Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Poeme tomnatice

Cufere de argint

Să cauti în cufere de-argint,
gustând din jarul de cuvinte,
te arzi sau flăcări mari aprinzi,
din soaptele zidite-n minte.
Alesi sau răstigniti să scriem poezie,
să-ntindem sufletele la mezat,
pedeapsă ni-i răsplata ce-o să vie,
că am atins în versuri stele, cu păcat.
Zăresc doar ochii perlelor din scoici,
nu sunt surfer ce stie valul,
spiralic, nechemate voci,
dureri în palme-mi pun
si îmi arată malul.
Lacrima ce-mi curge pe obraz,
o pun în rima unui vers,
aripi îi cresc si-apoi îl las,
să plece lin în univers.
Iubirea-n taină o cunun,
în catedrale de cuvinte,
cu poezia o adun,
în cufere de-argint,
păstrate-n în locuri sfinte.









Cădem în lume

Cădem în lume, să urcăm,
purtând ecouri ancestrale,
înnobilati cu mare dar,
sufletul ce vesnic nu moare.
Seminte-n noi de bine si de rău,
lăsati să semănăm ogoare,
timp măsurăm mergând mereu,
cu umbra noastră-nsotitoare.
Icari cu aripi ceruite,
tintim umili către lumină,
ca nuferii dorim, fragili,
să ne-năltăm din rădăcină.
Adeseori, renastem din cenusă,
când o scânteia-a mai rămas
si mai deschidem înc-o usă,
cu chipul trist si-nlăcrimat.
Ne bucurăm de mâna-ntinsă
si zâmbetul ce-ti dă puteri,
zici că viata nu-i învinsă,
când, suspinând, mai poti să speri.
Spre Flori de colt întindem mâna,
cu privirea către cer,
răvăsite corăbii ce-nvingem furtuna,
stiind că visele nu pier.


Ars vivendi

În genunchi si cu fruntea spre cer,
Te întreb pe Tine, Doamne,
de ce mi-ai dat drumul în lume
fără să stiu arta de a trăi ?
De ce nu mi-ai pus numele
de lacrimă, nu de om,
dacă tot m-ai făcut
fântână de lacrimi, Domne,
într-o vale a plângerii?
Pesemne, m-ai trimis să caut.
Să mă tot caut…,
până voi trece dincolo.
Doar dincolo, mă voi găsi.
Poate, dincolo, mă voi cunoaste.
Până atunci, plâng…


Am prins vesnicia

Te zăresc umblând prin odaie.
Podul palmei mele
a luat forma chipului tău.
Degetele mele
ti-au mângâiat zborul sprâncenelor.
Am prins vesnicia în
clipa când privirea ta caldă,
strălucea de iubire,
ascunzându-mă sub pleoape.
Îti simt căldura respiratiei pe tâmple.
Si-apoi, primii zori de zi
mi-au luminat visele,
trezindu-mă.
Era rouă pe flori
si florile plângeau.


Sunt gheată

Sunt gheata ce se stinge,
la flacăra tăcerii,
tâmplele îmi ninge
tristetea asteptării.

Plâng lacrimi mari de gheată
si caldarâmul plânge,
maci rosii ard în ceată
si nimeni nu-i atinge.

Tu, flacără, eu, gheată,
săracă simetrie,
un vis neîmplinit,
pe-o coală de hârtie.


Hamacul stelelor

Tâmpla mea găseste alinare
în căusul umărului tău.
Mâna ce-mi răsfiră părul,
îmi mângâie tristetile.
Mă simt fetita legănată
în hamacul stelelor si zbor.
Prind magia clipei între gene
si nu o mai las să plece.


Mi-e dor

Mi-e dor de-mperecheatele priviri
si zâmbetele, candide fecioare.
Eu, geană tremurândă-n visare,
tu, sprânceană arcuită să zboare.
De-mbrătisarea nelumească,
unire în lumini arzând,
înflorire-n tărâna omenească,
nepătată, ascunsă-ntr-un rând.
Mi-e dor…


Semne îngerilor

Pe aici, prin ierburi,
licuricii lasă noaptea semne îngerilor
coborâtori ai zorilor de zi
pe fire de mătase,
să culeagă mărgăritare de rouă
de pe genele florilor.
Greierii-si cântă bucuria în coruri,
în această nesfârsită pace.
Mă iei de mână si alergăm desculti.
Roua ne răcoreste gleznele obosite.
Simtim zborul îngerilor
în adierea diafană a vântului trezit la joacă.


Cât as vrea…

Cât as vrea să mă tii în brate,
Să te simt respirând lângă mine,
Tandră mângâiere mă răsfete,
Să-mi curgă pacea fierbinte prin vine.

Să îmi soptesti că va fi bine
Si grijile să-mi iei cu un surâs,
Cuvinte blânde să m-aline,
Să-mi steargă ochii tristi de plâns.

Strânge-mă-n brate si dă-mi putere,
Acum, când nu mai pot să zbor,
As renaste sub cereasca mângâiere,
Toti îngerii-ar cânta în cor.


Doi copii complici

Te dezbrac de telurice haine,
Palmele-mi ard de flăcări nelumesti,
Frumoasă e durerea din taine,
Mi-e tare teamă să nu mă orbesti.

Solemne flăcări, celeste altare,
Gheturile-mi aprind si vietuiesc;
Visuri trezite, tulburătoare,
Cu mâini de lumină zidesc.

Vorbim soptit, nu trezim sihastri,
Mânjii rup sei argintate de vânt;
Ne hrănim din ochi de mări, albastri,
Cu profundul si blajinul cuvânt.

Surprinsi la fel ca doi copii complici,
Zărim albul fir de simetrie;
Spectacolul magnific de furnici,
În imensa lumii armonie.



Lutierul

Te tin în căuse de palme
Si-aripi împreunate de dor,
Cu mângâieri de vise calme,
Din tandru si dulce fior.

Nici zborul diafan de fluturi,
Nu-ti tulbure privirea în zori,
Cu sufletul mereu alături,
În blândul asfintit, cântă viori.

Tu, lutierul vietii mele,
Dai glas viorii părăsite,
Căutător de sunete în stele,
Trezesti sonorităti nebănuite.

Acorduri ample,-mbătătoare,
Tandrele vibratii de vii corzi,
Înăltări celeste-alinătoare,
Cu diafanii îngeri pe la porti.

Tu, dai sens vremelnicei trăiri
Si lutul îl trezesti la viată,
Vibrânde, nesfârsite-nnoiri,
Nasc flăcări vii din rece gheată.


Îmi mângâi strofele

Mai pui o floare de cais
printre versurile mele,
reversi miresme de
salcâmi si-mi umpli sufletul
cu amintirea chipului tău drag.
Îmi mângâi strofele
cu privirea ta blândă,
mă certi si mă ierti,
îmi tii mâna să îmblânzesc literele
într-o duioasă caligrafie
si-mi soptesti ultimul vers.


Paiată

Se moare-n colt, la cafenea
si oare, cui îi pasă?
Furnici în astă lume rea,
căreia-i zicem casă.

Neputinciosi ne întrebăm:
ce-s hăturile lumii?
Din false stiri ne adăpăm
si ne-nchinăm minciunii.

Ura în piepturi adunăm,
că nu vedem dusmanul,
mâna întinsă nu ne-o dăm
si nu vorbim cu anul.

Sărace suflete pustii,
păsim încet prin viată,
tristi si-abătuti, zi după zi,
trăire de paiată.

Îti dăruiesc o-mbrătisare,
tu dă-o mai departe,
un zâmbet ca raza de soare
si spune-mi simplu: frate.


Siajul cuvintelor

Siajul cuvintelor mele, - tăcerile tale,
îsi întind aripile noptii pe vise.
Cochilii de melci locuite de temeri,
macină sideful peretilor, asteptând.
Durerea zorilor strigă mută numele tău,
răsfoind uimită misive desuete.


Frumoasă…

Frumoasă, neasemuit de frumoasă,
perfidă, insistentă, îmi zâmbeste
si-mi pune un mac sub sânul drept.
În ochi, direct mă priveste
si-mi arde retinele cu farmecul său.
Valuri de mare aud între ciocan si nicovală
în seară, parcă-i o moară,
ce mă coboară într-o vâltoare,
fără asemănare… si doare.
Si-a uitat mânjii la mine în atrii si ventricule
si aleargă tahicardic, uneori, până-n zori.
Râurile de la picioare,
mi le-a presărat cu floare albastră de cicoare.
Căusele ce poartă apa vietii la mare,
sunt colmatate de dulceată amăgitoare si sare.
Îmi face inventarul lacrimilor
si-mi spune că n-am plâns destul,
mai trebuie să trec prin valea asta
cu nume-nlăcrimat o zi, o oră, un oftat,
nu stie bine, si-apoi o să mă cheme, la vreme.
Valsează frumoasa, prin toate sălile de bal,
întinzându-si trena mătăsoasă, parsivă, duioasă.
Îmi numără iar zilele si stă pregătită să mi le secere,
mi le cere, ca pe-o avere si pentru o vreme, iar piere.


Mi-e dor de Tine

Mi-e atât de dor de Tine, Doamne,
si sunt atât de tristă!
Trimite-mi, rogu-Te, un înger
să mă tină între aripile lui.
Mi-e atât de frig de viată, Doamne,
si-mi sunt amare buzele de lacrimi.
Pe cărarea mea, sunt doar spinii rujilor,
cu florile vestede.
Îmi sângerează călcâiele de atâtea căutări
si umbletul mă doare.
Urc muntele si grohotisul îmi răneste gleznele.
În urma mea, înfloresc bujorii rosii de munte.
Văd, Doamne, Floarea de colt si n-o pot atinge.
Se-ndepărtează tot mai mult,
în timp ce mă apropii de ea.
De ce mă-ntorci iarăsi la sesuri,
unde îmi ard tălpile de dogoarea soarelui
si-mi îngheată picioarele,
iernile cu priviri tăioase de gheată?
Urc si cad, la nesfârsit,
si mi-e dor de CASĂ, Doamne!
Arată-mi drumul.




Doamne

Doamne!
Nu lăsa ca aripile cocorilor să zgârie cerul.
Zborul diafan al libelulelor,
n-as vrea să păteze rochiile florilor.
Lasă rogu-Te, ochii candizi ai copiilor, limpezi,
nu-i învăta ce înseamnă tristetea.
Gândul meu Doamne,
nu vreau să răstignească suflete.
Cuvântul meu, nu vreau să fie durere.
Drumul meu, tine-l drept Doamne,
să nu trebuiască îngerii să-mi facă semne.
Fă-mă usoară ca un fulg,
să nu strivesc viata în picioare.
Lumina prin vitralii,
trimite-mi-o Doamne
si luminează-mi viata.
Sunt om de lut Doamne,
sufletul meu este al Tău.



Doctore

Doctore, pune-ti urechea pe sufletul meu,
rogu-te si ascultă-mi simtirea.
Este gălăgie mare în mintea mea
dar sufletul, sufletul mi-e linistit, în pace,
ca o biserică veche, de lemn, din vârful muntelui.
Cuvintele se joacă pe pajistile mele verzi,
ca si mieii primăvara.
Se înghesuie la gura sufletului,
să iasă, să le prind în horă.
Le pun aripi doctore si le las să zboare, ca fluturii.
Coloratii mei fluturi!
Stii doctore, eu sunt poliglotă,
vorbesc noaptea cu luna, să-mi vindece furtuna,
vorbesc cu stelele, să-mi însire mărgelele,
ascult soaptele pământului
si mângâierea vesmântului vântului.
Murmurul florii când înfloreste,
îl aud si inima-mi creste.
Al norilor îl stiu si plânsul cocorilor,
semnându-se pe crestetul zorilor.
Simt pulsul pământului pe carotidele râurilor.
Mă oglindesc în bobul de rouă
si mâinile-mi le spăl pe amândouă.
Aud pasii iubitului meu printre astri,
si stii doctore, îl văd umblând cu tălpile goale,
pe vechile strădute pietruite din Toledo,
punându-mi încă o piatră, să-mi fie treaptă si asteaptă.
Mă dor zilele fără el si plâng înserările în focul asfintitului.
Mânjii lui, neînhămatii lui mânji,
aleargă tahicardic prin atriile si ventriculele noastre.
Emisferele mele, nu cred că sunt surori.
Una îl cheamă pe nume si una îmi sopteste să fug,
nu stiu unde anume.
Mă doare pasul timpului doctore,
pasul ce calcă pe zilele mele - si piere.
Un lăstun mi s-a cuibărit
între claviculă si omoplatul stâng
si se zbate, târziu în noapte.
Pun căpăstru de argint visurilor doctore
si nu le las să spere.
Nu vreau să plângă ca sălciile pletoase,
cu nuferi, în locuri duioase.
Mi-e frig doctore, mi-e iarnă si apoi mi-e vară,
cu macii arzând, frisoane doctore
si mai ales mi-e tristă toamnă.
Dorul? Aleargă nebunul, bunul,
între mine si el, pe un curcubeu de otel.
Unii spun că am boala aceea cu sufixul ,,bună”,
Eu zic că sunt bolnavă de poezie, doctore.
Spune ceva! Hai, nu mai sta!
Lasă-mă doctore, nu mă trata de acest microb,
ce m-a făcut rob, mi-e bine asa,
cu mâna pe-o stea.








Adriana Tomoni     10/11/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian