşte sfada întorcându-se cu coada”… Rǎmaşi singuri (singuri?!), ceilalţi veniţi şi-au adunat zâmbetele şi gândurile, au recitat şi ei câte o poezie eminescianǎ, au curǎţat locul de flora spontanǎ (buruiana plecase!), au pus o coroniţǎ de laur verde pe locul unde … abandonase înaintevorbitorul „ofrandele” sale şi, s-au îndreptat spre maşinile care sǎ-i conducǎ la un local din acelea care rǎspund necesitǎţii primordiale a oricǎrei fǎpturi cu viaţǎ dǎruitǎ: primum vivere. Cǎ se vor fi bucurat de a fi împreunǎ, e lucru tare de-nţeles.
Au aflat spre searǎ cǎ şi un alt grup de poeţi româno-canadieni (opoziţia!) trecuse pe la statuia cea fǎrǎ de nume.
E bine!
Pentru mine, Eminescu de bronz de la Montreal este imaginea debusolaţilor fǎrǎ adǎpost din lumea tot mai drastic împǎrţitǎ în mizeri şi bogaţi. Doar nu din întâmplare hodineau pe una din cele trei bǎnci din preajma statuii doi excluşi de la festinul vieţii normale, cu privirea tulbure şi stinsǎ, cu hainele de pe ei ponosite de parcǎ nu cunoscuserǎ niciodatǎ apa decât sub formǎ de ploaie.
Om fi având şi noi trimişi ai ţǎrii care sǎ ne reprezinte cultura şi arta cât şi cum s-or pricepe mai bine (s-or pricepe?), nu doar sǎ se preocupe de chiverniseli personale atât de incorecte politic de sǎ-i trimiţi corect în douǎ temniţi large, mai de voie, mai de ne-voie, dar cu pazǎ întǎritǎ!
Şi, dacǎ da, cum de nu le crapǎ obrazul de ruşine sǎ aducǎ în ţara asta frumoasǎ, generoasǎ, şi corectǎ, preocupatǎ de respectarea legilor care guverneazǎ viaţa omului cu toate drepturile care-i conferǎ acestuia statut de Om,chiar caricatura a ceea ce are cu adevǎrat poezia româneascǎ mai nobil – „mortul nostru din debaraua” iraţiunii unor cǎutǎtori de soclu pe care sǎ-şi drapeze nula şi-n locul Lui sǎ punǎ pentr-o zi / trufia lor nǎtângǎ – de-a nu fi!
Chiar sǎ nu existe fonduri în lada de zestre a naţiei pentru înǎlţarea unui soclu un pic mai înalt decât vârfurile scaieţilor, pentru o placǎ de bronz înnobilatǎ cu numele Luceafǎrului românesc şi, la urma urmei, pentru o lucrare cu adevǎrat demnǎ de acel rege al poeziei?
Pace ţie, poete nǎpǎstuit, Luceafǎr blând pe cerul unei lumi opace, stea fǎrǎ nume într-o lume care nu are cum sǎ te ştie când nici ai tǎi parcǎ n-ar vrea s-o mai spunǎ!



Vineri, 1 Iulie 2016

Ziua Naţionalǎ a Canadei.
Festivitǎţile fac circulaţia pe strǎzi şi mai anevoioasǎ.
Sosesc de la Windsor Mihaela & Pompiliu Ignat ca sǎ mǎ conducǎ la Otawa – capitala Canadei, via Mont Tremblant.
Înainte de a ne aşterne la drum vizitǎm Muzeul de Arte Frumoase din Montreal care ne îmbie cu douǎ… catastrofe: Vezuviul şi, respectiv, Viaţa
parizianǎ în creaţia lui Toulouse-Lautrec.

În faţa Muzeului o altǎ „catastrofǎ”: O bazaconie sculpturalǎ cu pretenţie de artǎ modernǎ reprezentând un fel de sperietoare cu aripi care se vrea om. Sǎ fie Icar ajuns cu bine pe pǎmântul - nou labirint al oamenilor şi, nemaiştiind încotro s-o apuce? Sǎ fie Hyperion întors din locul lui menit din cer şi rǎmas nemuritor şi rece printre / pentru alte neştiutoare Cǎtǎline, fǎpturi de lut însufleţit ? Sǎ fie Zmeul zmeilor pǎlit de buzduganul lui Fǎt Frumos şi încremenit lângǎ un trotuar din Montrealul acesta care ţine sǎ-şi transplanteze sub cerul sǎu tot ce are Europa mai de soi?
Mǎi sǎ fie! Grea poveste şi arta asta modernǎ!

Intru mai întâi la Vezuviu.
Foarte ingenios gânditǎ prezentarea terifiantei poveşti!
În prima salǎ, pe un ecran cât tot peretele – Vezuviul în adormire. La poalele lui, pe coline, podgorii în soare şi pǎdurea de coloane de marmurǎ a splendidelor vile romane ale protipendadei celui mai puternic imperiu din veacul întâiul de dupǎ Cristos. Deodatǎ – un vuiet surd, un cutremur, neliniştea care te cuprinde pe tine, spectatorul cuminte plǎtitor de taxǎ de intrare, care ştii cǎ eşti la adǎpost de urgie; un alt cutremur, coloane care se prǎbuşesc, oameni nicǎieri, doar un urlet de câine şi, câinele alergând bezmetic printre ruinele care nu contenesc sǎ creascǎ pe cât mǎreţele palate se preschimbǎ-n haos de piatrǎ.
Era 24 august 79.
Rǎstimp de douǎ zile s-a tot cutremurat pǎmântul în jurul Vezuviului ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi vrut sǎ le dea de înţeles locuitorilor deprinşi cu luxul din ultraluxoasele staţiuni Pompei şi Herculaneum din Golful Neapole sǎ-şi ia tǎlpǎşiţa spre a-şi pune la adǎpost singurul bun care le aparţinea de drept (cu împrumut, ce-i drept!) – viaţa. Numai cǎ aceştia ţineau prea mult la bunurile lor pǎmânteşti adunate de prin ţǎri învinse dupǎ principiul „la raison du plus fort est toujours la meilleure”, ţǎri în care arta ajunsese la înalte cote de splendoare şi, nu se îndurau sǎ le pǎrǎseascǎ, îngrǎmǎdindu-le în vastele lor subsoluri de siguranţǎ, un fel de adǎposturi antiatomice din zilele noastre (aviz nebunilor planetei: adǎposturile voastre – jucǎrii în mâna naturii rǎzvrǎtite!).
Lângǎ comorile de neabandonat, în subsoluri, au rǎmas şi posesorii lor aşteptând sǎ treacǎ urgia. Acolo au rǎmas pe veci.
Deodatǎ, din pâlnia vulcanului a ţâşnit o coloanǎ de jar lichid urcǎtor cu, în înalt, la peste 20 000 de metri, o temutǎ ciupercǎ despre a cǎrei otravǎ distrugǎtoare abia la 6 august 1945 avea sǎ-şi facǎ omenirea o palidǎ idee când nişte descreieraţi au trimis un „bǎieţel” sǎ aprindǎ un foc de artificii pe cerul Hiroşimei.
A urmat o ploaie de lavǎ, piatrǎ, zgurǎ, cenuşǎ fierbinte, smoalǎ, într-o învârtejire de aşchii de stele moarte care-şi cautǎ loc de popas (din care cer? pe care pǎmânt?). Şi popasul a fost sǎ fie pe oraşele Pompei şi Herculaneum ale cǎror ruine au stat ascunse sub un strat de cinci pânǎ la douǎzeci de metri de lavǎ solidificatǎ pânǎ prin veacul al XVIII-lea al erei cu care ne tot împǎunǎm c-ar fi „a noastrǎ”.
Despre ce s-a întâmplat în acel 24 august 79 ştim din scrierile lui Plinius cel Tânǎr, un bǎieţandru de vreo zece ani pe vremea aceea, pe care mama sa (înţeleaptǎ femeie rǎmâne o mamǎ!) al cǎrui nume fiul a uitat sǎ-l menţioneze în scrierile sale, l-a înşfǎcat de mânǎ cu grǎbire ducându-l cât mai departe de locul apocalipticei drame fǎrǎ sǎ se mai gândeascǎ la avutul care, în faţa morţii iminente, nu mai prezenta pentru ea nici o importanţǎ. În toate câte pot avea un preţ, doar viaţa este de nepreţuit!
Nu ştia de acest lucru înfumuratul comandant al flotei imperiale din Neapole, Plinius cel Bǎtrân, care, deşi implorat de „subordonaţii” sǎi sǎ punǎ la adǎpost flota punând deopotrivǎ la adǎpost şi viaţa sa şi a lor, pǎrǎsind iadul acela cât mai grabnic, el a ordonat cu aroganţǎ ca toţi însoţitǎrii sǎi sǎ-l urmeze cât mai aproape de „vatra” Vezuviului ca sǎ studieze el „la cald” fenomenul, aruncând cu insolentǎ inconştienţǎ formula care-i fusese crez în viaţa sa de aparţinǎtor de neamul cuceritorilor romani: Audaces fortuna juvet! – Fortuna îi ajutǎ pe cei îndrǎzneţi!
N-a priceput prostǎnacul îndrǎzneţ cǎ înţeleapta Fortuna o zbughise de mult de pe acolo şi cǎ îndrǎzneala lui însemna moarte sigurǎ.
Peste acele locuri s-a aşternut timp de 18 secole tǎcerea. Viaţa şi-a reluat cursul, viile continuǎ sǎ dea struguri cu miez de lacrimǎ de soare, e linişte şi pace la poalele Vezuviului…
Doar într-o zi, sǎpându-şi via, un localnic a descoperit cu hârleţul o statuetǎ de marmurǎ de o uluitoare frumuseţe. Era prin anul una mie şapte sute şi ceva. Prin veacul al XIX-lea au venit arheologii cu dezlegare de la naţiune sǎ vadǎ ce şi cum. Descoperirile i-au uluit. Acum le vedem şi noi prin cele câteva exponate de muzeu. Au fost descoperite (ni se spune) trupurile a 2000 de oameni, reconstituite dupǎ procedeul turnǎrii bronzului pentru statui, întrucât lava solidificatǎ pe trupurile lor le-a pǎstrat forma în care moartea i-a surprins. Emoţionant – trupul unui câine rǎmas de pazǎ în pragul casei stǎpânilor sǎi.
Iatǎ un elegant peristil al unei vile, o fântânǎ vegheatǎ de o statuie de marmurǎ albǎ reprezentând o tânǎrǎ cu ulciorul, iatǎ o colivie de aur (unde o fi canarul de atunci?), un capitel, o reproducere în marmurǎ a sǎlii de ospeţe cu mesenii aşezaţi la chef (unde or fi mesenii şi cupele lor de vin?), statui, mozaicuri, picturǎ muralǎ.
De o mare afluenţǎ se bucura sala unde se afla expus un segment al fostului bordel roman pompeian de la început de mileniu întâi. Arta de aici se încadra într-un naturalism avant la lettre pe care un Émile Zola de mai târziu a încercat cu neîndemânare sǎ-l traducǎ literar în fluviul de mizerii cu care omul s-a tot încrâncenat sǎ dea vieţii sale sens şi miez amar.
Un grup statuar desǎvârşit artistic (autorul a uitat sǎ-şi adjudece opera semnând-o!) îl reprezenta pe Zeul Pan în plinǎ desfǎşurare a unui act erotic în compania unei cǎpriţe cu privirea nǎucitǎ de marele noroc care cǎzuse pe … capul ei! Ciudǎţenia arzândei iubiri consta mai cu seamǎ în animalitatea scǎlâmbǎ a zeului, care fǎcea şi mai omeneascǎ dulcea candoare a cǎpriţei cu privirea ca un ţipǎt mut ŕ la Munch – victimǎ inocentǎ a bestiei-zeitate. Alte lucrǎri pe tema iubirii cea fǎrǎ de iubire se lǎfǎiau în vitrinuţele puse sub sticlǎ securizantǎ ca nu cumva vreun rǎtǎcit de prin mileniul al XXI-lea sǎ întindǎ mâna spre coapsele ofertante ale vreunei femeiuşti marmoreene şi s-o smulgǎ din braţele clientului ei… de-o veşnicie de dragul unei clipe de-mprumut…
Lava Vezuviului din anul 79 nu a îngǎduit arheologilor de pânǎ astǎzi sǎ descopere întreaga bogǎţie de splendori a ceea ce au însemnat oraşele Pompei şi Herculaneum. O, de s-ar grǎbi, am avea şi noi poate norocul s-o aflǎm!
Mai repede, arheologi! Ni se spune cǎ viaţa ni-i puţinǎ!

Într-o altǎ secţie a Muzeului de Artǎ din Montreal – Expoziţia temporarǎ Toulouse-Lautrec şi Viaţa de Noapte din Montmartre.
Altǎ „catastofǎ”, alte splendori!
Într-o atmosferǎ de penumbre şi muzicǎ fin de sičcle nouǎspresece, ne întâlnim cu La Goulue, celebra dansatoare de cancan, cu sofisticata Jane Avril, cu ironicul şi frustul Aristide Bruant, cu Valentin Le Désossé, cu Yvette Guilbert – acea lume a cabaretelor pariziene mereu gata de faire la fęte în nişte ani nebuni de muzicǎ şi dans, de şampanie şi amor (deloc sinonim cu noţiunea de iubire!), cu un Henri de Toulouse-Lautrec genial, diform şi lucid, mereu atent la chipul scǎlâmb al lumii pariziene îmbǎtrânitǎ-n rele (dar parcǎ numai ea?).
Louise Weber (1866-1929), înainte de a deveni celebra La Goulue, a început prin a spǎla rufele murdare ale protipendadei pariziene care-şi pierdea tinereţile şi … alte anotimpuri prin cabaretele în vogǎ de la sfârşit de secol al XIX-lea. Saltul de la albia de rufe la scena de la Moulin Rouge l-a fǎcut trecând o vreme prin atelierele lui Auguste Renoir, unde poza în atitudini excentrice, ca pentru o repetiţie generalǎ înainte de premiera unui spectacol în care ea sǎ fie stea, prin atelierul unui fotograf monden care-i aprecia foarte armonia trupului sǎu gol pe care a ţinut sǎ li-l arate şi altor amatori de astfel de splendori. Acesta din urmǎ a propulsat-o în atenţia petrecǎreţilor care-şi înecau inutilitatea în şampanie şi poftele în amoruri uşurele care-i uşurau de arginţi.
Cǎ pe la Moulin Rouge trecea, printre alte figuri (masculine, desigur, cele feminine aveau primiri selecte în saloanele lor la jour fixe şi trebuia sǎ fie amfitrioane perfecte!) din nobilimea francezǎ şi internaţionalǎ şi Prinţul de Galle şi fiul Victoriei reginǎ – mamǎ eroinǎ, Eduardul acela cu numǎrul 7, înainte de a se cocoţa pe tronul Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1901-1910), cǎruia i se datoreazǎ încheierea „Entente(ei) cordiale” cu Franţa în 1904, şi alţi prinţi şi prinţişori de prin Spania, Italia, Germania, Rusia, Polonia, Valahia ori Moldova, n-ar trebui sǎ ne mire. Nelipsiţi erau artiştii – boema parizianǎ, dar şi slujbaşi model de pe Tamisa.
Dar despre fauna frecventatorilor de cabarete din lumea „bunǎ” de la sfârşit de secol 19, poate ar fi util sǎ-l ascultǎm pe poetul Jean Roger CAUSSIMON
(1918-1985) al cǎrui poem – Monsieur William, a fost pe muzicǎ şi interpretat deLéo Ferré:

„Era desigur un slujbaş model Monsieur William,
Mereu exact şi mereu plin de zel Monsieur William
Şi a ajuns la patruzeci de toamne
Fără drame, fără cea mai micǎ patǎ.
Dar într-o seară caldă de august, cum trecea
Pe-o stradă-ntunecată, aerul îi părea
Că e înmiresmat de-o vrajă sfântă
Şi el, ca fermecat, mergea fără de ţintă…
- Monsieur William, ia seama, cum se poate?!
Ce cauţi tu pe Avenue 13 ’n noapte?!

Şi a-ntâlnit o … fată între fete Monsieur William
I-a cumpărat un buchet de violete Monsieur William
Şi a condus-o spre Hôtel du Pčgre
Dar un negru
Să-i şterpeleasǎ dama a-ncercat;
Monsieur William, peste măsură indignat,
Cu vârful umbreluţei l-a împuns dar pe dat’
Negrul cu un gest scurt şi repezit,
Din două crestǎturi de brici gâtul i-a înroşit.
- Monsieur William, ia seama, cum se poate?!
Ce cauţi tu pe Avenue 13 ’n noapte?

Şi a simţit că viaţa-i se stingea Monsieur William
Din depărtare diavolu-l striga: Monsieur William !…
Prin preajmă nici ţipenie de om
Doar un trombon în noapte undeva
Cânta de-amar, de-o inimă zdrobitǎ,
Şi-un orb care ofta nemângâiat,
Fără să ştie-n sânge a călcat.
Era poate destinul ce umbla
Pe străzi, şi nimeni, nimeni nu-l vedea.
- Monsieur William, vai ţie, cum se poate?!
Să mori pe Strada Treisprezece-n noapte?!

Dupǎ numǎrul fierbinte de cancan, La Goulue cobora în sala clocotindǎ de pofte masculine şi, în schimbul unei sticle de şampanie pe care-o golea dintr-o suflare (porecla de Vide-Bouteille nu-i fusese datǎ în zadar!), ea începea sǎ danseze pe masa plǎtitorului, învolburându-şi amplele volane ale rochiei sale supra-decoltate pânǎ când fericitul ales îşi pierdea capul şi nu mai observa cǎ nurlia fee nici nu avea pe ea incomozii chiloţei pe care şi-i arǎtau ostentativ pe scenǎ celelalte jucǎuşe cancaniste. Cum cǎ mai ia el seama la lipsa acestui banal element vestimentar când ochii îi erau ameţiţi de învolburǎrile mişcǎtoare ale rochiei…
Într-o searǎ ea i s-a adresat, zice-se, cu ironie chiar Prinţului de Galles cu un „Hei, prinţe, plǎteşti sau nu şampania aia?” Şi prinţul a plǎtit. Ş ea a dansat şi pentru el…
La masa lui obişnuitǎ, alt prinţ-rege al afişului – contele Henri de Toulouse-Lautrec – cu paharul niciodatǎ uscat, le „croca” din priviri pe acele preotese ale amorului, în vreme ce creionul nelipsit din mâna lui dreaptǎ abia prididea sǎ surprindǎ mişcǎri, şi gesturi, şi chipuri, şi scene din lumea aceea stranie, elegantǎ şi vulgarǎ deopotrivǎ.
La Goulue era regina cabaretului. Când se avânta ea în ring cu Valentin le Desossé – partenerul ei filiform şi mobil ca o pǎpuşǎ dezarticulatǎ, asistenţa era în extaz.
Trecuserǎ vreo zece ani de când La Goulue ţinea capul de afiş al spectacolelor de la Moulin Rouge şi, pe la începutul secolului al XX-lea, s-a gândit ea sǎ punǎ de o afacere personalǎ, mai cu seamǎ cǎ devenise şi mamǎ. De tatǎl copilului pe care ea îl numea prinţişorul, nu se prea ştia. Nu vǎ grǎbiţi sǎ-i alegeţi drept tatǎ vreun cine ştie ce purtǎtor de blazon nobiliar! Pentru orice mamǎ din lume copilul ei e un mic prinţ.
Împreunǎ cu un om modest care şi-a fǎcut-o soţie, înfiindu-i şi odrasla, ea s-a angajat îmblânzitoare de fiare la circ. Credea cǎ renumele sǎu va artage valuri de spectatori. N-a fost aşa. Pe de altǎ parte, fiarele sǎlbatice s-au dovedit mai nesupuse decât fiarele bipede ale cabaretelor.
Gustul pentru şampanie a trebuit sǎ şi-l potoleascǎ ea cu vinul ieftin. Anonimatul îşi întindea vǎlul peste fosta stea La Goulue, nemuritǎ de Toulouse-Lautrec prin desenele care o reprezentau. Fiul avea sǎ-i moarǎ în jurul vârstei de douǎzeci de ani. Ea începuse sǎ cerşeascǎ. Era adesea vǎzutǎ pe trotuarul de la intrarea în Moulin Rouge, cu, între degetele diforme şi îngheţate, câteva cutii de chibrituri cu care încerca sǎ-i îmbie pe trecǎtori sǎ i le cumpere…
Bǎtrânǎ şi bolnavǎ, cea care fusese cândva faimoasa La Goulue avea sǎ moarǎ pe stradǎ, în iarna anului 1929.
A fost înmormântatǎ la Cimitirul Sǎracilor.
Henri de Toulouse-Lautrec trecuse vǎmile lumii acesteia în 1901.
Când a ajuns Preşedinte al Franţei, Jacques a dispus strǎmutarea osemintelor celebrei dansatoare La Goulue în Cetatea Umbrelor din Montmartre.
La Goulue cea nemuritǎ de Henri de Toulouse-Lautrec continuǎ sǎ strǎluceascǎ în marile muzee ale lumii.

Iat-o şi pe Jane Avril (1868-1943), fiica unei femei uşurele şi a unui nobil care nu s-a grǎbit sǎ-şi recunoascǎ paternitatea. Pǎrinţii acestuia însǎ s-au ocupat de creşterea copilei delicate şi fragile (sângele nobil – apǎ albastrǎ!) pânǎ pe la vârsta de nouǎ ani când mama sa şi-a adus aminte cǎ o are şi, cum auzise cǎ era deosebit de frumoasǎ, s-a gândit s-o bage şi pe ea în pâine fiindcǎ trotuarele Parisului anunţau recoltǎ promiţǎtoare de belşug…
De atunci i s-a tras Janei nervozitatea care avea sǎ-i aducǎ porecla de Jane Nebuna sau Melinita. Dar educaţia primitǎ în copilǎrie a respins mizeria în care fusese destinatǎ de propria sa mamǎ sǎ-şi ducǎ existenţa.
Jane a urcat de timpuriu pe scenele teatrelor pariziene de periferie ajungând curând recunoscutǎ pentru graţia şi nobleţea dansului sǎu.
Când a urcat pe scena Cabaretului de la Moulin Rouge, vulgaritatea insolentǎ a unei La Goulue a trebuit sǎ cedeze în faţa eleganţei degajatǎ de personalitatea şi talentul Janei. Ca solistǎ a baletului, ea a impus ţinuta roşie (de stea!), în vreme ce dansatoarele din ansamblu purtau alb. Obiceiul se pǎstreazǎ şi în zilele noastre.
Printre obişnuiţii serilor în care ea dansa, se aflau poeţi şi artişti pictori şi sculptori care-i cǎutau cu asiduitate compania. Cu Sigmund Freud purta o susţinutǎ corespondenţǎ. Despre ce vor fi vorbit aceştia? Cum despre ce? Despre filozofie, desigur… El o invita (virtual, se înţelege!) sǎ se întindǎ moale pe canapeaua din cabinetul lui şi sǎ sporovǎiascǎ despre orice i-ar trece prin minte, psihanalizându-i sufletul cu atenţie ca şi cum ar deschide cu laserul gândului cast un boboc de orhidee.
Au portretizat-o şi un Picasso (nu, nu ea e Femeia care plânge!), şi un Eduard Munch (nu, nu ea e Ţipǎtul!), l-a inspirat şi pe Ibsen, l-a fermecat pe Maurice Barrčs, Sacha Guitry a admirat-o şi el cum s-a priceput.
A fost muza de necontestat a lui Toulouse-Lautrec. Afişele (pe care ea i le comanda la început) o reprezintǎ ca pe o flacǎrǎ diafanǎ cu chip de femeie cu trǎsǎturi de o extraordinarǎ armonie. Schiţele de portret pe care el i le-a fǎcut sunt tot atâtea declaraţii de admiraţie venite din partea unui artist care ştia (o, cum mai ştia!) ce dar nepreţuit este frumuseţea.
La expoziţia de la Muzeul de Artǎ din Montreal vizitatorii se lasǎ purtaţi prin Montmartre de muzica unui timp în care nu se fǎcuse încǎ auzit bubuitul tunurilor din Primul Mare Rǎzboi iar pe Cel de Al Doilea nici cea mai bezmeticǎ raţiune nu şi-l putea imagina. Era un timp des cerises - al cireşelor iubirii numai bunǎ de cules, al şampaniei şi al dansului, un timp de dolce farniente cǎruia Henri de Toulouse-Lautrec i-a fost, în felul sǎu inconfundabil, cronicar.

Iat-o pe Yvette Guilbert (1865-1944), cântǎreaţa cultivatǎ care a cucerit scenele Parisului dar şi pe cele din Lumea Nouǎ, Anglia, Germania, scriitoare de memorii, regizoare de film, creatoare de texte care au fost puse pe muzicǎ, rǎsfǎţatǎ a scenelor Parisului.
Când Charles Zidler, fondatorul Moulin Rouge-ului, a descoperit-o, Marcel Proust care nu plecase încǎ în cǎutarea timpului pierdut, mulţumindu-se sǎ şi-l piardǎ şi el cum putea, a scris despre Yvette Guilbert prima sa cronicǎ.
A fost numitǎ La Diseuse Fin de Sičcle - Diseuza Sfârşitului de Secol. Ea a fǎcut trecerea de la muzica din Temps des cerises la acele Feuilles mortes de Joseph Cosma, dupǎ poemul semnat de Jacques Prévert, la interpretarea unei Juliette Gréco, la muzica unor Serge Gainsbourg, Jacques Brel, Georges Brassens, Léo Ferré.
Cum sǎ nu ne oprim şi la superbul Aristide Bruant (1851-1925) impunǎtor ca un zeu pǎgân, cu nelipsita lui eşarfǎ roşie, cu pelerina neagrǎ ca o hlamidǎ de corb rǎtǎcit între orǎtǎniile din ogradǎ, cu pǎlǎria sa neagrǎ cu boruri largi!
La cabaretul sǎu – Le Chat Noir, rebotezat Le Mirliton, venea toatǎ floarea cea cosmopolitǎ a Parisului ca sǎ se lase … insultatǎ de zicerile ironic ireverenţioase ale patronului şi sǎ mai şi plǎteascǎ preţul deloc mic de intrare, başca berea şi şampania – plebea şi crema societǎţii puse în aceeaşi ecuaţie… Limbajul argotic al trotuarelor era aici la mare preţ.
Ca sǎ-l guste pe sǎturate, bogaţii plǎteau.
Când s-a retras din … afacerea cu cabaretul, Aristide Bruant şi-a oferit un castel, un vast domeniu de vânǎtoare, o viaţǎ de huzur, servit fiind de o armatǎ de servitori. Când era întrebat cum a reuşit aceasta, el obişnuia sǎ spunǎ: „M-au ajutat nobilii şi îmburgheziţii: Eu i-am insultat, ei m-au plǎtit pentru asta. Suntem deci chit!”
De ce o fi uitat el sǎ spunǎ cǎ tocmai nefericitul conte infirm, genialul pictor Henri de Toulouse-Lautrec l-a înnobilat cu adevǎrat prin cele 31 de afişe / desene pe care i le-a fǎcut, asigurându-i imprescriptibil drept de cetate în cel mai de seamǎ Palat al Artelor din Oraşul-Luminǎ – Muzeul Luvru!
Când s-a mutat la Montparnasse, cetatea aceea vegheatǎ de Sǎrutul lui Brâncuşi, doar litografiile lui Lautrec mai cunoşteau povestea celui care va fi fost Aristide Bruant. Dar acestea nu ştiu de lumea umbrelor tǎcute ci doar de lumina vieţii cea fǎrǎ de moarte.

Pǎrǎsesc Montrealul cu, în minte, trei zile încǎrcate de amintiri felurite, cu oameni cum pe tot pǎmântul, cu locuri cum prin lumea toatǎ, cu artǎ cum sǎ tot înalţi slavǎ geniului omenesc care ştie sǎ transforme şi tragedia, şi urâtul, şi amarul, în splendoare.


II
Adio, Montreal, atenţie Ottawa, sosesc!
Nesfârşite drumurile prin ţara asta cât un continent, cu pǎduri nesfârşite şi ele, cu şosele ca-n palmǎ pe care trec hergheliile de cai putere bine strunite de cei cu volanul, mereu atenţi sǎ nu-i şfichiuiascǎ pe ei biciul legii celei neiertǎtoare pe aici.
Şoseaua strǎbate pǎduri de poveste, din loc în loc, panouri pe care sunt înscrise numele cu parfum de victorii/înfrângeri napoleoneene sau de ceţuri britanice, ale locurilor cu oameni bǎnuite a fi pe undeva pe aproape: Wellington, Kingston (brrr! de ce mi se pare cǎ aud zornǎit de cǎtuşe şi uşi de fier cu scârţâit de zǎpadǎ sub crivǎţ?), Val David…
Pe câte un luminiş înierbat – aranjamente florale refǎcând din culori drapelul Canadei, câte o casǎ rǎzleaţǎ (neapǎrat cu steagul fâlfâind la intrare), apoi iar şi iar perdele de pǎduri şi, nici un camion de/cu lemne grǎbind spre vetre de sacrificiu de la altare fǎrǎ Dumnezeu…
Şi cum sǎ nu mǎ gândesc la şirurile de camioane de pe drumurile din munţii Orǎştioarei, din Vatra Dornei, din Valea Putnei, din Vrancea, din Apuseni, încǎrcate cu trunchiuri de copaci pe care frunza pâlpâie a stingere sub hǎţişul de legi ale junglei noastre de o cumplit de originalǎ democraţie!
Hǎţiş de legi / Şi legea-i sumbrǎ / Sub scrâşnet crunt de fiare noi / Doar cerul pâlpâie a ploi / Şi a pǎduri ajunse umbrǎ…

Trecem prin Val David. Localitatea este chiar strǎbǎtutǎ de şoseaua naţionalǎ care duce la Ottawa. Deodatǎ, în dreapta, perpendicular pe calea noastrǎ, o ulicioarǎ numitǎ „Predeal-Trudeau”. Mihaela, însoţitoarea mea, profesoarǎ cu vreo douǎ doctorate (neplagiate!), îmi explicǎ ce-i cu Predealul nostru pe aici: fostul ambasador al Canadei la Bucureşti, din anii de dupǎ rǎsturnǎrile politice din Decembrie ’89, a rǎmas atât de îndrǎgostit de România încât, spre întregire de suflet, şi-a adus cu el jumǎtatea perfectǎ – Cristina, românca profesoarǎ care predǎ acum geografia prin acel ţinut cu pǎduri de pini şi mesteceni prin care trece ca o prelungǎ tânguire orga de vânt. Ca sǎ nu se simtǎ însǎ prea departe de Predealul ei natal, soţul ei, atent, i l-a … adus în poarta casei.
Aş fi vrut s-o cunosc pe doamna ex-ambasador Cristina, dar mi s-a spus cǎ tocmai sunt plecaţi în România în vacanţǎ.
Pompiliu, taciturn şi atent la drum, pǎrǎseşte şoseaua principalǎ la Mont Tremblant şi se aventureazǎ prin nişte drumuri de pǎdure pe care nu se zǎreşte nici un indicator. Îmi trece prin minte cǎ vrea sǎ scape de noi – de Mihaela şi de mine şi, sǎ ne abandoneze în codru… Întreb timid încotro ne îndreptǎm, nu de alta, dar seara nu-i departe… Mi se rǎspunde: „Unde trebuie!” Tac. E mai înţelept. Dupǎ vreo jumǎtate de orǎ (seara era albastrǎ, inima mea la fel!), într-un desiş … rǎrui, o alee cu, la capǎt o casǎ de poveste. Nu, nu de turtǎ dulce!
Vila „Au Petit Marigot”, o minune de nu ştiu câte margarete, unde vom rǎmâne peste noapte.
-Aţi mai fost pe aici, îi întreb pe însoţitorii mei?
- Nu, e prima datǎ.
- Dar cum aţi nimerit adresa în pustietatea asta?
- „Gipiesul” ştie…
Şi, în timp ce maşina este trasǎ pe pajiştea de lângǎ brazii care înconjoarǎ vila ca nişte semeţi oşteni gata pentru onor la drapel, eu mǎ gândesc la cǎruţa cu coviltir înnobilat de pânza unei foste umbrele de plajǎ inscripţionatǎ „Coca - Cola”, care trecea pe uliţa satului meu vara trecutǎ, stârnind invidia unor etnici minoritari sedentari, fǎrǎ coviltir, dar cu gardul înflorit de fuste creţe puse la uscat prin care se zbenguia vântul…
Rudele-ajunse au coviltir drapat / În Coca-Cola când în lume ies; / Calul li-i conectat la gipies / Şi câinele la cerul înstelat. // În zori de zi, când stelele apun / Cinci puradei dorm duşi pe-n braţ de fân…

Pe când ne pregǎteam sǎ sunǎm la uşǎ, stǎpânul locului, ne deschide, se recomandǎ – Serge!, ne radiografiazǎ cu bliţul privirii sale de RH negativ, ne prezentǎm şi noi (ştie cǎ trebuia sǎ venim, internetul şi-a fǎcut datoria), ne aratǎ cu un gest la fel de scurt ca raza ochiului sǎu senin papucii pe care trebuie sǎ ni-i punem (parchetul era ca oglinda de Murano!), ne conduce la camerele destinate. Extra!
Baia … nu, n-am s-o mai descriu, o sǎ credeţi cǎ abia am ieşit din copaia de lemn în care ne lǎia mama dându-ne în cap cu codrul de sǎpun de rufe înmiresmat cu şofran, levǎnţicǎ, izmǎ, busuioc, urzicǎ, pânǎ când scârţâia şi pǎrul, şi pielea obrazului, şi trupul întreg sub apǎsarea mângâietoare a degetelor ei dumnezeieşti.
La baia de la vila domnului Serge din Mont Tremblant mi-a trebuit vreo zece minute sǎ mǎ dumiresc cum funcţioneazǎ robinetul de la duş. Tocmai când voiam sǎ mǎ las pǎgubaşǎ şi sǎ recurg la chiuveta mai …normalǎ, nu ştiu cum am atins acel ceva pe post de robinet şi deodatǎ s-a dezlǎnţuit snopul de apǎ ca o Niagarǎ clocotindǎ. Am sǎrit ca arsǎ (de-a binelea!), pânǎ a dat Dumnezeu de am reglat temperatura jetului la … suportabil.
Prin fereastra aburitǎ zǎream vârfurile brazilor înclinându-se, apropiindu-se şi încovoindu-se ca într-un dans de stele din trupa unui Diaghilev… Cred cǎ dacǎ mǎ zǎriserǎ prin geamul aburit cum ţopǎiam sub snopul de apǎ clocotitǎ se prǎpǎdeau de râs…
Împrospǎtaţi, primeniţi, lihniţi de foame, însoţitorii mei îmi propun sǎ ne oferim o cinǎ romanticǎ la un restaurant pe care l-au descoperit ei într-un … pliant: La Vie en Rose.
Ura! Trǎiascǎ viaţa în roz!
Pompiliu se pune de acord cu GPS-ul, el ştie ce-i aratǎ acesta, eu îi spun foamei sǎ aibǎ decenţǎ şi sǎ nu-mi facǎ stomacul sǎ chiorǎie…
Sper sǎ nu fie şi prin pǎdurea asta vreo alee înruditǎ cu „Sfânta Caterina” din Montreal!
Hop în maşinǎ, direcţia restaurant.
Şi mergem noi ce mergem, şi tot alte drumuri ni se deschideau înainte, şi ploaia a prins sǎ cadǎ vrednicuţǎ, şi, într-un foarte târziu am ajuns la locul cǎutat.
Afarǎ frig şi ploaie, în casǎ … arde focul în cǎmin.
Restaurantul La Vie en Rose îşi meritǎ numele.
Miroase a Paradis. Când ţi-e foame orice aromǎ culinarǎ e cu mult mai finǎ decât un Chanel 5. Dar aici era o regalǎ bogǎţie de arome îmbietoare şi discrete totodatǎ.
Ei, n-oţi vrea acum sǎ delaliez şi meniul! Am sǎ spun totuşi cǎ patronul însuşi pregǎtea bucatele ca într-o vrajǎ sub ochii noştri înfometaţi, tot el servea şi la masǎ alǎturi de vreo doi-trei tineri înmǎnuşaţi, zgârcit surâzǎtori, purtându-şi fracul cu graţie de corb-nevermore, atenţi la cel mai mic semn din partea clienţilor ca nu cumva sǎ rǎmânǎ vreunul cu caşcavalul scǎpat din cioc.
Dupǎ ce am adormit monstrul foamei care devenise cam insolent, cu paharul de vin roze în faţǎ, putem sǎ aduc mǎrturie nemincinoasǎ cǎ, da! la vie poate fi şi en rose.
Dar de ce mintea mea mereu înfometatǎ de nevoia de a înţelege mersul lumii se întreabǎ de ce, n-o fi chiar nici o femeie printre cei care formeazǎ personalul de la acest restaurant? Abia acum, sǎtulǎ, observ cǎ pe la celelalte mese, în afarǎ de noi trei, sunt tot doi câte doi Adonis încadrabili ca vârstǎ în toate anotimpurile, care-şi vorbesc mai mult din priviri şi-şi sorb grǎitoarele tǎceri…
Doar la masa noastrǎ – un singur bǎrbat şi douǎ femei!
Nous sommes différents!
Îi dau un ghiont gândului sǎ tacǎ, las patronul sǎ-mi mai toarne vin în pahar, el o face fǎrǎ sǎ mǎ priveascǎ, mai precis privind a jale spre cel de la masa noastrǎ, eu toastez în cinstea tinerilor mei însoţitori, ei îmi întorc toastul printr-o urare de sǎnǎtate şi de bun venit în Lumea Nouǎ, ploaia a stat, camerele de la vila Micul Bâtlan ne aşteaptǎ. Plecǎm.
Vive la vie normale!

E dimineaţǎ.
Domnul Serge şi soţia sa pregǎtesc cu calm micul dejun. Bufet suedez. Adicǎ, sǎ tot mǎnânci…
Facem un pic de conversaţie. Domnul Serge ştie de România. Şi-a propus chiar sǎ vinǎ odatǎ sǎ viziteze castelul lui Dracula şi Mânǎstirile din „Republica” Moldova. Îi spun cǎ Moldova noastrǎ nu e republicǎ. Nu prea înţelege el de ce sunt douǎ Moldove. Îl asigur cǎ nici noi nu înţelegem… Cât priveşte Dracula, avem destui drǎcuşori ba chiar împieliţaţi – parlamentari, miniştri, şi regi, şi împǎraţi, cu castele care mai de care mai cu moţ, mai înturlubate, mai securizate, mai bodyguardate. Cǎ uneori nimeresc şi ei sub pazǎ întǎritǎ, nu-i bai! Cei mai mulţi sunt imuni şi legea nu-i atinge. Dar de supt, sug!
- Şi sug şi sânge omenesc, întreabǎ el surâzǎtor?
- Oho, şi cu câtǎ nesǎţioasǎ poftǎ!
În sufrageria de la parter, patru mese. În peretele din mijloc – şemineul. Cu foc de lemne arzând domol. Ferestre largi „privesc” spre pǎdure. Terasǎ de lemn prelungitǎ spre „grǎdina” cu flori firave, zgribulite sub aerul rece al verii canadiene.
În vilǎ, patru camere de închiriat. Toate ocupate mereu. Şi nici un zgomot deranjant. Turiştii cunoscǎtori ştiu ce sǎ aleagǎ când e vorba de calitate şi confort. Şi preţurile sunt pe mǎsurǎ. Dar cât de preţioasǎ viaţa pe care ne-o trǎim cel mai adesea ca şi cum am avea una de probǎ şi abia mai apoi o alta (cea de apoi?!), cea adevǎratǎ cǎreia, convinşi cǎ nu e repetabilǎ, vom şti ce sǎ-i pretindem şi ce sǎ-i oferim!

Cǎlǎtorului chemare-i este drumul.
Plecǎm spre Ottawa – victoriana cetate, mândra capitalǎ a Canadei.
Ajungem spre ora trei dupǎ amiazǎ. Ne grǎbim sǎ prindem ora la care încǎ se mai poate vizita „perla perlelor” de aici – clǎdirea Parlamentului, monument de arhitecturǎ victorianǎ, sobrǎ, impunǎtoare, fastuoasǎ.
Bilete nu mai sunt. Acestea – în numǎr fix pentru fiecare zi de vizitǎ, se epuizeazǎ de obicei dupǎ o orǎ de la deschiderea casei.
Vreau sǎ intru totuşi (ca sǎ câştig o zi!) şi mǎ apropii suavǎ ca o garofiţǎ de cei doi poliţişti ca brazii, înarmaţi pânǎ-n mǎsele, care pǎzesc intrarea. Un grup compact de 20 de persoane tocmai aşteaptǎ sǎ fie trecut prin filtrul porţii şi fiecare este verificat ca la aeroport… M-aş putea lipi şi eu de grupul ǎsta, îmi zic şi, încep sǎ-i explic poliţistului mai apropiat de mine cǎ… România… cǎ Nadia Comǎneci … cǎ timp limitat … cǎ venitǎ anume de peste mǎri şi ţǎri sǎ vǎd şi eu victoriana minune… cǎ…îl rog sǎ aibǎ mizericordie şi sǎ-mi înţeleagǎ oful… Dar de-aş fi vorbit statuilor de bronz existente din abundenţǎ pe strǎzile din Ottawa ca şi pe spaţiile din jurul Parlamentului cel dǎtǎtor de legi, rezultatul ar fi fost acelaşi.
Tenace, mi-am zis cǎ n-o fi priceput veghetorul ordinii franţuzeasca mea didacticistǎ şi am reluat într-o englezeascǎ precarǎ cântecul de sirenǎ lovitǎ cu leuca de valul indiferenţei lui statuare.
Dar nu! „Statuia” în uniformǎ a prins a glǎsui cu o franţuzeascǎ aproximativ corectǎ dar foarte inteligibilǎ: Madame, … dacǎ nu cooperaţi (aşa mi-a zis, cǎ, de cooperare îmi ardea mie!), mǎ vǎd obligat sǎ semnalez cazul (eram un caz!) colegilor mei pricepuţi la punerea brǎţǎrilor legale… Cred cǎ n-a folosit chiar cuvintele astea dar în escenţǎ, am priceput perfect. Nu era nici o glumǎ. Bradul vorbitor, încorsetat în impecabila lui unifirmǎ albastǎ precum viaţa strepezitoare, nu glumea defel.
Am ridicat mâinile a scuzǎ, uşor, ca un pisoiaş care ar vrea sǎ prindǎ umbra zborului unei frunze-n cǎdere şi m-am depǎrtat repede cu un sorry repetat.
Asta-mi mai lipsea, sǎ mǎ vǎd îmbrǎţǎratǎ, verificatǎ pânǎ-n ultima fibrǎ a bluziţei mele de pânzǎ topitǎ made in Roumania ca sǎ se convingǎ albaştrii ǎia cǎ nu sunt purtǎtoare de puşcoci, nici de bombǎ, nici de fiolǎ cu gaz toxic, nici de atom în dezintegrare cu mine cu tot…
Mihaela şi Pompiliu râdeau pe înfundate. Cred şi eu, le da mâna. Mai bine mi-ar fi spus rǎspicat sǎ nu mǎ expun inutil cǎ pe la ei poliţiştii doar una ştiu: Legea! Nu se negociazǎ, nu se discutǎ! Se aplicǎ. Corupţie? Nu ştiu, n-au auzit. Ei au salarii foarte generoase şi nici nu le trece prin minte sǎ nu şi le merite. Şi-apoi, cu ce sǎ-i fi corupt eu? Nu ceream decât o infimǎ favoare: sǎ vǎd şi eu pe dinǎuntru clǎdirea aceea împreunǎ cu grupul care tocmai intra fǎrǎ sǎ pretind ghid special pentru mine doar…
A doua zi iarǎşi, cu noaptea-n cap, ne-am prezentat la … casa de bilete. Coada nu era decât de vreo douǎzeci de metri. Pânǎ la deschidere (ora 9 fix!) mai erau trei ore. Am vǎzut cum şarpele uman s-a întins pe tot trotuarul din faţa clǎdirii cu cassa şi, ca un adevǎrat boa care va fi înghiţit un elefant, a tot crescut şi în grosime, şi în lungime, a cotit dupǎ intersecţie şi nu mai ştiu unde s-o fi dus. Noi aveam loc privilegiat. Sigur prindeam bilete. Rǎmânea doar sǎ fie şi pentru intrarea de la prima orǎ cum ne propusesem (9,20h), fiindcǎ ora şi minutul erau precizate strict pe bilet şi, dacǎ ratai intrarea, adio Victoria!
Gata! Am reuşit.
Parlamentule, aşteaptǎ-mǎ, vin!
Trec pe lângǎ „leii” în uniformǎ. Abia respir. Ni se face controlul. Intrǎm.
Parlamentul de aici este un fel de catedralǎ cu, în loc de sfinţi, portretele tuturor Prim-Miniştrilor de la prima legislaturǎ pânǎ la cea de a patruzecea. Lângǎ fiecare portret, pe o placǎ de marmurǎ (nu, nu chiar ca o lespede!) – numele membrilor camerei legislative corespunzǎtoare şefiei portretizatului. Unele portrete sunt mai modeste ca mǎrime, altele mai … bine crescute. Întreb ghidul dacǎ e vorba de o diferenţiere corespunzǎtoare importanţei pe care va fi avut-o subiectul. Nu, fiecare Prim şi-a comandat lucrarea artistului pictor pe care şi l-a ales, stabilind cu acesta ce dimensiuni sǎ aibǎ portretul şi plǎtindu-i (bineînţeles din punguţa personalǎ) acestuia onorariul cuvenit.
În Sala Verde unde au loc dezbaterile parlamentare (azi e duminicǎ, trǎiascǎ libertatea!), fotoliile par rânduri de oşti care stau faţǎ-n faţǎ – puterea şi opoziţia. Undeva, în fundal, fotoliul Preşedintelui, flancat de douǎ jilţuri înalte pe care stau (când stau!) doar preţioasele funduri ale capetelor încoronate ale Marii Britanii sau reprezentanţii lor. Regina Victoria a stat o singurǎ datǎ, Regina Elisabeta a II-a – o datǎ.
În spatele celor trei jilţuri, undeva în înalt – statuia în marmurǎ albǎ a Reginei Victoria şi, la balcon, alte rânduri de scaune, pentru cei care ar vrea sǎ vadǎ cu ochii lor cum decurge o şedinţǎ de Parlament unde se dezbat problemele celor care prin votul lor i-au trimis acolo pe cei ce i-au ales sǎ-i reprezinte.
Camera Senatului are acelaşi aer de catedralǎ, fotolii mai puţine (doar la noi abundenţǎ!), regina Victoria pe soclul ei, de veghe… Eleganţǎ, sobrietate.
Biblioteca, în lemn sculptat, în formǎ de amfiteatru nu poate fi consultatǎ decât de parlamentari. A scǎpat de la un incendiu care a cuprins clǎdirea Parlamentului pe la începutul secolului al XX-lea datoritǎ prezenţei de spirit a unui cititor întârziat (nu la minte!) care a procedat la închiderea celor douǎ uşi ignifuge de la intrarea în sanctuarul cǎrţii. Atunci a cǎzut şi „Turnul Victoria”, în locul lui înǎlţându-se la restaurare unul mai înalt şi mai semeţ – „Turnul Pǎcii”. Tocmai se încheiase Primul Rǎzboi Mondial. O, Pace, dulce pace!
În Turn, cele 63 de clopote cu multele lor tone de bronz, bat cu regularitate ora pe mǎsurǎ ce timpul îşi rostuieşte trecerea. Tot în turn a fost deschisǎ Sala Memoriei pǎstrǎtoare a numelui fiecǎrui erou cǎzut pe câmpurile de luptǎ în Marele Rǎzboi. Pe fiecare filǎ a Cǎrţii de Aur este încsris câte un singur nume. Cu fiecare nouǎ zi, o filǎ este întoarsǎ şi, cel care va fi purtat numele înscris pe ea, „se întoarce” printre cei care trec pe aici, însoţindu-i şi veghindu-i cu lumina curatǎ a umbrei sale. Şi a doua zi un altul…
Astfel memoria uitucǎ a omenirii este ajutatǎ sǎ nu mai uite.
Cǎ nimic nu-i întâmplǎtor sub cer, trebuie ca fiecare dintre noi sǎ fi înţeles mǎcar o datǎ. Cum sǎ tǎlmǎcesc dar întâmplarea cǎ exact în ziua trecerii mele prin Sala Memoriei din Turnul înalt al Parlamentului din Ottawa, numele înscris în Cartea de Aur, pe fila deschisǎ pentru ochii mei desigur (!!!), era Georges Romain!… Cred cǎ era chiar semnul trimis mie de umbra neuitatului meu soţ – istoricul militar Gheorghe Romanescu, cel care n-a avut parte, în toatǎ viaţa lui închinatǎ scrisului în numele adevǎrului istoric, de nici o vizǎ de trecere peste graniţa României, paşaportul lui, cel dintâi de dupǎ devǎlmǎşia din Decembrie ’89, rǎmânând cu filele albe: „Priveşte cu atenţie, de douǎ ori – o datǎ pentru tine, o datǎ pentru mine!” pare sǎ-mi spunǎ acum.
O, umbrele, cât de prezente lângǎ noi!

Adu-mi aminte sǎ te uit / Cǎ de o vreme uit de toate ; / Creşte tǎcere în cuvinte / Nu mai ştiu cine ne desparte, / Sǎ te uit nu-mi aduc aminte…

La Muzeul de Artǎ din Ottawa, splendida expoziţie a pictoriţei Elisabeth Vigée-Lebrun (1755-1842) – adevǎratǎ cronicǎ a vieţii din preajma tronurilor regale / împǎrǎteşti dintr-o Europǎ care nu ştia cǎ va veni o Revoluţie Francezǎ care-l va transforma şi pe rege în „simplu cetǎţean”, micile/mari diferenţe din societatea cu tronuri şi eşafoade fiind rezolvate cu tǎişul ghilotinei…
Fiecare portret (pictoriţa excela în arta portretului!) este o carte deschisǎ în care privitorul poate citi „istoria” modelului care va fi pozat cândva: prinţi, prinţese, ţari, ţarine, regi, regine şi, iar şi iar, chipuri de copii (ai sǎi, ai altora), autoportretele artistei din diferite perioade ca tot atâtea anotimpuri şi momente din aceastǎ întâmplare ca o viaţǎ de om…
Reţine atenţia un tablou reprezentând-o pe pictoriţǎ în faţa şevaletului cu, lângǎ ea, regina Maria Antoaneta (venitǎ probabil la o şedinţǎ de pozat de nu chiar într-o vizitǎ de curtoazie!). Regina este prezentatǎ în poziţie de … culegǎtoare de spice, adicǎ tocmai grijuliu aplecatǎ, sǎ ridice de jos pensula care-i cǎzuse artistei curând nǎscǎtoare, aceasta având o graţioasǎ burticicǎ rotunjoarǎ purtǎtoare de prunc…

Ce nu mi-a reţinut atenţia întru admirare a fost însǎ lucrarea giganticǎ din piaţa largǎ de la intrarea în muzeu, intitulatǎ „Omagiu mamei”. Aceasta reprezintǎ un pǎianjǎn de oţel, terifiant prin proporţiile sale, cu, încrustate pe trup, 26 de diamante sub formǎ de ou. Cǎ n-am înţeles de ce i s-ar aduce mamei un astfel de omagiu, ţine de graba cu care ne-am obişnuit cǎ privim fǎrǎ a vedea.
Pǎianjǎnul este de fapt o femelǎ care, dintr-o iubire cum numai o mamǎ o poate avea, îşi pune pe propriul trup „diamantele” din care se vor ivi puişorii firavi care, spre a se întrema, odatǎ ieşiţi din coaja care i-a protejat pânǎ le-a venit sorocul ca oul sǎ ecozeze, încep sǎ se hrǎneascǎ cu trupul care le-a fost cuib cald şi leagǎn. Când acesta nu mai are nimic de oferit, e semn cǎ puii sunt destul de
puternici şi se pot descurca pe cont propriu, pǎrǎsind repede „uscǎtura aceea” care nu le mai spune nimic. Vi se pare cǎ seamǎnǎ cumva chiar cu noi, oamenii?
O, desigur, vi se pare doar!

Trecem de-a lungul apei de pe Rideau Canal, un fel de Sena de Ontario la scarǎ redusǎ, un fel de Neva fǎrǎ Cǎlǎreţul de Aramǎ de pazǎ la … Nopţile Albe, un fel de Tamisa fǎrǎ podul cel mare, un fel de Dâmboviţa fǎrǎ sǎlciile de altǎdatǎ şi, fǎrǎ apǎ dulce. Canalul din Orrawa a intrat în patrimoniul UNESCO poate chiar cu patinele celor care vin aici iarna (şi iarna canadianǎ e chiar iarnǎ…) sǎ reediteze din lunecarea lor Lacul Lebedelor…
Umbra Parlamentului se aşterne pe undǎ. Perechi de plimbǎreţi îşi pierd paşii spre a-şi regǎsi mai întreg sufletul.
Coboarǎ seara.
Mâine de cu zori pornim din nou la drum. Cap compas – Windsor.

Mergem noi ce mergem – calea lungǎ. Escalǎ în Oraşul Celor O Mie de Insule – Gananoques, aşezat / împrǎştiat pe fluviul Saint-Laurent, la graniţa dintre SUA şi Canada.
Cu milioane de ani în urmǎ cicǎ un gheţar a luat-o spre aval de fluviu, a fǎrâmat un munte din care a mai rǎmas ici-acolo câte un semn cǎ va fi fost şi el cândva mai lângǎ cer. Semnele acestea sunt insulele de astǎzi. Unele cam de mǎrimea unei case modeste, altele cât o grǎdinǎ de zarzavat a bunicii, altele mai rǎsǎrite, cu ceva copaci şi arbuşti, başca vila cochetǎ, dar absolut toate cu bǎrcuţa, pluta, yahtul, papucul plutitor, ancorate la „debarcaderul” – podeţ de lemn sau o simplǎ stâncǎ din margine, la dispoziţia fericiţilor proprietari care-şi petrec pe aici, când ajung, zilele de odihnǎ în acest paradis de linişti. Plimbarea cu vaporul – atracţie turisticǎ de neratat, mi-a permis depistarea a trei insule minuscule nelocuite. Aveau şi ele copacul lor prins, doar el ştie cum, de solul stâncos . Pe cea mai micǎ, era doar un copac. Pe cea mai mǎrişoarǎ, care cred cǎ ar încǎpea casa mea de lemn şi paiantǎ din Ţuţuleşti, plus stejarul pus de tata care e regele grǎdinii, mi-am propus s-o cumpǎr la viitoarea mea trecere pe apele fluviului cu nume de sfânt de aici. Aş lǎsa pentru câteva zile dincolo de gardul de ape lumea cea mereu grǎbitǎ, m-aş amesteca printre raţele sǎlbatece, lişiţele şi alte înotǎtoare zburǎtoare care sunt pe aici regine iar, dacǎ voi ajunge pe uscat, voi cǎuta sǎ mǎ aşez în rând cu bobocii care-şi urmeazǎ în şir indian mama ştiind cǎ nimic nu ni se poate întâmpla fiindcǎ pǎzitorii circulaţiei opresc orice vehicul dacǎ trece vreo „caravanǎ” din lumea celor care mǎcǎne…
Sau poate, mai bine sǎ cumpǎr Castelul Boldt pe care marele magnat financiar american George Boldt, proprietar, între altele, al hotelului Waldorf Astoria din New York, a pus sǎ fie construit pe cea mai mare insulǎ de aici (29/9 km.) ca sǎ i-l ofere în dar preaiubitei sale soţii Luiza care îi dǎruise doi copii frumoşi. Lucrǎrile înaintau cu spor dar Luiza avea sǎ moarǎ pe neaşteptate în anul 1904 iar soţul sǎu îndurerat n-a mai vrut sǎ calce niciodatǎ prin locul acela în care i s-a stins lumina sufletului sǎu, a sistat lucrǎrile şi, pentru 73 de ani castelul a rǎmas pradǎ vitregiilor naturii şi rapacitǎţii oamenilor.
Cumpǎrat din 1977 de Statul canadian, restaurat şi pus la dispoziţia vizitatorilor, Castelul Boldt este astǎzi loc foarte cǎutat de cei care vor sǎ-şi serbeze evenimente importante din viaţa lor – nunţi, botezuri, încheierea studiilor superioare etc. Tot aici se organizeazǎ şi simpozioane, întâlniri cu caracter ştiinţific, concerte, spectacole de teatru. Nu m-aş mira deloc sǎ aflu cǎ şi Leo şi Lea din Rascaieţi, cu ocazia tǎierii moţului prinţişorului Romicǎ, au pus la Castelul Boldt de o paranghelie cât sǎ moarǎ de ciudǎ toţi duşmanii cei cu banii, de sǎ-şi întoarcǎ fluviul apele spre Lacul Ontario de unde au purces şi sǎ refacǎ gheţarul de anţǎrţ.
Lung e drumul omului de la junglǎ pânǎ la zâmbet!

Arhipelagul cu o mie de insule are de fapt peste 1800 dar localnicilor li s-a pǎrut mai rotund numǎrul o mie. Cum de nu s-or fi gândit ei sǎ-i facǎ loaialǎ concurenţǎ Şeherazadei cu nopţile ei o mie una?

Adio insula mea rǎmasǎ între apele de la Gananoque!
Aşteaptǎ-mǎ, n-ajung!

La drum!
De data aceasta nu mai oprim decât la Windsor. Pronosticǎm cǎ vom ajunge pe la ora 9 seara. Socoteala de-acasǎ nu s-a potrivit nici de data acesta cu cea din târg…
Ajungem, frânţi de obosealǎ, aproape de miezul nopţii.
Maşina goneşte ca un cǎluţ trudit care simte mirosul saivanului primitor.
Riverside 4337!
În sfârşit!
Vila familei Victorov – construcţie de patrimoniu cu parter şi etaj, ar pǎrea unui (in)demnitar dâmboviţean o cǎsuţǎ modestǎ, numai bunǎ pentru personalul de întreţinere al domeniilor sale. Dar acestuia nu i-ar fi de ajuns nici Canada întreagǎ, unde, grav neajuns în lumea asta bine aşezatǎ, legile nu se discutǎ ci se aplicǎ drastic de la vlǎdicǎ pânǎ la … nojiţa purtǎtorilor de bascheţi, doctori în plagiate.
Deşi ora e târzie, în vastul salon de la parter luminile sunt aprinse. Amfitrionul ne aşteaptǎ.
Când ne iese în întâmpinare în pragul de la intrarea prelungitǎ cu o largǎ terasǎ, aşa cum stǎ învǎluit în lumina concentratǎ pe dreptungiul uşii, pare un zeu rǎtǎcit printre muritori. Puţinul pe care-l reţinusem despre acest om, vǎzut întâia oarǎ la Bucureşti, la Librǎria Eminescu, atunci în 2014, când cu lansarea volumului sǎu de memorii „Povestea unui om oarecare”, a fǎcut loc unui firesc moment de bucurie adevǎratǎ, cum încearcǎ oamenii care se ştiu de-o viaţǎ şi, de-o eternitate nu s-au reîntâlnit.
Primirea – caldǎ, urǎrile de bun venit – sincere, strângerea de mânǎ, caldǎ şi ea. Graiul românesc este aici acasǎ.
Pânǎ spre cântatul cocoşilor în noapte, somnul a trebuit sǎ-şi regleze fusul orar fiindcǎ aveam atâtea de povestit şi vorbele înfloreau cu fiecare nouǎ jerbǎ de idei.
Abia de a doua zi au urmat cu adevǎrat lungile şi fermecǎtoarele poveşti începute la cafeaua de dimineaţǎ şi continuate pânǎ la … aperitivul „Manhatan” de la ora unsprezece şi mau apoi. Erau de fapt tot atâtea întoarceri în timp prin care acest mare îndrǎgostit de România refǎcea drumurile sale prin locuri de poveste – şantierele de la Lotru, Argeş, Porţile de Fier, cu evocarea oamenilor cu care a împǎrţit greul şi izbânda dar şi festinele împǎrǎteşti cu şunculiţa rumenitǎ la flacǎra aparatului de sudurǎ, stinsǎ cu un pahar de pǎlincǎ ori apǎ de viaţǎ de prunǎ brumǎrie…
Şi-apoi mai erau lungile recitaluri de poezie. Vai, şi mǎ împǎunam eu cǎ ştiu poezii cam vreo 24 (de ore) dar repertoriul sǎu era cu mult mai bogat. Am „revǎzut” Demonul lui Lermontov înveşmântat în strai de limbǎ românǎ rostitǎ cu un impecabil accent de actor trecut prin marea şcoalǎ româneascǎ de teatru. Am trecut prin poezia francezǎ (Louise Labé era şi ea de-a casei!), prin cea germanǎ (Rainer Maria Rilke era prezent!), prin cea englezǎ (mulţumesc, Shakespeare, sonetul 66 este foarte actual!) prin cea spaniolǎ (hola, Lorca, ai auzit de M.R.P.?), prin cea rusǎ (ia mai taci, Maiakovski!), prin, iar şi iar, cea românǎ, cu precǎdere Eminescu, Arghezi, Blaga. Am venit şi eu cu Marin Sorescu pe care gazda mea nu-l prea cunoştea şi, de care a rǎmas fermecat, ba am strecurat şi de-ale mele vrand sǎ vǎd dacǎ ghiceşte autorul… Semne bune: spunea cǎ ar aduce cu Vasile Voiculescu, cu Verlaine, cu Victor Eftimiu… Am tǎcut mâlc. Nu voiam sǎ tulbur apele înalte ale poeziei. Am spus doar cǎ nu ştiu nici eu cui or fi aparţinând necunoscutele, bucurându-mǎ în sinea mea de mǎgulitoarea confuzie.

Nelipsitǎ din poveste Striana – doamna doctor, perla nepreţuitǎ a inimii sale, ea care l-a însoţit pe toţi coclaurii patriei, împǎrţind cu seninǎtate cu el tot ceea ce presupune viaţa pe şantiere, confortul barǎcilor de lemn, spǎlatul în apa râului, camaraderia celorlalţi, mersul prin satele vecine, cǎlare pe murgul cuminte, cu trusa medicalǎ la şold, sǎ ajungǎ la cei care aveau nevoie de îngrijiri medicale.
Deja dupǎ primele noastre „colocvii”, portretul sǎu mi se contura tot mai clar:

Semeţ ca bradu-n munte şi, tot ca el – înalt.
Pe frunte – o cunună de nea, unduitoare;
Privirea – o albastră undire de smarald
Senin ca gândul bun când zâmbetul dă-n floare,

Limpede ca lumina din străvezimi de ape,
Trist ca singurătatea când lacrima-i pe-aproape.
Lucid ca raţiunea când mintea se ascute
La cremenea gândirii
Şi, inima de doruri tot uită să mai uite.
Suflet răsfrânt pe raiul de ape de la Lotru,
de la Bicaz, şi Argeş, şi Porţile de Fier.
Înfrăţit cu Carpaţii, solidar cu toţi cei
care i-au fost alături şi el – om între ei.


Credincios doar iubirii dintâi – fata-aceea frumoasă
întâlnită-ntr-o zi
când destinul de veste i-a dat că ea e cea aleasă.

Adult cu suflet de copil prins în verb cântător
Din lumea poeziei mari şi adevărate,
Poet, pe scena ca o lume – actor
Cu fapte-roluri cu viaţă însemnate.

Închinător „La steaua”, la raza de „Luceafăr” solitar
Căruia i-a ’nălţat sub cerul de la Windsor altar.

Român din Târgu-Ocna, evreu din neam în neam,
Adorând sărmăluţa şi micii dar, mai avan,
Vinul de Murfatlar, Jidvei, Panciu, Cotnari.

Modest şi mândru, omenos, înţelept,
Intransigent cu proştii incorecţi, generos
ca legendarul Cresus, Harpagon niciodată,
Canadian în acte şi om dintr-o bucată
Căruia România
Îi este prag de lume şi, limba - împărăţia.

Minte scormonitoare, inventator de soi
(Să vă gândiţi la el când luaţi acele hapuri
prinse-n capsule moi!)

De-l întâlniţi cumva (deşi mersul pe jos
Nu mai e-n lumea mare decât înviorare!),
Lăsaţi-l să vorbească:
În vorba lui înfloare cea mai curată limbă românească!

De nu-l veţi întâlni, întrebaţi despre el pe oricare
Român adus de vremuri prin cele locuri toate
Dacǎ ştie cumva prin cel Windsor
De un om drept, semeţ şi vorba răspicată,
Venit din România şi-ajuns oriunde-acasǎ-n lumea toată
Dar mai presus de toate, jur cǎ-i adevǎrat,
Rămas pe frontul muncii soldat.


Şi-atunci veţi înţelege cǎ la acest portret abia schiţat
Va rǎmânea mereu ceva de-adăugat.

Iertare! Am uitat să-i înscriu numele în hrisov
Dar l-aţi ghicit desigur - E Herman Victorov.

Într-una din conversaţiile noastre, amfitrionul mi-a povestit (Doamne, cu ce eleganţǎ!) despre Maria Tǎnase, Mǎiastra cântecului românesc care, ajunsǎ pe la patruzeci de ani bine trecuţi, şi-a oprit odatǎ privirea asupra tânǎrului pe atunci Herman, fermecatǎ de înfǎţişarea lui de zeu-zburǎtor cu plete de noapte şi ochi de cer. Pânǎ astǎzi îşi reproşeazǎ el cǎ poate n-a fost la înǎlţimea imensului dar de atenţie primit din partea ei, din blestemata aceea de mentalitate care-i face pe oameni sǎ tot numere anii care îi separǎ…
Existǎ în viaţa fiecǎruia dintre noi un moment în care o minune ne-atinge cu aripa lǎsându-ne apoi pânǎ la capǎt de cale gustul amar al unei neîmplinite dulci zǎdǎrnicii…

Dar împlinirea de suflet cea mai de preţ poartǎ numele de Striana, fata aceea deşteaptǎ şi frumoasǎ, studentǎ la Medicinǎ (pe când el era doar mecanic de avioane), pe care a invitat-o odatǎ la munte într-o excursie de vreo şapte zile, ea a acceptat, iar el a tratat-o ca un cavaler medieval pe fata de împǎrat zǎritǎ din turnul ei de fildeş, şi îndrǎgostit de ea pânǎ peste cap. Dupǎ un timp destul de lung în care n-a îndrǎznit sǎ o mai caute, ea a fost cea care l-a chemat la o întâlnire unde avea, zicea ea, sǎ-i dea o veste foarte importantǎ.
Dacǎ s-a dus la întâlnire? A zburat!
Şi ea a apǎrut surâzǎtoare, i-a dat mâna firesc, l-a întrebat dacǎ s-a mai gândit la ea (Da, da, da, a şopti el!) şi, ca sǎ n-o mai lungeascǎ, i-a spus cǎ s-a logodit…
S-a gândit cǎ s-ar fi cuvenit s-o felicite numai cǎ vorbele nu-i ieşeau de pe buzele rǎmase de gheaţǎ.
Atunci ea, tot ea, l-a întrebat seninǎ:
- Nu vrei sǎ ştii cu cine? Şi, cum lui nu-i revenise glasul, ea l-a luminat: Cu tine!

De atunci sunt împreunǎ: el scoica, ea perla nepreţuitǎ.
Câţi ani sǎ fi trecut peste ei? Cine sǎ stea sǎ-i numere! Fiica lor este astǎzi
avocat de marcǎ la NewYork, el a lǎsat altora continuarea realizǎrilor care l-au fǎcut celebru şi s-a retras s-o vegheze pe draga lui dragǎ ţintuitǎ de ani la pat de o boalǎ nemiloasǎ pe care doar el o conştientizeazǎ.
Când am vǎut-o şi eu într-o dimineaţǎ, la micul dejun, adusǎ în cǎrucior de asistenta medicalǎ de gardǎ (are patru care-i stau la dispoziţie 24 de ore din 24), n-am putut sǎ nu-i admir marmoreeana frumuseţe a chipului, ochii larg deschişi care refuzau sǎ vadǎ (sau poate, cine ştie, vedeau o lume doar a ei, la care cei din jur nu aveau acces).
L-am privit pe domnul H.V. El o privea pe ea cu un surâs chinuit dar învǎluitor.
Am înţeles cǎ nu doreşte sǎ vorbeascǎ despre aceastǎ dramǎ.
I-am respectat tǎcerea.

În ochii lui perla a înnoptat
Dar eu nu strǎlucirea ei o voi, ci
Sǎ pot lua din suferinţa scoicii
Acel bob de nisip de altǎdat’…

Din dimineaţa aceea, la ora micului dejun al celei care a fost inimoasa doamnǎ doctor Striana Victorov, rǎmâneam în camera care-mi fusese pusǎ la dispoziţie – cea mai frumoasǎ camerǎ de oaspeţi din vila aceasta de o remarcabilǎ eleganţǎ arhitecturalǎ. Cu un an înainte fusese acolo Florin Piersic cu soţia. Cum îşi vor fi împǎrţit aceşti doi mari cozeuri timpul ascultǎrii? Noroc cu vinul de Cotnari de care-i mereu plinǎ pivniţa gazdei.


Pe malul Râului Ontario (de ce i-o fi zicând râu fiindcǎ e un ditamai fluviu!) care separǎ Canada de SUA pe Rivreside 4337 se aflǎ reşedinţa familiei inventatorului român Herman Victorov cel care a realizat capsulele moi fǎrǎ de care industria farmaceuticǎ a lumii n-ar fi ceea ce este astǎzi.
Eu am stat la taifas pe malul canadian al râului cu gâştele sǎlbatice care se preumblau alene pe gazon fǎrǎ sǎ mǎ ia în seamǎ sau îşi împǎrţeau cu graţie oglinda apei cu pescǎruşii, raţele, lebedele şi navele transoceanice.
Pe cealaltă parte a râului – mastodonţii de oţel şi sticlă înfipţi în picioarele lor de beton din Detroit, unul din oraşele în care „tout est haut / sous les 50 étoiles du drapeau”, oraşul unde ar fi trebuit să aterizez eu la sosirea pe continentul dintre cele două oceane dacă ambasada SUA din Bucureşti n-ar fi fost atât de criptică pentru mintea mea nu îndeajuns de comprehensivă care a preferat calea cea mai simplă între două puncte – linia larg ocolitoare – Montreal, Mont Tremblant, Ottawa, Ganacoques, Windsor, Vancouvert, Toronto…
În parcul cu arţari stufoşi şi un nuc – pui de brazi şi mesteceni cu, în nimbul care le înconjoară tulpina, fixată câte o plăcuţă de bronz pe care sunt înscrise un nume de om, o dată, o scurtă legendă, un memento. Sunt plantaţi de cei care vor să marcheze un eveniment fericit din viaţa lor, sau de cei care vor să aducă un omagiu unor fiinţe dragi ajunse umbră, de colegi de serviciu cu prilejul pensionării unuia dintre ei, de absolvenţi de liceu, de facultate, etc.
Plantările acestea nu se fac la întâmplare ci se încadrează în planul peisagistic al oraşului după o logică edilitară fără cusur. Din loc în loc, printre copacii din parc, câte o bancă purtătoare de plăcuţă : „Aici e locul unde acum 50 de ani draga mea Berthe mi-a spus Da”. Şi urma semnătura fericitului: Serge. Plus data cu pricina.
La tulpiniţa unui arţar citesc: „ În amintirea dragului nostru fiu Arthur Wilmar, mutat în stea la vârsta de 21 de ani.” Neconsolaţii părinţi John & Mary. Mă depărtez cu grijă să nu-i tulbur celui adormit suflul mutat în frunzele micului zeu vegetal - copacul.
Lângă un arbust „coafat” în formă de dinozaur, o graţioasă dedicaţie: „Fostului nostru director Smith B. cu ocazia ieşirii la pensie”. Cu dragoste, Subalternii. Nu, nu i-am văzut pe „fericiţii” subalterni ferchezuind cu foarfecele de grădină solzii vegetalei arătări. Ei încredinţaseră trebuşoara asta grădinarului peisagist mereu prezent pe tarlaua lui de unde-i venea pâinea cea de toate zilele şi acoperirea (lunară) a ratelor (astronomice) la bancă…
Sub un nuc noduros m-am aşezat şi eu pe o băncuţă lucioasă de bronz: „Lui Nick, la 10 ani de la venirea pe lume” – Mama. Timpul de la care Nick avusese 10 ani era acum mai bogat cu 86 de ierni… Mama lui nu ne-a mai lăsat mărturie despre ce va fi ajuns pruncul ei care zburdase cândva pe iarba de aici… Pe băncuţa lustruită stau azi alţi copii de toate vârstele şi, alte mame cu priviri duioase sau ajunse umbră îi veghează cu adoraţie de sub cer, de dincolo de cer…
O, timp, opreşte-ţi zborul! Cum? S-a mai spus? Se poate…

Într-o zi din cele opt ale şederii mele prin Windsor, gazda mea a scos din garajul cam cât un hangar o splendoare de Mercedes ŕ la Onasis (ba nu! ŕ la Victorov, cǎ nu-s decât douǎ în tot oraşul ǎsta unde sǎrǎcia nu-i deloc confortabil instalatǎ, ba chiar dimpotrivǎ!)) şi m-a invitat sǎ dǎm o raitǎ prin oraşul acela cochet, cu strǎzi liniştite şi largi, cu vile de poveste, din piatrǎ, şi lemn, şi cǎrǎmidǎ roşie aparentǎ, fǎrǎ gard, cu iarba de pe peluzǎ – perie, cu flori şi arbuşti ornamenrali la intrare şi, neapǎrat, cu garajul în care sǎ aibǎ loc 2-3 maşini. Am ajuns pânǎ la construcţiile industriale care-i aparţinuserǎ. Dacǎ avea nostalgii? Nu! Treaba merge bine, foarte mulţi români ajunşi în Canada sunt angajaţi aici, legǎtura cu ţara dorului e permanentǎ, oamenii îl respectǎ, sunt respectaţi de el.
Pe strǎzi, de nevǎzut pietonii! Doar maşini cu conducǎtorul auto una cu bolidul. Rareori câte un pieton legat cu lesa de gâtul unui cǎţeluş obez (şi el!), cel mai adesea câte un supraponderal în ţinutǎ sportivǎ hotǎrât parcǎ sǎ dea o raitǎ pânǎ peste pod, în Detroit, în speranţa cǎ va pierde cinci grame din greutatea-i bine aşezatǎ pe trup…
Singurǎtǎţi în colivii de metal gonind de acasǎ spre jobul cotidian, spre casǎ mai apoi, şi a doua zi iar…


Într-o dupǎ amiazǎ mai spre asfinţit, când Mihaela, colaboratoarea şi veghetoarea la soarta cǎrţilor domnului Victorov, a trecut ca de obicei prin casa din Riverside 4337 sǎ mǎ conducǎ prin urbe, am mers de-a lungul râului, am admirat Podul pe care se trece în SUA dacǎ, tu, strǎin de Lumea Nouǎ ai vizǎ, podul pe care se trece din SUA în Canada (în aceleaşi condiţii pentru cei ca mine), podul luat cu asalt când seara albǎstreşte vǎzduhul, de maşinile celor care se îndreaptǎ spre Cazinoul din Windsor, scǎldat în lumini curgǎtoare, pâlpâitoare, chemǎtoare…
Dacǎ toţi dau buluc acolo, hai şi noi sǎ vedem ce-om vedea.
La intrare ni se fac temenele reverenţioase. Mǎ gândesc cǎ or fi cunoscând-o cei de pe-aici pe Mihaela fiindcǎ pe mine, de unde!
Dupǎ noi, intrǎ o bǎbuţǎ însoţitǎ de un fel de bǎiat cu ochi albaştri de pe la noi din vremi mai cenuşii, încovoiatǎ de lanţul de la gât, abia târându-şi brǎţǎrile de la glezne. Temenele, temenele!
Trecem pe un culuar bordat de sculpturi, picturǎ muralǎ, cǎderi de ape, flori, vitralii.
Când ajungem în sala imensǎ în care sticlesc ochii stinşi ai jucǎtorilor pironiţi în faţa aparatelor cu un ecran pe care ţopǎie nişte simboluri colorate care ar trebui sǎ se aşeze astfel încât sǎ-i aducǎ trǎgǎtorului de manetǎ câştigul promis lui de peştişorul de aur dintr-o altǎ poveste, simt cǎ sunt pierdutǎ. Privesc nǎucitǎ la chipurile celor „prinşi în joc”. Disperarea imeneascǎ poartǎ mǎşti incredibile! Vǎd tineri grǎbiţi sǎ schimbe bancnotele foşnitoare pentru care vor fi muncit cu sârg, pe jetoane repede înghiţite de monstrul pǎcǎnitor, vǎd bǎtrâni în prag de apoplexie urmǎrind clepsidra în golire a norocului de neatins dar continuând sǎ-i vânture nisipul mişcǎtor… La Masa Verde, crupieri tineri, cu frizurǎ creastǎ de cocoş, plimbǎ cu lopeţica jetoane colorate sub ochii pânditori ai jucǎtorilor care, nu ştiu cum se face dar rǎmân pânǎ la urmǎ cu ochii şi mai goi.
- Ce-ar fi sǎ ne încercǎm şi noi norocul, propune Mihaela! Neştiutorii pot câştiga câteodatǎ lozul cel mare. Hai, zice ea şi mai convingǎtoare, „convinsǎ” cǎ o sǎ ne înfigǎ tocmai nouǎ norocul gheara-n chicǎ. Dacǎ se lasǎ cu câştig, împǎrţim frǎţeşte, dacǎ nu, fac eu cinste, adaugǎ ea veselǎ în timp ce se şi îndreaptǎ spre casa de schimb a bancnotei de 10 $ în … nimic. Asta e cea mai micǎ sumǎ acceptatǎ aici. Eu mǎ uit cu jale mare la biata hârtie de valoare micǎ pe care n-o vom mai vedea… Aşteptǎm sǎ se elibereze un loc în faţa unui aparat, aştepǎm cam mult fiindcǎ nimeni nu se dǎdea dus pânǎ nu i se terminau grǎunţele şi, iatǎ-mǎ aşezatǎ faţǎ-n faţǎ cu … lacul de peşte. Hei, peştişorule de aur, mǎ recunoşti? Sunt eu, copilul de mai ieri, doar învelişul altul… Avem dreptul la cinci încercǎri. Şi, în timp ce trǎgeam eu de manetǎ iar primul jeton cǎdea în adânc neştiut fǎrǎ ca mǎcar sǎ tulbure senina inconştienţǎ a ecranului pe care se zbenguiau nişte babuini printre gheparzi, şerpi boa şi bufniţe, aş fi vrut sǎ opresc maşinǎria şi sǎ încerc sǎ recuperez cei opt dolari rǎmaşi în cont … câştig garantat!
Îi sugerez aceasta partenerei mele de … câştig, ea îmi spune sǎ continui fiindcǎ oricum contravaloarea jetoanelor vârâte deja în fanta nesǎtulǎ nu ni se restituie.
Continui sǎ trag cu ciudǎ. Cred cǎ ochii mei încep sǎ aibǎ ceva din luciul mat al celor pe care-i studiasem detaşatǎ mai înainte de a deveni asemenea lor…
Mǎ ridic de pe scaunul pândit deja de alte umbre fremǎtânde gata de a înfrunta oştile Zeului Ban, sunt deja „îmbǎtatǎ de câştig” mai ceva decât crâşmǎriţa care-i ieşea în cale popei din Rudeni cel cu cǎldǎruşa de aghiasmǎ prinsǎ la oblânc…
Gǎsim cu greu ieşirea din modernul labirint. Largile uşi glisante se deschid, portarul ni se înclinǎ cu o scurtǎ temenea. Ar trebui s-o facǎ mai adâncǎ: doar am contribuit şi noi la salariul lui cu o infimǎ câtime de dolar.
Afarǎ, spaţiile de garare a maşinilor celor sosiţi de peste pod şi din toate zǎrile, sunt neîncǎpǎtoare.
Pe clǎdirea Cazinoului se înalţǎ (în joc!) flǎcǎri roşii, albastre, violacee, verzi… Sǎ fie culorile focurilor iadului ori poate flǎcǎrile despre care se spune în poveştile de pe la noi cǎ ard pe comori ascunse?
Oricum, la Cazinoul din Windsor şi cam de peste tot pǎmântul unde banii joacǎ tontoroiul în mintea puţinǎ a unor îmbuibaţi cu conturile bancare împovǎrate de multe zerouri dar, şi mai abitir, a celor pentru care zero le e venitul zilnic iar speranţa în înavuţire – regat, este o activitate febrilǎ şi o nǎucitoare afluenţǎ de jucǎtori.

Cu ultimii bani (ai ei!), însoţitoarea mea mǎ invitǎ sǎ mergem la un magazin de artǎ ca sǎ cumpǎrǎm culori pentru pictoriţa rǎmasǎ în ţarǎ – opera mea cea mai reuşitǎ.
Ce frumos e oraşul acesta noaptea! Ai zice o cetate fermecatǎ dintr-o pǎdure adormitǎ, cu arbori de lumini şi umbre printre care trec, în chip de oameni – maşini…

Ajungând „acasǎ”, dupǎ o cinǎ de tainǎ diafanǎ, mi se sugereazǎ programul din ziua urmǎtoare: trecerea pe la Biserica Ortodoxǎ Românǎ din oraş, în faţa cǎreia stǎ de veghe Luceafǎrul cel cu chipul de tânǎr voievod bine cunoscut nouǎ – Mihai Eminescu, oglinda cea mai curatǎ a sufletului românesc, „Omul deplin al culturii române” cum a fost numit pe bunǎ dreptate de Constantin Noica. Este o splendidǎ lucrare în bronz realizatǎ de sculptorul român Aurel Contraş, prin purtarea de grijǎ a familiei Striana şi Herman Victorov, sponsorii şi comanditarii acesteia.
Iatǎ-mǎ în faţa sfântului lǎcaş românesc.
Soclul înalt din partea stângǎ, faţǎ, poartǎ semeţ chipul Poetului proiectat pe cerul care-i este familiar.
Plec fruntea a închinare:
Îţi mulţumesc, Mǎrite Domn, pentru rǎcoarea serii / înmiresmatǎ de parfum de floare / pentru bucium croind prin vreme timpi apuşi / prin glorii şi rǎstrişte, duşi / cu noi ’napoi spre Mircea, la Rovine, / pentru Scrisoarea gânditǎ pentru mine / şi pentru crângul ce fǎrǎ ploi sau vânt / se leagǎnǎ întruna când în tǎrie luna / varsǎ spre noi nelinişte şi somn. / Îţi mulţumesc, Prealuminate Domn al graiului român în care cresc / şi dor, şi vis cât încǎ va dura / sub cerul lumilor ecou de stea!
Domnul Victoriv mǎ priveşte fǎrǎ sǎ spunǎ un cuvânt. Înţeleg: aşteaptǎ sǎ-mi spun eu pǎrerea dar ochii mei s-au grǎbit exprimând întreaga bucurie pe care o încerc. Ei, da! Aşa mai zic şi eu omagiu!
Numele poetului este înscris pe o placǎ de bronz, clar, cu menţionarea anilor între care a trecut printre oameni pre pǎmânt, a rostului şi importanţei sale în literatura românǎ. Undeva, discret, pe o laturǎ a sculpturii – numele artistului.
Jos, la baza soclului înconjurat de flori roş-galben-albastre, altǎ plǎcuţǎ pe care scrie: Striana Victorov – sponsor.
Delicat, încǎ o datǎ şi, iar şi iar, domnul Herman Victorov a lǎsat sǎ fie menţionat aici doar numele foarte dragei sale soţii – doctoriţa româncǎ dârzǎ, frumoasǎ, mândrǎ şi nobilǎ care i-a înnobilat viaţa, întregindu-i sufletul.

Printre românii întâlniţi pe aici – un tânǎr de 20 de ani, student la medicinǎ, pe nume Horea.
Vorbeşte o limbǎ românǎ aproximativǎ. Explicabil şi nu. Familia ar trebui sǎ vegheze la pǎstrarea nealteratǎ a limbii în care a creat nemuritoare poeme Eminescu cel în faţa cǎruia ne-am adunat cu bucurie astǎzi aici, departe de ţarǎ (dar cu ţara în inimǎ) aproape de malul râului Ontario, la Biserica Ortodoxǎ cu slujire în limba românǎ.
L-am întrebat pe tânǎrul Horea dacǎ ştie ce nume mare poartǎ. Nu ştia. I-am povestit de Horea cel tras pe roatǎ, de Cloşca şi Crişan, de credinţa lor în veşnicia neamului românesc, de cumplitul supliciu îndurat din partea unor vremelnici înstǎpâniţi pe pǎmântul sfânt al Transilvaniei, purtǎtori în mod fraudulos ai numelui de om.
Nu înţelegea Horea canadianul cum adicǎ sǎ fie tras pe roatǎ un om viu… Nici nu-i de înţeles. Şi totuşi, înfiorǎtorul act a fost împlinit. Fiarele turbate n-au nimic în comun cu trestiile gânditoare. Pǎmântul românesc are multe borne de martiri la rǎscruce de istorii, rǎstigniţi pe crucea neamului.
Horea mi-a promis cǎ va învǎţa istoria României. Şi limba românǎ literarǎ!
I-am oferit o carte de poeme. A deschis-o grǎbit. Semn bun.
Mama sa, asistenta medicalǎ Rodica îşi priveşte odorul cu sufletul. E mândrǎ de el. Ii trece palma peste frunte aranjându-i o şuviţǎ rebelǎ castanie.
Sigur vom vorbi numai româneşte în casǎ de acum încolo, m-a asigurat ea. Vǎ promitem!. Fac aici, în faţa bisericii noastre legǎmânt.
Şi, „Legǎmântul” de Ion Omescu a venit parcǎ singur:

Jurǎm pe frumuseţea din flori de mucegai,
Pe palidul Luceafǎr cu numele Mihai,
Jurǎm pe anemone, pe carele cu boi,
Pe turlele din Argeş, ierarhilor, pe voi,
Cǎ vom sluji de-a pururi în inimile noastre
Coloanei infinite şi pǎsǎrii mǎiastre!

Temǎ pentru acasǎ, Horea: Aflǎ pe ce jurǎ poetul cu fiecare vers!
Când afli, dǎ-mi de veste. Distanţele nu mai existǎ. Cuvântul e liber sǎ ajungǎ oriunde îl trimite gândul.
Fie mereu bune gândurile noastre!

Când au trecut cele opt zile de când am sosit la Windsor?
Cu harta lumii desfǎşuratǎ pe biroul de lemn masiv din sufragerie, caut sǎ vǎd pe unde o fi Vancouverul acela unde urmeazǎ sǎ plec mâine.
De ce-oi pleca?
De unde tristeţea care mǎ cuprinde pe nesimţite de parcǎ aş fugi de mine?
E atâta suflet românesc în casa asta primitoare şi tare-mi vor lipsi „cǎlǎtoriile” poetice prin lumea cuvântului cântǎtor în compania atât de luminoasǎ a omului acesta pentru care a oferi bucurii semenilor este modul sǎu firesc de a rǎmâne între oameni Om.

Rǎmas bun, domnule Herman Victorov!
Nu, n-am plecat de tot.



















Paula Romanescu    10/11/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian